Shakespeare – sonete

Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonnet și din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând cântecel. Începând cu secolul al XIII-lea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă și o structură logică. Sonetul italian, reprezentat de Francesco Petrarca (1304-1374) constă dintr-o octavă, având structura a-b-b-a, b-a-a-b și un sextet (două terține). Sonetul englezesc are structura a-b-a-b, c-d-c-d, e-f-e-f, g-g, respectiv trei strofe de câte patru versuri, care, de obicei, prezintă o concluzie sau un concept. În literatura română sonetul a fost introdus de Gheorghe Asachi și dus la culme de Mihai Eminescu, care folosea sonetul italian petrarchist.

Sonetul italian este articulat în două catrene, separate de două terține în punctul de inflexiune numit voltă. Sonetul englez este mai flexibil, el se articulează în trei catrene și un distih final. Finalul poate fi un paradox, o confirmare, sau o negare a ideilor din catrene. Sonetul englez îi are ca reprezentanți pe Sir Philip Sidney, Michael Prynton, Samuel Daniel și Wiliam Shakespeare.

Shakespeare a publicat 154 de sonete, în anul 1609, sub îngrijirea editorului său, Thomas Thrope. Rămâne o enigmă cine este misteriosul „Mr. W. H” din dedicație, Henry Whriothesley sau William Herbert – conte de Prembroke și nepot al celui care a declanșat moda sonetului în Anglia, Philip Sidney – sau William Himself (William însuși), cum sugerează dl profesor Adrian Papahagi în studiul recent apărut¹.

Primele 126 de sonete sunt dedicate unui tânăr, Prietenul său, a cărui frumusețe e o minune a naturii. El inspiră poetului nu numai versuri de admirație, ci și gândul amar al trecerii timpului. De aceea își îndeamnă Prietenul să se căsătorească spre a avea copii, care să moștenească și să perpetueze acest dar.

Sonetele 127-152 sunt adresate unei femei, „Doamna brună” (Dark Lady), care era plină de viață și foarte convingătoare. Ea este femeia care l-a vrăjit pe poet cu frumusețea ei și a declanșat în el o „patimă violentă”². Sonetele din acest ciclu sunt o adevărată radiografie a unui suflet chinuit. Femeia a pătruns în ființa sa și nu se poate elibera de ea, deși este conștient de acest fapt: „Smintit când hăituit e și când pradă…” (Sonetul 129 – G. Tomozei).

Sonetele 153-154 sunt două epigrame moderne inspirate din cartea a 9-a a poetului grec Marianos (sec. V e.n.). Există o mare unitate a acestor 154 de poezii, dincolo de diferențele dintre ele. Această unitate se datorează unor elemente predominante cum ar fi: dragostea, frumosul, natura, universul – toate găsindu-și o formă artistică de înaltă valoare. Aceste elemente leagă sonetele între ele dându-le o unitate evidentă, despre care vorbeam mai înainte.

Nota dominantă a sonetelor este coerența lor internă, realizată printr-o diversitate stilistică, ce atinge de cele mai multe ori perfecțiunea.

Ele au o forță a expresiei, o profunzime filozofică, dar și o muzicalitate a versurilor. Acea forță a expresiei este pusă în valoare de unele imagini artistice (pictural-artistice). Cu alte cuvinte, sonetele sunt, de fapt, niște picturi în cuvinte, formând împreună o frumoasă galerie de artă. Imaginația poetului creează o lume reală și, în același timp, plină de mister, unde elementele abstracte devin puncte vizuale de referință. Este vorba de originea comună a poeziei și picturii. Deși domeniul poeziei este cel al cuvintelor, și nu al culorii, genialele sonete sunt niște „picturi scrise”. Gândirea în imagini, cum spune M. Eminescu (Cu gândiri și cu imagini/ Înnegrit-am multe pagini), sau, cu alte cuvinte, „gândirea picturală” domină subconștientul nostru, fiind un mod de a ne reprezenta lumea înconjurătoare. Limbajul copiilor este prin excelență „pictural”, cărțile lor fiind pline cu ilustrații de o mare forță emoțională. Imaginile din sonetele lui Shakespeare sunt universale și anticipează legile culorii și formele din viitoarele școli și curente de pictură.

În sonetul 24, poetul vorbește de arta măiestriei sale „ca pictor”, autor al unor picturi în cuvinte: „Zicându-mi pictor. Ochiul mi-a pictat/ Splendoarea ta pe-al inimii perete;/ Portretu-n trupul meu l-a înrămat./ Și-o perspectivă ne-ntrecută-i dete” (Sonetul 24 – T. Boșca).

În puterea de imaginație a lui Shakespeare, oceanul, ca forță a sentimentelor, își sparge valurile de țărmul uman. Anotimpurile devin astfel simboluri în jocul ciclic și etern al dragostei; jocul anotimpurilor în Sonetul 5 aduce cu sine o atmosferă de regret tăcut: „Frumosu-i nins, pustiul tot mai mare” (Sonetul 5 – N. C. și D. Grigorescu).

În Sonetul 28, sonetul nopții, zilei și stelelor, se respectă regulile de bază ale clarobscurului³, așa cum au fost formulate de Leonardo da Vinci în al său „Tratat despre pictură”⁴. În Sonetul 33 este o metaforă în care poetul folosește perspectiva ca tehnică picturală. Astfel, soarele, muntele, pajiștile formează triunghiul unei frumoase perspective: „Văzui adesea slava dimineții,/ Cu ochi de rege piscuri mângâind,/ Și sărutări de aur dând fâneții,/ Și vraci divin, pâraie aurind” (Sonetul 33 – T. Boșca).

Sonetul 34 cuprinde două peisaje (o zi cu soare și o zi cu furtună) și pare a fi pictat de John Constable⁵. Brusc, ploaia se schimbă în furtună: „Nu mi-e de-ajuns din nori că vei apare/ Să-mi zvânți obrazul de furtuni bătut” (Sonetul 34 – T. Boșca). Acest sonet cuprinde o imagine întunecată, în care sentimentul de tristețe și deziluzie e prezent. „Plângi? Lacrimile tale grele/ Sunt perlele ce te plătesc de rele” (Sonetul 34 – G. Tomozei).

În Sonetul 124 avem pictate florile bolnave amenințate de buruieni: „Cum cresc…/ Spinii-ntre spini și între ierburi floarea” (Sonetul 124 – G. Tomozei). Odată cu Sonetul 18, Shakespeare creează un nou gen în arta sa, și anume, peisajul sugestiv: „…precum frumosul din frumos descinde/ Sub cerul simplei firi netulburat./ Dar vorba ta eternă nu pălește/ Și n-ai să pierzi ce astăzi stăpânești” (Sonetul 18 – G. Tomozei). Cele două personaje, Prietenul și Doamna brună (Dark Lady) sunt descrise deosebit de sugestiv: „Un înger bun – bărbat cu păr galben,/ Și-un înger păcătos – femeia brună” (Sonetul 144 – N. C. și D. Grigorescu).

Portretele imaginare sunt realizate cu mare artă: „Natura chip de fată ți-a pictat,/ Tu, a văpăii mele crai-crăiasă” (Sonetul 20 – T. Boșca). Sau: „Ai doamnei ochi nu seamănă a soare,/ Corola-ntrece rostul gurii sale;/ Omătu-i alb, ea sâni ca bronzul are;/ Pe creștet sârmă neagră, nu păr moale” (Sonetul 130 – T. Boșca). În Sonetul 8, Shakespeare se revoltă împotriva timpului schimbător a toate și-i distruge pe plan artistic limitele. Apare un ciudat portret al Prietenului: „Superbul strai ce astăzi ne vrăjește/ Ți-a fi o zdreanță vrednică de jale” (Sonetul 2 – T. Boșca). Cutele adânci de pe fața acestuia par a fi pictate de Al. Durer⁶, „Brăzdind câmpia frumuseții tale” (Sonetul 2 – T. Boșca). În Sonetul 3 apare mitul oglinzii, pentru care funcția e nu să continue, ci să păstreze: frumusețea există, dar este unică, nu reflectată: „Oglinda mamei tale ești, și ea/ În tine-și vede prima ei splendoare;/ Tu iar prin geam de ani îți vei vedea,/ Deși bătrân această vârstă-n floare” (Sonetul 3 – T. Boșca). În Sonetul 98, Shakespeare dedică o odă nu numai primăverii, dar și imaginii și culorii în general. Între adevărul ideal și cel natural se pare că poetul l-a ales pe primul: „…falnicul Prier în nou veșmânt…”. (Sonetul 98 – N. C. și D. Grigorescu). Sonetul 99 este o grădină vie în care culorile florilor devin orbitoare; culoarea își depășește limitele cromatice și nuanțele printr-un echilibru amețitor care încântă ochiul: „Strigai la crin ce mâna ta mi-l ține;/ La magheran, că pasul ți-l vânează/ Pe ghimpi stând trandafirii, de rușine/ Roșise unul, altu-albea de groază” (Sonetul 99 – T. Boșca). În Sonetul 145 avem o reprezentare vizuală deosebit de sugestivă și totuși simbolică a clarobscurului: „Precum o zi de vis/ Urmează nopții, și în haos/ Cum demoni cad din paradis” (Sonetul 145 – T. Boșca). Sonetul 56 prezintă oceanul cu funcția sa originară, stă între două țărmuri, fiind totodată un obstacol lichid: „Cum valuri fug la țărm spre stânci, și-s sparte” (Sonetul 56 – T. Boșca). Imaginea finală a oceanului capătă măreția înțelepciunii și necuprinsului: „Dar cum valoarea ta e-o-ntinsă mare/ Purtând și mici și falnice catarguri” (Sonetul 80 – T. Boșca).

Ochii sunt obsesia întoarsă în credință, pentru poetul-pictor: „Nu port păcatul dragostei de sine/ În ochi, în suflet și-n ființa toată” (Sonetul 62 – T. Boșca).

Un procedeu de mare rafinament apare în Sonetul 14. Shakespeare își înzestrează Prietenul cu ochii Doamnei brune. Ce alți ochi ar putea fi fântânile care hrăneau înțelegerea, dar și neîncrederea poetului? Poetul creează un adevărat imn ochilor, destinul uman atârnă de o privire: „Ca tot ce știu din ochii tăi mi-apare/ Și-ntr-înșii, ca-n statornici aștri scriu:/ Frumos și Adevăr vor fi în floare,/ De n-o să-ți dărui totul numai ție” (Sonetul 14 – T. Boșca). Contradicția ochi-inimă ca receptori și stimuli este negată pe plan artistic în Sonetul 47, versul 7: „Sau ochiu-i la al inimii banchet“ (Sonetul 47 – T. Boșca). Ochii Doamnei Brune, multicolori și expresivi slujesc în mod egal pe ambele talere ale balanței sentimentelor, printr-un balans de o parte și de alta a categoriilor de bine și rău. Poetul este învins, iar pictorul dezamăgit, ochii, la rândul lor, trădează: „Să-mi pun să mintă dreapta mea vedere” (Sonetul 150 – T. Boșca).

Domnul profesor Adrian Papahagi⁷ face o analiză foarte precisă a Sonetului 73, care este construit în întregime pe tehnica fotografică: „… în primul catren, persoana poetică este comparată cu toamna târzie, apoi obiectivul se focalizează asupra unui apus, iar în cele din urmă cadrul se îngustează din nou asupra unui foc ce stă să se stingă. Cadrul devine tot mai intim, pe măsură ce se restrânge și pătrunde din afară (anotimpul, amurgul) înăuntru (focul căminului și patul de moarte)” (Op. cit., p. 48). Iată un catren în traducerea Cristinei Tătaru: „Și vezi cum seara unei zile crește,/ Cum de-amurgește soarele-n apus,/ Cu-ncetul noaptea neagră-l cotropește/ A doua moarte-n pace când l-a dus” (Sonetul 73 – A.P. și C. Tătaru).

Sonetul 66 este cel mai hamletian dintre toate, poetul construiește în câteva versuri de mare forță și plasticitate un adevărat tablou sumbru al epocii sale:

„Sunt istovit și-n tihnă voi să mor/ Decât să-l văd slăvit pe ticălos,/ Și pe sărman de râsul tuturor,/ Să văd tăgăduit pe credincios,/ Pe vrednicul de cinste oropsit,/ Și pe viteaz răpit de cel mărunt,/ Și artele sub pintenul despot,/ Să văd prostia doctor la deștepți;/ Și adevărul vorbă de netot,/ Și strâmbul poruncindu-le la drepți;/ Mă uit scârbit la tot și – bun rămas!/ Dar dacă mor iubirea-mi cui o las?” (Sonetul 66 – I. Frunzetti).

În acest univers încărcat de mârșăvii, doar arta se poate opune Timpului. „Frumosul este o bucurie eternă”, cum spune poetul englez John Keats⁸. „Tot ce-i frumos am vrea să n-aibă moarte/ Și trandafirul vrem să dea boboc,/ Ca viața lui ajunsă la noroc…” (Sonetul 1 – I. Frunzetti).

Sonetele sunt organic legate nu numai de viața poetului, ci și de restul operei sale. Aproape în fiecare din piesele lui întâlnim uneori versuri aidoma celor din sonete. (Piesa Romeo și Julieta trebuie citită concomitent cu sonetele.)

Sonetele sunt niște sincere mărturisiri cu un accent de fapt trăit, în care noi, uneori, ne recunoaștem. Acest fapt demonstrează actualitatea operei lui Shakespeare, așa cum de fapt a remarcat și dl profesor Adrian Papahagi: „Shakespeare nu e contemporan cu noi, ci cu universalitatea din noi, cu natura umană”, și mai departe „… ca orice mare literatură, aceste poeme nu sunt despre biografia lui Shakespeare, ci despre noi, despre disperările și pasiunile noastre” (Op. cit., p. 62).

Aș dori să închei acest eseu cu un catren din Sonetul 125, în traducerea lui Ion Frunzetti, în care Shakespeare și-a notat pentru sine și pentru posteritate următoarele: „Că mi-a fost dat cu purpură să fiu/ Înveșmântat, slăvit pe dinafară,/ Câte parale toate fac, o știu;/ Și veșnicia nu mi-o cumpărară” (Sonetul 125 – I. Frunzetti).

Bibliografie 

1. ***, Department of English Language and Literature, University of Cluj-Napoca, Shakespeare studies, Cluj-Napoca, România, 1982.
2. William Shakespeare, Sonnets, Editura Cison, The British Council, Bucharest, mai, 2000 (ediție adnotată de Veronica Focșeneanu).
3. Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, Sonete, Romeo și Julieta, Polirom, 2020.
4. Shakespeare, Sonete, Editura Dacia, Cluj, 1974 (în românește cu o prefață de Teodor Boșca).
5. William Shakespeare, Sonete, Editura Junimea, Iași, 1978 (Versiune românească de Gheorghe Tomozei)
6. Chirica Neculai, Dan Grigorescu, William Shakespeare, Sonete și Poeme, Editura Minerva, București, 1974.
7. Ion Frunzetti, Shakespeare, Sonete, ediția a doua, Editura Tineretului, București, 1967.

Note:

1       Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, Sonete, Romeo și Julieta, Polirom, 2020, p. 32.

2       Teodor Boșca, Sonete, Cuvânt înainte, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 15.

3       Clarobscur – procedeu grafic și pictural de distribuire gradată a luminii în vederea redării volumelor prin efecte de contrast puternice.

4       Leonardo da Vinci, Tratat Despre Pictură, Editura Meridiane, București, 1971.

5       John Constable (1776-1837), remarcabil pictor peisagist englez de factură romantic.

6       Al. Durer (1471-1528), pictor german, creator de gravuri și teoretician al artei, una dintre personalitățile de seamă ale istoriei universale a artei.

7       Shakespeare Interpretat, Adrian Papahagi, Sonete. Romeo și Julieta, Polirom, 2020, p. 48.

8             John Keats (1795-1821) este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai romantismului englez alături de Lord Byron și Percy Bysshe Shelley.