Gen: dramă/thriller/crimă
Durată: 1h 35m
Regizor: Anna Kendrick
Scenarist: Ian MacDonald
Roluri: Anna Kendrick, Daniel Zovatto, Tony Hale
Filmat în: SUA
Limbă care se vorbește în film: engleză
Premii și nominalizări: nominalizare pentru Breakout Filmmaker of the Year la Las Vegas Film Critics Society Awards, nominalizări pentru Cel mai bun make-up și Cel mai bun styling la Leo Awards, câștigător al premiului Directors to Watch (Anna Kendrick) la Palm Springs International Festival și Best First Feature (regie) la Toronto Film Critics Association Awards (câteva dintre cele opt premii și zece nominalizări obținute)
Pentru că în ultima mea cronică de film am zăbovit asupra unei pelicule regizate de Kate Winslet (știu, e cunoscută mai degrabă pentru performanța sa actoricească decât pentru aportul ei regizoral), voi continua și în această cronică să scot la lumină complexitatea creatoare feminină din lumea marilor ecrane. De data aceasta, în dublu rol, în filmul The Woman of the Hour (2023), actriță și regizoare, o întâlnim pe Anna Kendrick. Ea vine dintr-o zonă cinematografică asociată frecvent cu vivacitatea, ironia și un anumit tip de vulnerabilitate luminoasă (vezi Pitch Perfect sau chiar registrele mai dramatice din Up in the Air) și joacă cel mai adesea personaje inteligente, rapide în replică, ușor autoironice, dar rareori plasate în zone de întuneric radical. În debutul său regizoral cu The Woman of the Hour, personalitatea ei capătă o dimensiune interesantă: nu este o extensie firească a imaginii sale actoricești, ci mai degrabă o ruptură controlată. Cel puțin aici, în această peliculă, ea pare preocupată de demitizarea aparenței mediatice, fragilitatea percepției feminine într-un spațiu dominat de privirea feminină, dar și de o oarecare tensiune care apare între intuiție și raționalizare (însă aici, în această ultimă nuanță, expresia e tangentă cu personajele inteligente pe care le-a interpretat). Pe axa aceasta dublă, ea pare o artistă care trece de la expresivitatea vizibilă a actoriei la o regie a tăcerilor și a detaliului psihologic. În fond, Anna Kendrick nu face un film despre crimă, ci despre percepția pericolului, iar din punct de vedere artistic, marchează trecerea ei către un cinema mai interiorizat, mai reflexiv și mai apropiat de literatura psihologică decât de thrillerul comercial.
De la primele cadre, The Woman of the Hour își construiește tensiunea nu prin spectaculos, ci printr-o liniște neliniștitoare, aproape clinică. Imaginea, filtrată într-o estetică a anilor ’70, cu tonuri ușor desaturate și granulație discretă, creează senzația unui trecut care nu a fost niciodată pe deplin înțeles. Nu e doar reconstituire, ci o încercare de a pătrunde în textura unei epoci în care violența putea rămâne invizibilă în plină lumină. Filmul pornește de la un caz real – apariția unui criminal în serie într-un show de tip dating televizual. Este filmul unul „de graniță”, între documentar și ficțiune? Nu chiar. Pelicula împrumută instrumente din zona docudramei – rigoarea reconstituirii, atenția la detaliul factual, economia explicațiilor – dar rămâne ferm în teritoriul ficțiunii. Nu există interviuri, nici voce narativă omniscientă; în schimb, adevărul este filtrat prin perspectivă subiectivă, prin tensiunea trăită, nu explicată. Filmul nu investighează faptele, ci fisura dintre aparență și intuiție.
Regia este surprinzător de reținută. Kendrick nu caută să impresioneze formal, ci să creeze spațiu pentru disconfort. Camera rămâne adesea fixă, observând mai degrabă decât intervenind, iar montajul evită ritmul alert, specific thrillerului contemporan. Această alegere apropie filmul de o tradiție mai austeră, în care tensiunea derivă din așteptare și din ceea ce nu se spune. Nu aflăm „cum” în sens procedural, ci „cum se simte” să fii în proximitatea unui pericol pe care nu îl poți numi încă.
Din punct de vedere cinematografic, se pot identifica afinități cu producții precum Zodiac sau Mindhunter (ca atmosferă și interes pentru psihologia criminalului), dar filmul refuză investigația clasică și poate tocmai de aceea e proaspăt, original și mi-a plăcut.
Originalitatea nu constă în subiect – deja explorat în multiple forme – ci în perspectiva aleasă: aceea a femeii care intuiește ruptura dintre aparență și realitate. Filmul devine astfel și un comentariu asupra reprezentării feminine în media, asupra vulnerabilității transformate în spectacol și asupra modului în care intuiția este adesea ignorată.
Structura narativă fragmentată, alternând între momentele din show și episoadele anterioare ale criminalului, amintește de tehnici literare moderne – o polifonie a punctelor de vedere, apropiată de construcții din proza psihologică contemporană. În acest sens, filmul se înrudește tematic cu literatura despre banalitatea răului (ecouri din Hannah Arendt sunt inevitabile), dar și cu narațiuni în care cotidianul devine spațiul unei tensiuni latente.
Interpretarea lui Daniel Zovatto este poate nucleul cel mai tulburător al filmului. Fără excese, fără gesturi demonstrative, el construiește un personaj care nu inspiră teamă prin violență explicită, ci printr-o normalitate opacă. Este un tip de joc actoricesc care evită clișeul monstrului vizibil și merge mai degrabă spre ideea că răul poate fi perfect integrat social. În contrapunct, Anna Kendrick, în rolul protagonistei, propune o prezență atent calibrată: vulnerabilă, dar nu naivă, prinsă într-un mecanism pe care încearcă să-l înțeleagă în timp real.
În ansamblu, The Woman of the Hour folosește realul ca punct de sprijin pentru o reflecție mai largă despre percepție și pericol, iar Kendrick demonstrează un control remarcabil al tonului și o înclinație spre subtilitate rară într-un thriller contemporan. Rămâne, în esență, o experiență despre momentul acela fragil în care realitatea începe să se fisureze, iar instinctul devine singura formă de adevăr.
