Simona Ardelean-Samanta, Filmografiile Simonei, His Three Daughters (2023)

Gen: dramă  

Durată: 1h 41m

Regizor: Azazel Jacobs

Scenarist: Azazel Jacobs

Roluri principale: Carrie Coon, Natasha Lyonne, Elizabeth Olsen

Filmat în: USA

Limba care se vorbește în film: engleza

Premii și nominalizări: un premiu pentru Cel mai bun director (Honors Award) la San Francisco Film Award

Acolo unde filmul și teatrul se întâlnesc, cadrele vor fi ușor claustrofobice, de close-up, mai degrabă intime și lipsite de ornamente inutile. Doar așa pot reda ceva din emoția umană care scapă unui dinamism multiplicat de decoruri. Întâlnirea are ceva din dichisul livresc al unei note de subsol pe care numai cei cu apetență literară o savurează fără grabă. În filmul His Three Daughters (2023), pe care regizorul și scenaristul Azazel Jacobs ni-l oferă spre vizionare, personajele nu ies decât pentru foarte scurte momente din apartamentul în care au loc schimburile de replici / acțiunea etc. Lumea de afară devine o pauză emoțională, o inadvertență într-un flow redus în ritmicitate. Zgomotul străzii, sunetul minimalizat, e o reamintire a unui puls viu, chiar dacă pentru protagoniști cercul se restrânge, dureros. Apartamentul e, desigur, o metaforă. În el locuiesc un tată muribund și una dintre cele trei fiice ale sale, cea mijlocie (Rachel – jucată de Natasha Lyonne). Lor li se alătură, apoi, aproape de ziua cea neagră celelalte fiice, Katie (Carrie Coon) și Christina (Elizabeth Olsen). Câteva prezențe umane, reduse ca participare, dar cu rol de catalizatori punctează ici și colo acțiunea, iar pe tată nu-l vedem, decât – neașteptat – la final.

Desigur, aproape imediat temele filmului ies în relief: pierderea celor dragi (doliul/moartea), rivalitatea dintre surori care erodează legăturile de familie (iubirea). Moartea e prezentată ca parte din viață, ca eveniment care trebuie gestionat cumva, oricât ar fi de dureros și care aduce împreună pe cei care împart legături de sânge, dar nu și afinități.

Katie, cea mare, pare obsedată de a pune în ordine toate aspectele legale. Face curat în bucătărie, organizează, gătește, strivită parcă sub povara unei responsabilități necerute de nimeni, dar bățoasă, nemaleabilă. Vorbește mult, iar frazele ei se revarsă ca un potop defensiv, acuzator și logic deopotrivă, deși acasă, în relația cu propria-i fiică adolescentă, pare a fi pierdut complet controlul. Deși locuiește aproape, și-a vizitat prea puțin tatăl, blamând fie slujba stresantă, fie propria familie. Cea mijlocie – vitregă – e colorată și în apariție, dar și-n preocupări (fumează iarbă, joacă la pariuri), dar e singura care a avut grijă, la modul real, de tatăl lor. Durerea ei e stinsă, reținută, aparent dezinteresată și, cred eu, atât de complex și frumos jucată de Natasha Lyonne, încât ar merita măcar o nominalizare la un Oscar. Cea mică pare a duce, aparent, o viață perfectă. E delicată și empatică. La începutul filmului, cocul ei e perfect, dar pe parcursul peliculei, șuvițele încep să fie mai puțin fixate, mai grăbit așezate și mai reale. Mie una îmi place să observ astfel de detalii, apropo de notele de subsol. Cele trei fiice sunt variante de emoție umană, de gestionare distinctă a pierderii. M-am gândit la Sarea-n bucate, la Regele Lear, la poemul Daddy al Sylviei Plath, la surorile lui Cehov și la Spre far al Virginiei Woolf. Poate tocmai în acest aspect stă valoarea filmului: reușește să găsească o față nouă unei teme așa de mult explorate și să convingă, chiar dacă lent, că fiecare variantă a suferinței pe care o trăim e validă.

His Three Daughters (Fiicele lui) e și despre el, tatăl. Despre cum a gestionat el aceste diferențe dintre surori și despre similitudinile pe care ochiul critic nu le depistează inițial. Fotoliul în care el și fiicele se așază e confortul casei, căldura și intimitatea care valorizează, în fond, fiecare existență. Este un film trist și s-ar putea să nu fie pe placul tuturora, dar este un film necesar și unul dintre filmele de dată recentă, care este de acum în lista mea de favorite.