Simona Ardelean-Samanta, Filmografiile Simonei, System Crasher (2019)

Gen: dramă 

Durată: 2h 05m

Regizor: Nora Fingscheidt 

Scenarist: Nora Fingscheidt 

Roluri principale: Helena Zengel, Albrecht Schuch, Gabriela Maria Schmeide

Filmat în: Germania

Limbă care se vorbește în film: germană

Premii și nominalizări: 37 de premii și 27 de nominalizări: nominalizat la Ursul de Aur la categoria Cel mai bun film (Festivalul Internațional de film Berlin) și câștigător al unui Urs de argint pentru regie, o nominalizare la Camerimage pentru Cel mai bun debut cinematografic, câștigător al unui premiu Fipresci (Cea mai bună actriță) la Palm Springs International Film Festival, câștigător al premiului audienței la Festivalul Internațional de Film Transilvania etc.

System Crasher nu e un film ușor. Nici ușor de văzut, nici ușor de uitat. E un film brutal, dar nu fiindcă scenele sunt neapărat brutale, pline de agresivitatea unui film de aventură, ci pentru că examinează o problemă socială existentă, dar pe care, de cele mai multe ori, n-o vedem. Nu suntem obișnuiți în viața noastră molcomă să discutăm subiecte sensibile, decât dacă au un impact personal imediat, trasat de un zeu al neșansei. Dar filmul pe care vi-l propun este unul despre traumă, empatie, asistență socială și cazurile pierdute. Există copii care au nevoie de ajutor și pe care efectiv nu-i putem ajuta.

Desigur, discuția comportă nuanțe diferite, în funcție de țara în care locuiește spectatorul. În România, un astfel de film ar scoate în relief o gravă lipsă de sisteme de suport și ar acutiza destinul lui Benni (Helena Zengel), o fetiță de nouă ani, protagonista peliculei. Cine e Benni? Benni e Bernadette, o copilă care poartă haine roz, specifice vârstei și stereotipului de fetiță plină de energie și drăgălașă, așa cum e orice suflet de pui mic, nevinovat, dar e și tornadă dezlănțuită, incontrolabilă, volatilă. Crescută de o mamă care are evidente probleme de a gestiona creșterea celor trei copii ai săi, la rându-i instabilă, neputincioasă, afectuoasă, dar neasumată și, probabil, de un tată vitreg (traumele prin care a trecut sunt foarte vag conturate, dar suficient de puternice pentru a muta definitiv macazul emoțional), e acum în grija Statului. A statului german, pentru că acolo se întâmplă acțiunea și e mutată de ici-colo, dintr-un centru de plasament într-altul. Nu suportă să i se atingă fața (are legătură cu traumele trăite), urăște școala și are crizele de furie ce se declanșează cu violență extremă (blind rage). E ținută sub medicație, dar e înconjurată de oameni care vor să găsească o soluție pentru ea și care, rând pe rând, par a se retrage din scenă, înfrânți. Sistemul nu e defăimat, pentru că există personaje din mediul acela profund umane ca Frau Bafane – Gabriela Maria Schmeide (dar care încalcă limitele deontologice, apropiindu-se prea mult sufletește de cazul de care se ocupă) sau profesorul de sprijin, Micha – Albrecht Schuch). Modul în care Helena Zengel o joacă e de neegalat, pentru că reușește să transmită și ideea de vulnerabilitate, dar și frica. De altfel, tânăra actriță berlineză a fost și recompensată cu nenumărate premii pentru performanța sa.

Regizoarea și scenarista filmului, Nora Fingscheidt, pare să lase camera să fie cuprinsă de un vertigo intenționat sau de momente de sclipiri intermitente, pentru a reda ceva din tumultul sufletesc al copilului care-și dorește mai mult decât orice să fie iubit, dar care are răni prea adânci pentru a lăsa pe cineva, oricine, să se apropie de ea. Pe lista mea e și Outrun (2024), un alt film sub bagheta regizorală pomenită mai sus și The Unforgivable (2021), Ohne diese Welt (2017). Poate că experiența sa de documentarist e secretul competenței sale regizorale actuale. Cine știe? Cert e că m-a convins și sper să vă convingă.