Din nevoia de a păstra și de a salva scânteia spiritualității noastre, tot mai multe asociații cu preocupări artistice editează opere literare, studii din diferite domenii, antologii prin care se dăruiesc cititorilor producții ale efortului creator al unora dintre noi, care oferă din preaplinul sufletului lor semenilor: „ca faptele și mersul vieții să nu se uite”, după spusa cronicarului.
Un astfel de crâmpei de bucurie spirituală îl reprezintă antologia Cenaclului „Vitralii”, editată cu ocazia sărbătoririi a 15 ani de la apariția revistei „Vitralii – Lumini și umbre”, în care sunt reunite scrieri ale celor 51 de membri ai Cenaclului și colaboratori ai revistei.
Numitorul comun ce îi definește pe acești creatori de frumos prezenți în antologie este că în viața civilă au activat în structuri ale națiunii noastre pentru a apăra țara „de influențe malefice, inadecvate poporului român” (Alexandru Bochiș). Toți sunt absolvenți ai unor instituții de învățământ superior, „cu studii făcute la vremea potrivită”, în domenii diferite: Drept, Istorie, Filosofie, Informatică, Automatică etc., pe lângă pregătirea specifică domeniului în care au activat. Sunt oameni care ni se descoperă cu latura aceea sensibilă de care doar cei atinși de „aripa îngerului” sunt capabili.
Volumul cuprinde creații literare în proză, eseuri, articole, memorialistică, lirică, dar și imagini sensibile din pictură. Articolele sunt bine documentate și persuasive, deoarece sunt „momente trăite la cald”, așa că totul este consemnat cu precizie: locuri, evenimente, nume de oameni etc. Dacă domnul colonel în rezervă Alexandru Bochiș scrie articole „ce pledează pentru necesitatea apărării națiunii române”, dorind să lase „o urmă”, un semn al trecerii prin lume, în momentul în care, prin pensionare, intră „într-o altă etapă a existenței – cea a posibilei inutilități”, atunci dovada care infirmă această temere se află chiar aici, între copertele acestei antologii, și nu numai. Domnul colonel rezervist Puiu Dumitru Bordeiu, pe lângă o serie de articole din domeniul istoriei, cuprinse în studii de istorie contemporană publicate de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, scrie despre repercusiunile pe care Mișcarea Legionară le-a avut asupra destinului nostru național. Una dintre temele favorite ale creațiilor literare în proză este istoria, cu personalitățile ei care au marcat trecerea timpului, astfel încât nu se poate vorbi decât „până la Cuza, sau Ștefan cel Mare și după”. Revoluția sau lovitura de stat din 1989 este temeinic descrisă de generalul de brigadă în rezervă Vasile Mălureanu, care aduce lumină, documentat și cu mare putere persuasivă, asupra evenimentelor de mare interes din istoria recentă a României. Despre rigoarea științifică și despre talentul de a scoate la lumină „adevăruri din trecut” este suficient să amintim activitatea laborioasă în publicistică, în mass-media, în domeniul istoric și literar, a domnului Mălureanu. Ceea ce surprinde este că evenimentele sunt consemnate în derularea lor fără patimă, fără a emite judecăți, lăsând totul la latitudinea cititorului.
Antologia este un volum amplu, cuprinzând aproape 400 de pagini și peste 130 de titluri, așa că mă voi opri doar în parte la unele opere sau scriitori, cerându-mi scuze de la cei pe care nu-i voi aminti, totul fiind important și de înaltă ținută științifică sau artistică. Mă voi opri doar la câteva repere care ar putea incita la lectură.
Lirica este domeniul mai vast al antologiei, iar intrarea în acest spațiu este similară cu pătrunderea într-un tărâm eteric, delimitat temporal de lumea comună, un spațiu în care cuvântul îmbracă haina metaforei, creând o punte spirituală spre cititor.
Dorul de locurile natale, de oameni dragi, nostalgia pentru vârsta la care dimensiunea vieții era măsurată în optimism și bucuria de a trăi, iubirea, timpul cu toate cele trei dimensiuni ale sale, natura, dragostea de țară și de neam sunt teme ce aparțin atât epicului, cât și liricului.
Dacă trecerea lasă urme dureroase „cu fiecare clipă suntem mai săraci / cu o bătaie de inimă, cu un tremur de pleoape” (Liliana Badea Cârstea, Cu fiecare clipă), sentimentul târziului pare să se cuibărească în suflete, iar Eul să se simtă „ca o pasăre în furtună” ce-și trăiește „clipa” coborând spre eternitatea în care nu se mai păstrează decât: „nisipul / pe care-l spală marea / dintr-o suflare”.
Nostalgia satului, a locului natal, este o temă predilectă pentru mulți dintre iubitorii și slujitorii condeiului. „Eu mi-am lăsat amprenta pe plug / pe sapă și pe ruda de la car / pe coarnele de bivoli prinși în jug / ce-i îndemnam pe brazdă la hotar” (Vasile Brustur). Ecourile tradiționaliste ale lui Ion Pillat răzbat și în poemele lui Ștefan Ceaușescu-Tătulescu: „Casa părintească-i sfântă / Acolo toate cuvântă / Despre începutul vieții / Și de zorii existenței” sau ale lui Gheorghe Ene: „cu anii expiră țăranii / scoși din timp cu tiranii / cimitirele lor mute / au doar gurile cusute / în așteptarea Bunei-Vestiri / iau cu ei amintiri…” (Candoare). O lume care trece în uitare și duce cu ea farmecul unui timp unic, în care fiecare a urcat treptele fericirii fără să caute să-i dea o definiție, fără să poată da porunca, asemenea lui Faust: „Stai clipă, ești atât de frumoasă!” sau să rostească invocația blagiană: „Oprește, Doamne, trecerea cu care ne măsori destrămarea!” se regăsește în poemele lui Ioan Florian, care păstrează comoara satului, cu părinți și obiceiuri străvechi, în seiful sufletului nepervertit de trecerea timpului: „vin colindătorii, vin ca altă dată / dar la casa noastră poarta-i încuiată / părinții-s în ceruri, noi… plecați în lume / și din sat dispare astfel înc-un nume”. Dorul de acasă este în realitate dorul de vârsta la care, așa cum spune Creangă, „și mama și tata, și frații și surorile trăiau și erau sănătoși”. Pentru Ion Alin Gheorghe, acasă este „câmpul copilăriei”, adică hotarele satului vecine cu hotarele cerului, „unde, printre culorile verii, alergau copii săraci”. Pentru Cornelia Florentina Suhan, părinții sunt sfinții din icoane, cărora Mircea Florin Istrate le cere iertare, așa cum le cere iertare sfinților, „sărutând icoana voastră ce o port mereu în gând” (Părinților iertare).
Mă voi opri asupra a două mari teme: dragostea de neam și iubirea romantică, iar motivația mea este că poezia patriotică este tot mai puțin prezentă în lirica actuală și pentru că iubirea este atât de mult definită încât pare un subiect epuizat. Poeziile care au ca temă dragostea de patrie sunt scrise „cu colțul inimii”, după cum afirma Ioana Both, pentru că adevărul și frumosul nu pot fi exprimate decât dacă sunt izvorâte din inimă. În aceeași viziune, Octavian Paler, animat de sentimente nobile, afirmă: „România este patria mea. Restul sunt țări”, și aceasta definește spiritualitatea noastră, pentru că „România face parte din destinul nostru”. Cei care, pe lângă că au slujit patria și interesele ei prin întreaga lor existență, și-au așternut trăirile intime în scris, nu puteau rămâne în tăcere, pentru că slujind patria, slujim limba română cu tot ceea ce cuprinde ea. Mândria celor care au slujit sub Tricolor este cuprinsă în mai multe poeme, dar versurile: „Sunt mândru că-s dintre acei / ce-au înfruntat, pe front secret, dușmanul / și au servit, cu drag și cu temei / sub Tricolor și Patria și Neamul” – scrise de moțul de la poalele Apusenilor, colonel în rezervă, Petru Popița – pot fi puse pe firmamentul instituției în care acești oameni „au servit”.
Din volum nu puteau lipsi poemele închinate iubirii, acest sentiment complex și profund, care implică, pe lângă celelalte forme ale ei, și dragostea romantică, pentru că iubirea este însăși esența vieții, ea este cea care completează și însoțește toate celelalte laturi ale personalității umane. De cele mai multe ori, iubirea este asociată cu dorul, singurătatea, regretul, aspirația, visul romantic etc. Iubita este idealul spre care aspiră orice muritor: „încerca-voi cu tine mările sufletului neostoit / ca păsările setoase de infinit” (Costică Dogaru, Iubirea). Răzbate din versuri o dorință acută de mitizare a iubitei și a iubirii, în același timp. Oare ce ar fi viața omului fără amintiri? Chiar dacă unele poartă în ele dureri nespuse, chiar dacă taina lor este povară peste timp, amintirile sunt cele care dau culoare vieții, care o transformă în bucuria de a fi. De aceea, verbele la imperfect creează o adevărată punte între timpul trecut și evocarea lui în prezent: „că erai frumoasă mi-amintesc / îți visam chipul, îți visam ochii / și într-o zi părea că te zăresc / când cu nevinovăție probai niște rochii” (Ioan Florian, Vis). Dar oricât de profundă ar fi retrăirea iubirii, timpul este impasibil la rănile sufletului, pentru că se așterne nemilos peste toate: „a venit toamna prea devreme / te-am căutat și nu te-am mai găsit / doar amintirile rămân eterne / dacă-n viață te-ai simțit iubit” (Ioan Florian, Amintire). Când sentimentele sunt adevărate, ele au puteri miraculoase: devin elemente ordonatoare ale lumii, au putere de transformare neașteptată: „un fulg de nea se transformă în balet regal / un fâlfâit de aripă, într-un zbor… / o lumină aprinsă într-o feerie / un fluture în parfum de primăvară” (Florica Dumitru, Iubirea… doar un cuvânt). Însă aici, în acest timp limitat, pe care îl numim generic „viață”, există un final pentru toate, un final care nu poate fi controlat de oameni: „Există în viață căutări ce nu se mai termină / există opriri fără de sfârșit” (Costică Dogaru, Neputință), dar „sufletul meu a evadat pe o stea // contopindu-se cu eternitatea”. Așadar vine împăcarea mioritică ce își coboară aripile peste așteptări și doar colbul aurit al aducerilor aminte va străluci: „culori de curcubeu / în visul tău…” (Costică Dogaru, Răni adânci).
Ca un refren al majorității poemelor este așteptarea, care adesea este acompaniată cu neliniștea căutării, pentru că durerea cea mare poate fi generată de singurătatea în doi. Poetul-trubadur trăiește tăcerea și tristețea ca pe o durere organică: „murmurul durerii apasă lin pe coarde / alunecă și cade spre cerul alb, arzând / oare, cum poate să ducă mai departe / poverile venite în suflet prea curând?” (Elena Ciaușescu, Tristul Trubadur). Fără iubire, timpul parcă este golit de sensurile lui fundamentale, pentru că, așa cum o definea Eminescu, iubirea este acea clipă „dureros de dulce”, iar sentimentul vremelniciei este învins de puterea ei. Cu toate acestea, arareori ea transcende timpul, iar fără iubire, „cu fiecare clipă suntem mai săraci / cu o bătaie de inimă. Cu un tremur de pleoape / avem visuri și gânduri și speranțe / dar uneori ne pierdem în toate” (Liliana Badea Cârstea, Cu fiecare clipă). Lirica este preponderent subiectivă, iar unele metafore sunt surprinzătoare, dar ceea ce o definește este sinceritatea sentimentelor. În unele creații întâlnim o îmbinare de curente literare: tradiționaliste, romantice, moderne, atât prin forma, cât și prin conținutul poemelor.
Așa cum se confesează Alexandru Bochiș, afirmând că este „un admirator de frumos… indiferent de domeniu”, așa mă declar și eu privind lucrările artiștilor plastici: Stela Mariana Bubgău, ale cărei flori, privindu-le, emană nu doar culoare, ci și parfum, Bogdan Dițu, Florica Dumitru, Simona Pop, Gheorghe Rusu, Luminița Stănciulescu, Constantin Toni Sultana, Mihai Varzari, pictură naivă – Ioan Rotaru și sculptură – Valeriu Lazăr. Toate creațiile plastice prezente în această antologie au fost expuse în diferite expoziții și multe dintre ele se află în posesia unor colecționari sau în colecțiile unor iubitori de artă. Deși criteriul meu de apreciere în acest domeniu este: „îmi place sau nu-mi place”, fac cea mai sinceră mărturisire spunând că toate pun la vedere sentimente și emoții încărcate de lumină, deoarece momentele surprinse și îmbinarea armonioasă de culori vădesc sensibilitate, sentimente profunde transmise într-un stil original, iar ceea ce uimește este că acești artiști nu au pregătire în arte vizuale.
Închei această prezentare de carte cu câteva cuvinte ale generalului de brigadă în rezervă, Nicolae Pintilie: „În niciun domeniu nu pot funcționa instituții puternice, performante, într-un stat slab”, iar acești foști slujitori ai statului, care sunt și slujitori ai „condeiului”, au ales să nu treacă sub tăcere experiența lor acumulată în ani și ani de studiu și într-o viață de activitate în domeniul „intelligence”, ci doresc să pună în slujba țării experiența și capacitatea lor creatoare pentru a contribui la apărarea valorilor naționale, chiar dacă „istoria (care ar trebui să fie știință exactă, cu dovezi irefutabile, nu ficțiune) este scrisă întotdeauna de învingători”.
Recenzie pentru volumul Cenaclului „Vitralii”, antologia „Floare de colț”, editată în 2025, sub coordonarea Generalului de brigadă (r.) Vasile Mălureanu, coperta realizată de Colonel (r.) Alexandru Bochiș.
