Gen: comedie
Durată: 1h 51m
Regizor: Stephen Chbosky
Scenariști: Liz Maccie, Jody Scaravella
Roluri principale: Vince Vaughn, Lorraine Bracco, Susan Sarandon, Joe Manganiello
Filmat în: USA
Limbi care se vorbesc în film: engleză, italiană
Premii și nominalizări: câștigător al Premiului Script Symphony Award la categoria Cel mai bun film de comedie
Stephen Chbosky e unul dintre cei care lasă urme puține, dar adânci în imaginarul cinematografic. Gândiți-vă doar la The Perks of Being a Wallflower (2012) sau The Wonder (2017). Alături de soția sa, Liz Maccie, care semnează scenariul pentru Nonnas (2025), Stephen Chbosky a reușit să creeze un alt film memorabil, un film cu și despre familie.
Filmul este o bijuterie vizuală care pornește de la ideea lui Joe (Nick) Scaravella (Vince Vaughn), și anume crearea unui restaurant italian, Enoteca Maria, ca un fel de omagiu în memoria mamei sale. Restaurantul există în realitate în Staten Island încă din 2007, iar în film e, la început, doar un mecanism de coping, un fel de alinare, o încercare de recreare a copilăriei fericite de altădată. Ca la mama acasă înseamnă mâncare, confort și grijă. Înseamnă un fel de irepetabilitate: o anumită rețetă nu va fi niciodată mai bună într-altă parte. Dacă ar fi să închidem ochii și să ne gândim la felul de mâncare preferat pe care-l făceau mama sau bunica, universul s-ar umple de savori. Pentru mine sunt ritașele (un fel de plăcinte cu ulei și zahăr, izvorâte din lipsa dulciurilor de alt fel), iar pentru Joe Scaravella sunt toate pastele italiene cu sosuri de tomate și produsele de patiserie, precum cannoli, pe care le șterpelea pe ascuns. Vince Vaughn joacă un Joe amuzant și vulnerabil, dar determinat și empatic, care are ideea aceasta – a unui restaurant care poate să redea o experiență de familie, de comunitate. Cere ajutorul unor bunicuțe adevărate (cochete și pline de personalitate), iar chimia personajelor devine de netăgăduit. Fiecare dintre ele are propria poveste, nedezvăluită până la final, și vine dintr-o altă regiune a Italiei, așa că amestecul de gusturi și arome va vorbi despre întreaga tapițerie culturală. Desigur, mândria locului de origine (Bologna vs. Calabria) naște conflicte spumoase, iar prejudecățile sunt și ele la ele acasă. Nonnas este și despre o societate matriarhală, dar nu în sensul de relații de putere, ci de respect. Protagonistele – Susan Sarandon (Gia), Loraine Bracco (Roberta), Talia Shire (Teresa), Brenda Vaccaro (Antonella) – bunicile cu șarm și zvâc, sunt completate de Linda Cardellini (Olivia – iubita din liceu) și Drea de Matteo (Stella – soția celui mai bun prieten), pentru a exemplifica fiecare element necesar. Sunt personajele oarecum stereotipii pentru cultura italiană? S-ar putea. Oricum, distribuția e plină de actori de proveniență peninsulară, care știu mai bine cum și ce. Luminile sunt oarecum întunecate, naturale pentru decoruri de seară, și au menirea de a plasa restaurantul într-un fel de atemporalitate.
Ca în film, în restaurantul adevărat meniul e în continuă schimbare, în funcție de bunica-chef. Se știe că în bucătăriile mediteraneene, dincolo de ulei de măsline, usturoi, ierburi aromate, brânzeturi, ceea ce contează e cooperarea: mâncarea e grozavă și pentru că se face împreună și adună împreună generații. Poate aici intervine partea serioasă a filmului: restaurantul nu e un succes de la început, ba dimpotrivă. Joe se împrumută, are probleme la serviciu, se ceartă cu cel mai bun amic și are de-a face cu corupția în încercarea de a-și salva visul.
Mesele pe care noi le luăm sunt din ce în ce mai puțin împreună și mai puțin gătite, mai puțin relaxate. La masă se vorbește mai puțin, se aude mai mult televizorul pe fundal și se apelează mai des la livrări la domiciliu. Timpul și bucuria s-au diminuat, chiar dacă porția, pe alocuri, crește. De aceea, filmul acesta poate fi o regăsire: ca o adevărată oglindire de meniu, filmul e delicios ca o chiflă caldă și aromat precum busuiocul presărat în fiecare sos.
