Gen: istorie/dramă
Durată: 1h 46m
Regizor: Cristina Comencini
Scenariști: Furio Andreotti, Giulia Calenda, după o carte de Viola Ardone
Roluri principale: Christian Cervone,Barbara Ronchi, Serena Rossi, Stefano Accorsi
Filmat în: Italia
Limbă care se vorbește în film: italiană
Premii și nominalizări: nominalizat pentru Cea mai bună coloană sonoră (Nicola Piovani) la Premiile David di Donatello
Am fost la Napoli de două ori. Întâi, prin 2010, la finalul bursei Erasmus, cu o prietenă turcoaică. Amândouă tinere și fără griji. Orașul, toropit de căldură, înțesat de turiști, cu străduțe înguste și rufe uscate la soare ca-n vederile italiene. Apoi, prin 2022, însărcinată, cu pas mai domol, cu timp de explorat lumea de sub oraș, un labirint solid de piatră, refugiu pe timp de război, pluristratificat și solemn. Ca-ntr-o carte, orașul se rescrie în memoria noastră afectivă cu fiecare vizită, cu fiecare reîntoarcere. Napoli se rescrie sentimental și-n povestea lui Amerigo Speranza (Christian Cervone / Stefano Accorsi), un băiețel de șapte ani, respectiv adultul de mai târziu, pentru care orașul e un acasă trist și sărac. Povestea lui e adaptarea cinematografică a cărții cu același titlu a Violei Ardone, Il treno dei bambini (2019). Opera surprinde realitatea cruntă postbelică (Războiul Rece): foamete, sărăcie și lipsa locurilor de muncă. În acest context, trenul fericirii, care a existat într-adevăr, e șansa copiilor care trăiesc precar să scape de foamete. Povestea e așa: Amerigo locuiește împreună cu mama lui, Antonietta (Serena Rossi), într-o locuință murdară și mică din Cartier. Tatăl lui e plecat în America, să-și facă un rost, iar familia rămasă în urmă trăiește din rulat țigări și cafea, din mizilicuri și-și face haine din zdrențele donate de vecini. Băiatul visează să aibă o pereche de papuci, e costeliv și nemâncat, iar mama pare absentă emoțional sub tot noianul de griji. Clipele de tandrețe lipsesc și singurele momente în care băiatul e fericit sunt acelea în care mama îi cântă ori, rugată prea mult, îi masează fără chef picioarele prea reci. Mai târziu, o vecină îi va explica băiatului că mama nu poate să-i dea ceea ce nu a avut niciodată, iar lipsa afecțiunii pare o traumă transgenerațională. Totuși, atunci când prinde ocazia, Antonietta îl va expedia pe băiat în nord, la o familie de împrumut, cu trenul pe care-l menționam. Trenul fericirii (Treni de la Felicità), organizat de rezistență, biserica catolică și de partidul comunist, în film, a relocat peste 70.000 de copii din familii nevoiașe, pentru a-i pune la adăpost de urmările războiului. Gestul său înseamnă pentru ea un sacrificiu, deși îi amintește mereu că e o pacoste și că ea nu e menită să fie mamă, iar pentru el, a inițiat o rupere de singurul univers pe care-l cunoaște. Cu toate acestea, acolo o întâlnește pe Derna (Barbara Ronchi), o activistă implicată, dar plină de compasiune, care îl ascultă și-l iubește. Pelicula tratează subtil toate fațetele complicate ale termenului mamă (biologică și surogat) și ale tranziției (prin simbolul trenului), de la o etapă la alta. Amerigo descoperă în Bologna vioara și, implicit, destinul i se schimbă, tocmai pentru că, odată întors acasă, nu se mai poate readapta. Hotărârea mamei de a-i amaneta vioara, de a opri, din gelozie, scrisorile venite din nord, îl fac pe băiat să ia o hotărâre fundamentală.
Filmul are în comun cu alte pelicule, precum Hoțul de biciclete ori Cinema Paradiso (filmul meu preferat), această remarcabilă prezentare a inocenței prinsă între două lumi. În cinematografia română, un film cu același titlu și tematică similară e filmul Cristinei Groșan, Trenul copiilor, care decupează un eveniment istoric uitat de după cel de-Al Doilea Război Mondial: trenurile păcii. Sute de copii maghiari au fost trimiși în România, la familii gazdă, pentru o vreme. Filmul nu e sentimental, ci insistă pe momentele de frică, confuzie, bunătate neașteptată, dar și pe eșecul sistemului.
Iată, așadar, o dublă invitație cinematografică. Dar și un moment de meditație: ce înseamnă iubirea maternă, ce se întâmplă în lipsa ei și cum poate, într-o lume ostilă, să înflorească un suflet de copil.
