Poeme de Silvia Bodea Sălăjan

Adio dar

am chemat în gând un vis frumos

să scriu acum cu dor doar pentru tine

dar gândul mi-a rămas tăcere ninsă

când anii-n drumul lor strivesc destine

el trece ca un râu fără odihnă

și cheamă împlinirea noastră-n lut

iar eu nu mai știu care este clipa

când șirul fericirii l-am pierdut

în nopți când rătăcirea mi-e nesomnul

și renunțarea-ntreagă mi-o asum

nu prețul vieții timpului mi-l cere 

ci preț răscumpărării prin durere

ca o răsplată-a datului de-acum

adio dar și poate-n altă viață

dacă ni-e hărăzit spre devenire

noi vom reface poate androginul

întru eterna vieții pomenire

Adesea dor

Uneori mi se face dor

Alteori mi se face tristețe și jale

De cele mai multe ori mi se așterne peste suflet

Noaptea cu infinitul singurătății din tăcerile tale.

M-au părăsit toate cuvintele

Și-un gol se întinde cât universul întreg

Pe ce umăr să-mi așez tâmpla și gândurile

Când doar umbra ta mi-e aproape și n-o înțeleg.

Poate undeva și cândva

Va coborî iarăși o rază dintr-o iarnă ce nu-i

Promisiunea zăpezii peste un Pământ suspendat

În toate regretele și-n toate tăcerile lui.

Recviem pentru timp

se prăbușesc gomorile și-n gând

nu-i nici regret și nici speranță nu-i

când toate se destramă rând pe rând

ca pe-o planetă, Doamne, a nimănui

preocupați de-a noastră trebușoară

urcăm pe turnuri căzute-n ruină

nu bănuim dezastrele de-afară

nici cine stinge ultima lumină

mai adunăm deși e de prisos

nu mai lăsăm nimic în galantare

nu observăm ce hău ne-așteaptă jos

prinși în etuve fără de scăpare

pe ulițe străbate duh păgân

și nimeni nu mai pune semn la poartă

e-o lume ce-a rămas fără stăpân

iar mieii-s îngropați în marea moartă

Pastel în alb

am ars mereu pe rugul măreției

cea mai frumoasă parte dintre toate

și-am mers fără popas la locul unde

părea că-i vie candelă-n cetate

am risipit cenușa-n patru vânturi

ce făceau cruce peste drum și las

necontrolat nimicul să arunce

frunze chemând cu bocetul lor fals

s-așterne albul peste fața lumii

și nu-s ninsori și nici nopți albe nu-s

e ochiul care-și plânge nepăsarea

când soarele ajunge la apus