– Nu toți gardienii erau afurisiți. Erau între ei oameni care au primit o astfel de slujbă, dar umanitatea din ei nu a pierit. Unul îți dădea de înțeles că era țăran, avea palmele bătătorite de plug și de sapă. El era mai omenos. Când eram chemat la interogatoriu, el îmi șoptea: „Nu te pune cu ei, că sunt prostălăi! Tu zi ca ei și fă ca tine, ca să nu-ți mai rupă cioantele în bătaie!” Nu avea voie să stea de vorbă cu noi, pentru că noi eram condamnații, eram dușmanii poporului, dar lui i se făcea milă și încălca regula. Când îmi vorbea, privea cu grijă în toate părțile, ca să nu-l vadă vreunul și să-l toarne. Dacă era „turnat”, nu numai că-și pierdea serviciul, ci era aspru pedepsit, spunând că se aliază cu dușmanul. Îmi era tare drag de el și era respectat de toți deținuții. Și de cei mai răi și mai răzvrătiți. Alții, însă, cei mai mulți, erau niște nenorociți. Nu se putea să treacă printre noi și să nu ne lovească pe unde apucau, fără niciun motiv. „Vedeți ce înseamnă să dai putere prostului? Puterea transformă omul în bestie”, spunea profesorul șoptind printre dinți, ca să nu fie auzit de ei.
Sorin s-a oprit din poveste. S-a ridicat de pe scaun, a făcut un gest cu mâna, prin care părea că alungă gândurile și întâmplările care își așteptau rândul pentru a fi scoase la lumină, și a afișat un zâmbet jucăuș, încât parcă toată povestea spusă nu-i aparținuse lui, ci unui străin, de care se detașa când voia.
***
Așa începea toată povestea noastră. O poveste ce trebuia spusă. O poveste ce nu trebuie să piară odată cu cei care au trăit-o. Sorin a fost un erou, unul dintre miile de eroi necunoscuți, iar uitarea lor ar însemna anularea unei părți importante din identitatea noastră națională. Îl priveam și mă gândeam că trece printre noi, așa cum trec mulți alții, și nu bănuim că avem alături oameni care s-au sacrificat pentru binele semenilor, nu pentru confortul fizic sau spiritual propriu. Mulți au pierit și, odată cu ei, le-a pierit și povestea care ar trebui să fie lumânare aprinsă pe altar la căpătâiul istoriei. Acum aveam șansa să cunosc un astfel de om. Acum aveam șansa să aflu ceea ce nu era scris nicăieri, pentru că Sorin era unul dintre anonimii care au fost striviți de tăvălugul vremii, pentru că nu a vrut să îngenuncheze decât în fața lui Dumnezeu. Îl ascultam cu un fel de evlavie, așa cum ascultam cuvântul de învățătură rostit la sfârșitul Sfintei Liturghii. M-a ales pe mine să-i fiu un fel de duhovnic, poate pentru că avea nevoie de despovărare, iar eu eram omul ideal pentru asta deoarece nu comentam, nu emiteam judecăți, încercam să las povestea să curgă firesc, așa cum curge un râu de câmpie, după ce a parcurs învolburarea povârnișului muntos. Îl priveam și așteptam. Cuvintele lui, prezența lui Sorin păreau debutul unei confesiuni pe care atât eu, cât și Circe o primeam cu inimile deschise. Stăteam alături la masă, dar nu schițam niciun gest, ca să nu tulburăm starea aceea de o solemnitate tristă.
***
După un oftat prelung, Sorin s-a oprit. Cred că regreta că și-a deschis inima sau poate povara acelor întâmplări devenea prea apăsătoare prin evocarea lor, așa că s-a oprit brusc, iar noi așteptam cu sufletul la gură povestea. Nu am schițat niciun gest prin care să dăm impresia că dorim continuarea, tocmai pentru a nu forța nimic din ceea ce el era dispus să scoată la lumină din întunericul durerilor lui nespuse.
– Gata! Mă faceți să mă gândesc la lucruri pe care le vreau date uitării. Din vremea aceea vreau să păstrez doar ceea ce mi s-a lipit de suflet. Ceea ce a suferit trupul meu, ființa mea biologică, vreau să uit, dar se pare că toate se țin înlănțuite, unele fac parte din altele și tot așa, încât nu pot să le separ, deoarece dincolo de ceea ce spun eu la un moment dat, pândesc tablourile grotești ale unui timp din care am plecat marcați pe viață. Am suferit, dar a fost o suferință asumată. Nimeni nu mi-a impus să o fac, cu excepția credinței mele că nația aceasta și Dumnezeu sunt două repere la care trebuie să mă raportez mereu și pentru care merită să sufăr. A iubi nu este același lucru cu a declara sau a vorbi despre iubire, tot așa cum credința nu este similară doar cu a te prezenta în fiecare duminică la biserică. Este un adevăr de care trebuie să ținem seama mereu și anume: credința fără fapte este moartă. Sigur că a declara sau a merge la biserică sunt primii pași, dar de aici până la a face din ele principii de viață este o cale lungă și nu tocmai lipsită de poticneli de tot felul. Acum gata, că se răcește mâncarea și se supără pe noi gospodina, se ridică el și o mângâie ușor pe Circe, care stătea lipită de mine pe fotoliul din camera de zi.
Am mâncat în tăcere, dar pe jumătate mâncarea a rămas în bolul de pe masă. Deși la început eram înfometați, acum parcă stomacul s-a contractat, nu mai primea nimic.
* Fragment din volumul „Cod roșu pentru iertare”, de Silvia Bodea Sălăjan, apărut recent la Editura „Caiete Silvane”.
