În Biblie, universul prinde viață printr-un simplu îndemn: „Să fie lumină”, iar această dimensiune simbolică arată că limbajul nu doar descrie, ci are puterea de a crea. Prin urmare, Cuvântul are puteri demiurgice, deoarece prin el imaterialul devine material. Este un act de construcție și ordonator al materiei.
În plan uman, cuvintele dau naștere unor lumi interioare și exterioare. Un scriitor, prin povestea sa creează universuri imaginare, care pot părea la fel de reale ca lumea materială.
Cuvântul creator are și o dimensiune intimă. Prin poezie, rugăciune sau confesiune, cuvintele creează punți spre înălțare în spațiul necuprins al divinului, dar și între suflete, făcând „noduri” peste tristeți și neputințe generate de singurătate. Ele nu doar reflectă gândurile noastre, ci le și modelează, prin urmare ceea ce numim și formulăm capătă existență și putere. Recunoașterea cuvântului ca forță creatoare impune și responsabilitatea celui care îl rostește sau îl scrie, deoarece cuvântul nu e simplu sunet, ci acțiune, iar a-l folosi cu grijă înseamnă a construi, nu a distruge.
Volumul de versuri „Întoarcerea la cuvinte”, semnat de poetul Nicolae Tătulescu, publicat la Editura craioveană MJM, sugerează prin titlu dorința de întoarcere la „începuturi”, la Cuvântul originar: „prin carele toate s-au făcut”. Răsfoind placheta, care conține două părți cu titluri-sinteză: Anotimpul zăpezilor și Lumea de azi, descoperim cu ușurință că ea reunește, în cele 78 de pagini, poeme cu teme consacrate în literatură: dragostea, satul și copilăria, timpul și lirica socială.
Majoritatea poemelor abordează tema iubirii, de la idila adolescentină: „Atunci firave ne cresc doruri / Aripi pe care doar noi le simțim” (Ora astrală a iubirii), la definirea sentimentului ca putere de depășire a timpului și spațiului, până la iubirea împlinită: „Acolo te voi cere de soție / Acceptul tău va fi suficient / Ca dar de nuntă și de cununie / În suflet o să-ți cresc un continent” (Printre galaxii). Poetul aduce elogiu femeii iubite: „eterna poveste”, „mister călător”, iar despărțirea de ea este o întâmplare de dimensiuni cosmice: „în clipa aceea, timpul s-a oprit”. Uneori, versurile sunt stângace, influențate de lectură, în special de poeții tradiționaliști, dar ceea ce surprinde este sinceritatea sentimentelor comunicate direct, la persoana I.
Timpul este, în mare parte, conjugat cu nostalgia trecutului și cu dorul de vremea petrecută în spațiul rural, unde acesta „are mare răbdare cu oamenii”, după afirmația lui Marin Preda. Deși poetul pare o fire optimistă, chiar pus pe șotii uneori, preferă să scrie despre anotimpul alb, deoarece îl asociază cu vremea copilăriei, când reînvie clipa Dăruirii divine: „cum undeva departe / așa cum scrie în carte / s-a născut un om aparte / să ne ierte cu-a lui moarte”. Versurile par incantații în ritm trohaic: „În căsuța din povești / Dorm icoane părintești / Așteptând în treacăt vești / În colinde împărătești” (Colinde).
Poezia socială punctează momente din evoluția raportului dintre individ și societate sau dintre individ și decidenți, iar sentimentele sunt de regret și resemnare, fără acțiune socială: „Îmi doresc să scriu de bine / Dar nu-mi iese, nu mai pot / Când văd azi în ochii tineri / Resemnarea peste tot” (Poveste despre părinți, copii și nepoți).
Placheta se încheie cu o notă de pesimism aproape apocaliptic: „Erori repetate ne dau veșnic târcoale / Nu mai știm ce e bine, răul este sublim / Ne grăbim către vest, lăsând satele goale / Și uităm tot mai des înapoi să venim” (Generații pierdute).
Mergând pe ideea „că nu e om să nu fi scris vreo poezie” sau pe afirmația lui Alecsandri, conform căreia: „Tot românul s-a născut poet”, îl felicit pe domnul Nicolae Tătulescu pentru strădania sa artistică de a transmite și semenilor frânturi din frumusețea sa lăuntrică, în potrivire de „viers”, prin care cititorul poate intra în acord cu o viziune proprie, dar care poate fi ușor împărtășită.
