Ecranizarea romanului cu același titlu, semnat de Garth Stein, aduce pe marele ecran o poveste emoționantă despre prietenie, familie și destin, spusă prin ochii unui câine filosof, Enzo. Filmul regizat de Simon Curtis (cunoscut pentru My Week with Marilyn sau Goodbye Christopher Robin) păstrează în centrul său temele fragilității vieții și puterii legăturilor care depășesc barierele limbajului. Simon Curtis rămâne fidel sensibilității sale vizuale și atenției la detaliile intime. Dacă în My Week with Marilyn explora destinul unui star hollywoodian, iar în Goodbye Christopher Robin complexitatea unei familii marcate de succes și traumă, aici se concentrează pe familia construită și pe pierderile inevitabile care o modelează.
Ceea ce face filmul unic este perspectiva narativă: viața unei familii e surprinsă de gândurile unui câine (Enzo – cu vocea lui Kevin Costner), care visează să se reîncarneze ca om. Această alegere narativă dă filmului un farmec aparte, pentru că spectatorul înțelege totul printr-un filtru inocent, dar profund. Enzo amintește de Montaigne sau Seneca în cartea lui Garth Stein, dar filmul simplifică aceste pasaje pentru a le face mai accesibile și mai cinematografice, punând accent pe dramele de familie și pe relația tată-fiică. Cu toate acestea, Enzo rămâne unul dintre punctele forte ale filmului tocmai prin filtrul metacritic pe care-l adaugă. Ceea ce el surprinde rămâne ascuns oamenilor, iar simțurile lui dezvăluie înaintea tuturor lucrurile tragice care urmează să schimbe destine. Atunci când Enzo e adoptat de Denny Swift (Milo Ventimiglia), el își găsește nu doar stăpânul și prietenul, dar și destinul (un câine care se visează șofer de curse e ceva neobișnuit, nu-i așa?). Pe rând, în viața lui pătrund Eve (Amanda Seyfried) și fiica familiei, Zoe (Ryan Kiera Armstrong), dar și boala stăpânei, conflictele dintre Denny și socri și multele, nenumăratele curse ale stăpânului care-l țin departe de casă.
Motive precum ploaia sau pista de curse funcționează ca metafore pentru viața imprevizibilă, în care stăpânirea emoțiilor și reziliența contează mai mult decât viteza. Celor care iubesc cursele de mașini le sugerez și Rush (2013, Ron Howard) – filmul vorbește despre alegeri, disciplină și modul în care pasiunea și riscul modelează caracterele, ori Senna (2010, Asif Kapadia) – un documentar poetic, foarte emoționant, despre viața și moartea legendarului pilot Ayrton Senna, ce pune accent pe spiritualitatea și filosofia lui de viață. Poate mai degrabă ultimul într-o conexiune directă cu cel despre care scriu, pentru că numele lui Senna e amintit deseori în peliculă. Pilotul devine astfel un simbol al curajului, intuiției și armoniei dintre om și mașină, dar și o figură aproape spirituală. Pentru Enzo, Senna nu este doar un idol sportiv, ci o busolă existențială – cine învață să „alerge în ploaie” (adică să accepte obstacolele și incertitudinile vieții) poate înțelege mai bine sensul existenței.
Naratorul Enzo nu este doar un câine, ci un alter ego filosofic al protagonistului uman, o voce care reflectează despre moarte, reîncarnare și arta de a trăi. Filmul folosește cursele de mașini ca un simbol al vieții, un motiv familiar și în alte opere culturale – de la Hemingway și fascinația lui pentru sporturile cu risc, până la Le Mans (1971), cu Steve McQueen. Din punct de vedere literar, vocea câinelui amintește de Black Beauty a Annei Sewell, unde animalul devine martor moral al umanității. Trebuie spus că filmul The Art of Racing in the Rain primește o recepție caldă din partea publicului, însă criticii sunt mai rezervați, considerând povestea sentimentală, uneori exagerat de emoțională, și structura previzibilă.
Actorii principali sunt Milo Ventimiglia – cunoscut publicului din This Is Us, care aduce aceeași intensitate emoțională și aici, într-un rol care îi cere vulnerabilitate și forță deopotrivă, Amanda Seyfried – cu experiență din filme ca Les Misérables și Mamma Mia!, care reușește să ofere un contrapunct tandru și fragil, completând energia masculină a lui Denny și, doar ca voce, Kevin Costner – laureat al Premiului Oscar, cunoscut pentru Dances with Wolves sau Field of Dreams, ce imprimă gravitate și căldură, ritm și profunzime.
Finalul este unul dintre cele mai emoționante și simbolice: după moartea lui Enzo, Denny se regăsește în Italia, pe un circuit de curse, alături de fiica lui. Acolo întâlnește un tânăr pilot căruia i se promite un viitor strălucit. Copilul îl salută cu respect, iar gestul e o aluzie clară la reîncarnarea lui Enzo și la dorința câinelui de a se naște om pentru a alerga pe circuite. Aș spune că finalul e unul tipic de „fabulă modernă”, în care câinele-narator își încheie rolul și lasă moștenire o lecție de viață, dar și un îndemn de a vedea și de a judeca singuri ce înseamnă, cu adevărat, o cursă a vieții.
