Janet Planet este debutul regizoral al scenaristei Annie Baker. Filmul aduce pe ecran o poveste sensibilă și tensionată despre relația dintre o mamă singură și fiica ei de unsprezece ani, plasată într-un veritabil tablou estival rural al Massachusetts-ului începutului anilor ’90. Filmul își construiește forța nu în acțiuni spectaculoase, ci în intimități și gesturi subtile – iar meritele sale, ca și limitele, izvorăsc din acest echilibru fragil. Filmul nu e doar fragil, ci și frumos. Vizual ar putea fi comparat cu o expoziție fotografică, iar meritul îi aparține Mariei von Hausswolff, director de imagine, care optează pentru un registru aproape tactil, care adesea amintește de fotografia pe film analog: granulația, nuanțele blânde, cadrele în lumina apusului – toate contribuie la atmosfera de reverie estivală. De fapt, modul în care privim și mai ales modul în care copiii privesc lumea e aproape impresionist: frânturi de lucruri care sunt luminate pentru o clipă și apoi dispar. Undeva în scena de început, cadrul se oprește asupra luminii care se joacă în părul mamei, așa cum e văzut de copila care stă pe scaunul din spate al mașinii: un cadru intim și cald pe care-l vom regăsi în tot restul filmului. În plus, timpul pare extins: zilele se întind, lumina se prelungește, natura devine pe alocuri un personaj. Aceste micro-momente devin punctele de ancoraj emoționale ale filmului. Criticii au remarcat că filmul evoluează cu o lentoare calculată, uneori prea extinsă pentru gustul spectatorului mediu. Unele scene candidează mai mult la poezie decât la progres dramatic. Și atunci, dacă nu suntem iubitori imediați de poezie, fotografie și filme lente, de ce am alege să vedem pelicula?
Julianne Nicholson o portretizează pe Janet cu un amestec de căldură, vulnerabilitate și uneori indiferență calculată. Ea aduce un echilibru între dorința de a fi mamă devotată și nevoia ei de autonomie – nu e idealizată, ci imperfectă. Filmul ridică această problemă a identității materne în permanentă transformare. Relația mamă-fiică este prezentă ca un fel de „căsătorie” ambiguă, după cum Baker însăși a sugerat, în care puterea și intimitatea se amestecă cu alienarea. Trecerea de la idealizare la deconstrucția imaginii materne – procesul de deziluzie – stă la inima filmului. Nicholson e, de altfel, cunoscută pentru capacitatea de a se adapta la personaje complexe și nuanțate.
Zoe Ziegler, debutantă, domină filmul prin prezența ei fragilă, candidă, dar observatoare. Capacitatea ei de a exprima nesiguranță, înstrăinare și iubire intensă permite spectatorului să se identifice parțial cu Lacy. Rolul ei nu e unul simplu de copil „dramatizat”, ci de centru moral și afectiv al filmului. În universul Lacy, copilul e observator, ca în anumite romane confesive sau în literatura de autoficțiune; prin ochii ei disecăm figura arhetipală a mamei și descoperim contrastul dintre idealismul matur și rutina cotidiană. Toate mamele se sacrifică, dar oare se și pierd pe sine în acest proces? Toți copiii se desprind la un moment dat de figura deificată a părinților și îi descoperă, ori poate îi acceptă așa, incompleți și cu un colț de cub frânt (dacă e să ne gândim la Nichita Stănescu).
Legătura dintre Janet și Lacy este coloana vertebrală emoțională a filmului. Lacy își iubește mama cu o intensitate aproape posesivă; ea vrea să fie copilul unic, centrul universului mamei. Însă Janet, cu nevoile ei, cu dorința de viață romantică și cu limitele ei, nu poate îndeplini rolul de părinte ideal. Conflictul nu vine dintr-un moment exploziv, ci din acumulare: fiecare nouă figură adultă intră în casa lor și tulbură echilibrul fragil al relației, forțându-le pe amândouă să renegocieze limitele intimității. Momentele cele mai dure ale filmului apar în tăceri, în priviri nerostite, în ezitări. Lacy, ca un copil care s-a hrănit cu supraveghere și anticipare emoțională, suferă când mamei îi sunt adresate și alte nevoi. Janet, la rândul său, nu vrea să pară rece, dar adesea greșește. Filmul nu oferă o rezoluție clară, ci un sentiment ambiguu de continuare – relația va evolua, dar nu perfect.
În rolurile secundare, Will Patton (Wayne), Sophie Okonedo (Regina) și Elias Koteas (Avi) aduc contraste: Wayne, iubitul mamei, e distant, predispus la migrene și comportamente inexplicabile; Regina e o veche prietenă, cu unele încurcături ideologice; Avi are aura de lider spiritual/guru local, cu discursuri adesea filozofice. Dar ei sunt alți adulți pe care copila îi primește în interiorul familiei și care, așa, fragmentar, își pun amprenta pe modul în care mama încearcă să se definească/regăsească, iar fiica se formează.
Ceea ce face Janet Planet să iasă în evidență este tocmai refuzul său de a simplifica – nu e o dramă maternală convențională, nu servește clișee. În plus, trecerea de la dramaturgie la cinema (pentru Baker) se simte în răbdarea cu care sunt montate scenele, în atenția la detaliu, în estetica tăcerii. Pentru spectatorul răbdător, Janet Planet este o experiență meditativă – o invitație de a contempla spațiile dintre cuvinte și de a reflecta la fragilitatea legăturilor umane.
