„Silvania” la Veneția

„Silvania”, în expoziția sălăjeanului din Aluniș, Flavius Lucăcel, are chipul femeii, a țărăncilor care au rostuit viața satului românesc. În galeria mică a Institutului Român de Cultură și Cercetări Umanistice din Veneția (mulțumim, și de aici, pentru sprijin directorului Institutului, prof. Cristian Luca și doamnei Claudia Lazăr) vizitatorii (de pe toate plaiurile globale) au putut vedea, în cursul lunii trecute, prin ferestrele sufletului, „Silvania” frumuseții și a bunătății. Câteva din titlurile tablourilor sunt sugestive în acest sens: „Fecioara despletită”, „Noaptea nunții”, „Zâmbetul mamei” sau „Florile bunicii”. Casele „Silvaniei” lui F. Lucăcel (și nu numai aceste case, din păcate) sunt acum pustii. Satul copilăriei este abandonat. Trăiește doar în „Memoriile mamelor”. Pictorul ne adună în „casa de oaspeți” imaginară. Aici încă trăiesc țoalele vechi, țesăturile tradiționale, tot ceea ce femeile satului au muncit toată viața. „Silvania” este și frumusețea lucrurilor de mână, pe care artistul le transfigurează într-un amurg blând. Spre „Transilvania”, firesc, pentru că „Silvania” e o parte din „Transilvania” noastră, un spațiu rânduit și de hărnicia femeilor din toate etniile. În cosmopolita Veneție, „patrie” temporară pentru milioane de „turiști”, expoziția lui Lucăcel a transmis, printre altele, mesajul (re)întoarcerii la simplitatea și frumusețea vieții, la locurile esențiale care ne-au marcat trecerea prin lume. Încă ne mai putem (re)aminti această lume, azi dispărută pentru miliarde de humanoizi. La pas prin Veneția cu mii, zeci de mii de „turiști” din toate națiile pământului care forfoteau înspre nicăieri, mi-am dat seama (și aici) cât de important este să nu ne pierdem rostul și să cinstim, echilibrat, fără excese naționaliste, patria și patriile noastre. „Silvania” lui Flavius Lucăcel e una dintre ele. Atât de aproape de noi, și, nu de puține ori, atât de departe. În opinia mea, noul demers expozițional al artistului (demers susținut de Institutul Cultural Român, Institutul Român de Cultură și Cercetări Umanistice din Veneția, Consiliul Județean Sălaj, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Revista și Editura „Caiete Silvane”, Asociația culturală „CreArt”, Lecom, Spornic, Silvania și Mecanica) e un important pas înainte. Vom vedea dacă și pentru autorul acestor rânduri, aflat pentru prima dată în postura de curator…

Despre expoziția de la Veneția

■ „Arta sa, mai degrabă decât una de pictor pur, poate fi numită cea a unui sculptor-pictor; unele sunt tablouri de ferestre, altele sunt covoare sau ștergare care au fost golite de valoarea lor funcțională și practică și folosite doar pentru valoarea lor expresivă și sugestivă din punct de vedere estetic și pictural, în sensul de pictură ca artă de a colora cu vopsele sau pete. Un imaginar, cel al artei sale, care exprimă un anumit dramatism, dar paradoxal și bucuria de a trăi, al unei lumi care nu există decât în imaginarul bogat al pictorului nostru și pe care el ni-l dăruiește. O lume care, de fapt, este o creație personală și poetică a lui FLAVIUS LUCĂCEL”.

Carlos d’Ors, pictor, poet și critic de artă

■ „Am folosit pentru aceste lucrări ștergare și țoale vechi țesute de femei din Țara Silvaniei și din Transilvania. Ramele geamurilor sunt din diferite sate ale României, precum și din clădiri monumentale ale Clujului. Le-am folosit cu bucuria și încrederea unui constructor, ce adaugă într-un edificiu ca liant energia trecută prin mințile și mâinile unui îndelungat șir de creatori din familiile noastre. Ieșit din îngrijorarea pierderii patrimoniului, demersul meu e un îndemn artistic să păstrăm ceea ce au făcut ei”.

Flavius Lucăcel