Shakespeare și critica materialistă

1. Introducere

Criticul literar marxist Fredric Jameson, în 1981, spunea că „întotdeauna istoricizează” (1), zicere care a devenit arma metodologiilor critice folosite de „materialism”. Textele literare, spun criticii literari materialiști, nu pot fi înțelese izolat, ele au un sens doar într-un context istoric. Care sunt acele contexte și cum înțelegem noi noțiunea de „istoric”, care stă în spatele lor și le evaluează, s-a interpretat diferit de către cele trei orientări ale marxismului: Marxismul, Noul istoricism / Noua metodă istoricistă și Materialismul cultural. Aceste trei orientări nu au aplicat metodele lor la opera lui Shakespeare, ci au fost găsite în mod repetat în Shakespeare bazele acestei premise. Așa cum spunea Jameson, „înfruntarea dintre Shakespeare și critica marxistă radicală este o autostradă cu două sensuri. Și noi ne întrebăm în mod deosebit ce ne spune această teorie despre Shakespeare, dar și ce ne spune Shakespeare despre critica radicală” (2). Cu atât mai mult cu cât Shakespeare a pus bazele pentru diverse „autostrăzi”. Totuși, autostrada cu două sensuri ar putea părea ca o joncțiune confuză între „spaghete”. Ieșirea din fiecare joncțiune este semnalizată cu un indicator care arată aceeași destinație (Shakespeare istoricizat), totuși fiecare duce într-o direcție diferită. Cum înțelege fiecare metodă materialistă istoria și relațiile ei cu Shakespeare?

2. Marxismul

Nu intenționăm o tratare exhaustivă a ideologiei marxiste în această intervenție, întrucât ea a fost mult vehiculată pe plan mondial în secolul XX, ci dorim să ne referim la problemele literare pe care această ideologie le-a avut în obiectiv. Marx niciodată nu a stabilit legăturile potențiale între teoriile ideologiei sale și literatură. De fapt, înțelegerea relației literaturii cu contextele istorice au rămas imprecise de-a lungul scrierilor sale. În „Grundrisse”, Marx ocazional face referiri la literatură, care are un grad de autonomie față de împrejurările economice. Tensiunea dintre o perspectivă autonomă și una deterministă privind literatura este evidentă în multele referințe ale lui Marx la Shakespeare, a cărui operă i-a plăcut mult. Marx își ilustra teoriile economice, referindu-se la piesele lui Shakespeare, mai ales făcând referiri la Timon din Atena în eseul „Puterea banilor în societatea burgheză”. El a făcut, de asemenea, remarci la scenele din Hamlet cu imagini ale stafiilor și ale groparilor, menite să obtureze procesul revoluției sociale în Europa secolului al XIX-lea. Cineva ar putea interpreta asemenea elemente folosite de Shakespeare ca studii de caz despre modul cum literatura este determinată de baza economică (în timpul lui Shakespeare, o bază de tranziție de la feudalism la capitalism) sau altcineva le-ar putea interpreta ca exemple care arată că literatura este relativ autonomă față de condițiile economice ale momentului de producere, și poate pune în evidență un vocabular reprezentativ pentru critica socială și ideologică.

Deși Marx a pus bazele criticii literare materialiste, acestea nu s-au pus în practică până în secolul XX. Lenin a afirmat că literatura trebuie să devină un instrument al partidului comunist. În timpul lui Stalin, acest țel a fost schimbat în „realismul socialist”, când literatura era chemată să reflecte adevărul bazei economice. Într-un cuvânt, literatura este determinată de condițiile materiale (baza economică).

 Dramaturgul german Bertolt Brecht (1898-1956) a emis teoria teatrului epic, care și-a propus să influențeze spectatorii, potrivit ideii că tot comportamentul este determinat de condițiile materiale specifice, care pot fi provocate și transformate. Brecht a folosit procedeul, pe care l-a numit „efectul alienării”, care întrerupe o piesă ca să arate cum sentimentele umane, acțiunile și identitățile sunt, de fapt, concepte sociale. Brecht a găsit sprijin pentru teoria lui în drama shakespeariană, care, în mod repetat, atrage atenția că e vorba de variate convenții teatrale, ce determină comportamentul personajelor. Să considerăm, spre exemplu, scenele din piesa „Îmblânzirea scorpiei”. Aceasta pune în scenă o farsă a unui ștrengar beat, care este făcut să creadă că el este un Lord. Ca parte a acestei farse, ștrengarul se îmbracă cu costume scumpe și este văzut cu o soție aristocrată, interpretată de un lacheu. Scenele prezentate astfel produc efecte care scot la iveală faptul că nici nobilitatea și nici feminitatea nu sunt identități naturale, ci fac parte dintr-un scenariu scris.

Inversiunile de clasă și de gen în „Îmblânzirea scorpiei” rezonează cu preocupările unui alt materialist ca Brecht, care accentuează potențialul unor forme literare. Criticul rus Mikhail Bakhtin (1895-1975) a emis teoria pe care el a numit-o „realismul grotesc”. Acest gen este deosebit de „realismul socialist”, fiind caracterizat prin folosirea imaginilor, a unei inversiuni comice și exagerarea până la exces. Genul îl găsim în operele Renașterii, cum ar fi „Gargantua și Pantagruel” a lui François Rabelais, și în Don Quijote de Miguel de Cervantes, precum și în piesele Renașterii. Bakhtin spune că aceste opere sunt expresia carnavalului, festivaluri foarte populare în Europa medievală. În timpul carnavalului, ierarhia socială nu numai că era suspendată, ci chiar inversată; idiotul satului devine rege, bărbații se îmbracă ca femeile, copiii își bat joc de adulți. Atât carnavalul cât și literatura realist grotescă sunt pline până la refuz cu imagini ale corpului uman grotesc, o entitate care mănâncă tot timpul, bea, comite adulter și defechează. Cu ajutorul acestor imagini, Bakhtin își argumentează realismul grotesc, nu numai în înalta societate, ci și printre oamenii obișnuiți.

Teoriile lui Brecht și Bakhtin au ajutat critica literară marxistă să scape de sub stăpânirea teoriei reflectării modelului și determinismului economic rigid care o susțineau. Dar cea mai mare provocare filosofică a acestui model a fost prezentată de apariția teoriei post-structuraliste din anii 1960 și 1970. Apariția acestei teorii i-a făcut pe marxiști să înțeleagă mai bine relația dintre baza economică și statutul literaturii.

3. Noul istoricism

Termenul de „metodă istoricistă” a fost folosit de Stephen Greenblatt, în anii ʼ80, ca să diferențieze studiile sale de vechiul istoricism al unor critici shakespearieni ca E.M.V. Tillyard. Desfășurându-și activitatea imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, Tillyard a aderat la un hegelianism conservator, care l-a ajutat să înțeleagă literatura Renașterii în privința contextelor intelectuale. În lucrările sale „The Elizabethan Word Picture” și „Shakespeare’s History Plays”, Tillyard spune că toți reprezentanții Renașterii credeau într-un univers și o societate organizate sub formă ierarhică, iar literatura epocii reprezintă această idee. Istoricismul lui Greenblatt se deosebește de cel al lui Tillyard. Influențați de perioada post-structuralistă, ei resping teoria lui Tillyard privind literatura reflectorizantă, influențați de marxism, ei resping idealismul conservaționist al lui Tillyard. Totuși, ei nu propun o întoarcere la vechiul model al bazei economice ca bază fundamentală a literaturii. În loc, noii adepți ai teoriei istoriciste caută să clarifice relațiile între literatură și ceea ce marxiștii ar lua în considerare ca alte părți/aspecte ale suprastructurii culturale. Această schimbare l-a făcut pe Greenblatt să îmbrățișeze termenul de „poetică culturală”, cu prețul noii orientări istoriciste.

Greenblatt nu și-a organizat concepțiile sub forma unor teorii. El însuși a recunoscut că „opera mea spune exact care este poziția mea teoretică” (3). El este ferm în respingerea unor idei marxiste fundamentale, incluzând lupta de clasă ca motor al istoriei. El a înlocuit concepția tradițional-marxistă privind istoria și puterea cu cele elaborate de orientarea post-structuralistă, în general, și opera gânditorului francez Michel Foucault (1926-1984), în particular.

În colecția de eseuri intitulată „Power/knowledge”, Foucault critică funcția economică a concepțiilor marxiste despre putere. Puterea, spune el, a fost înțeleasă „ca un bun comun”; pentru marxiști acest bun comun îl reprezintă mijloacele de producție care, în societatea capitalistă, devin proprietatea burgheziei. În contrast, Foucault este mai interesat cum puterea este exersată în alte domenii, nu ca un lucru care poate fi deținut, ci ca o forță care circulă independent cu ajutorul discursului. Prin discurs, el voia să spună: sistemele de sensuri create în cadrul instituțiilor și disciplinelor menite să producă normative adevărate în ceea ce privește ființele umane – de exemplu, criminologia, medicina, psihologia și educația. Foucault nu este un critic literar de mărimea lui Marx și totuși, ideile lui au pus bazele teoriei criticilor literari marxiști. Analiza rolului puterii a avut patru consecințe importante pentru noua metodă istoricistă, fiecare având rolul de a o diferenția de metodele tradițional-marxiste ale interpretării literaturii.

Rolul privilegiat al lui Shakespeare ca teren de manifestare pentru unele asumpții materialiste este chiar mai evident la noua metodă istoricistă decât la cea marxistă. Figura cea mai influentă a mișcării este Greenblatt. Cercetarea lui a dus la un interes ridicat în studiul teatralității ca un mod de manifestare a puterii. „Pentru Greenblatt puterea înseamnă scenariul, producerea, repetiția și interpretarea. Pentru noii adepți ai metodei istoriciste, piesele lui Shakespeare exemplifică în mod similar exercitarea puterii culturii Renașterii. Unul dintre criticii metodei istoriciste spune că „toate conflictele și îmbrâncelile dintre grupurile sociale devin un simbol simplu al disensiunilor politice, un teatru al luptei aranjate în prealabil, care produce opoziția, ca unul din efectele politice iluzorii” (4).

În ce are mai bun, noua teorie a contextualizării istoriciste ne livrează o alternativă la ortodoxiile tradiționale ale criticii marxiste, cât și prin insistența asupra aranjamentelor puterii codate în limbajul literar și non-literar. Refuzul de a-și teoretiza asumpțiile înseamnă că noua metodă istoricistă tinde să devină un nou anticar colecționar de antichități, mimând la infinit textele non-literare ale Renașterii, cu scopul de a produce articole elaborate despre piesele lui Shakespeare și momentul lor cultural. În atare situații, noul „istoricism” începe să semene mai degrabă cu confratele mai vechi, reconstrucția Renașterii așa cum a fost în realitate, fără nicio încercare de a lua în schemă procesele schimbării sociale, sau să situeze schimbările din trecut în momentul prezent al producerii lor. Astfel, tendințele noului istoricism sunt în dezacord cu acelea ale materialismului cultural.

 4. Materialismul cultural

La fel ca noua metodă istorică, materialismul cultural se deosebește de vechiul „istoricism” al lui Tillyard. El a fost atent la relațiile dintre literatură și politică, a arătat mai mult interes în superstructura culturală decât în baza economică, a criticat noțiuni ca libertatea individului care premerge puterea și a analizat relațiile de subversiune și contaminare. La fel ca noul „istoricism”, materialismul cultural a elaborat multe idei principale prin aplicare la Shakespeare. În mod natural, cele două metodologii au fost considerate la origine ca doi parteneri.

Diferența dintre cele două tabere rezidă în modul cum „istoricizează”. Noii istorici adepți ai teoriei istorice lecturează textele literare în legătură cu momentul originar de producere a lor, cu scopul de a demonstra circulația puterii cu ajutorul discursului istoric, sau al unui sistem cultural. În contrast, materialiștii culturali sunt mult mai înclinați să considere activitatea culturală cu ajutorul apropierilor prezente în textele aparținând trecutului. În timp ce noii „istorici” aplică metoda lor citind o piesă care e în conexiune cu alte texte ale Renașterii, materialiștii culturali îl „istoricizează” pe Shakespeare prin comparație cu broșurile actuale, reclamele militare și producțiile teatrale. Istoria este văzută diferit de cele două tabere. Dacă noii „istorici” înțeleg istoria ca un moment sincronic al trecutului, materialiștii culturali au tendința să o considere ca fiind ceva continuu, diacronic, care include și locația prezentă a criticului.

Această diferență de ordin teoretic incumbă și diferențe de stil și politică. Influențați de modelul dialectic cultural promovat de Raymond Williams (1921-1988), materialiștii culturali nu îl văd pe Shakespeare atât de simplu, ca pe un simbol conservator. Materialiștii culturali caută greșelile ideologice în piesele lui Shakespeare, ceea ce le va permite să fie în consonanță cu lectura „dizidentă”. Pentru ei, textul shakespearian nu este, pur și simplu, un „artefact” literar în dialog cu momentul originar al producerii lui, acesta fiind, de asemenea, un instrument al unei hegemonii culturale și o rezistență la prezent.

5. Concluzii

Cele trei tabere ale materialismului au în comun câteva idei. Tendința lor de a „istoriciza” este garantată în majoritatea cazurilor de o orientare politică de stânga, care nu este un termen stabil, sensul acestuia schimbându-se de-a lungul anilor.

Diferențele dintre tabere sunt salutare. Fiecare a folosit metoda istorică a lui Jameson în diferite moduri. Materialismul cultural s-a poziționat sub protecția marelui cort al marxiștilor. Multe dintre contribuțiile lor pe plan cultural au apărut în volumul de eseuri „Political Shakespeare”, în care mulți marxiști consideră munca lor a fi de origine „istoricistă”. Această tradiție a teoriei hibride este reprodusă în zilele noastre de mulți critici literari marxiști care, în practică, au tendința să amestece metodologiile aparținând celor trei tabere.

Bibliografie generală

Shakespeare: An Oxford Guide, Edited by Stanley Wells and Lena Cowen Orlin, Oxford University Press, New York, 2003, p. 472-482.  

Referințe critice

(1) Frederic Jameson, The political Unconscious; Narrative as a Socially Symbolic Act (Ithaca, New York, Cornell University Press, 1981), p. 9.

(2) Fredric Jameson, Radicalizing Radical Shakespeare, The Permanent Revolution in Shakespeare studies, in Ivo Kamps (ed.), Material Shakespeare; A History (London; verso, 1995), p. 320.

(3) Stephen Greenblatt, Towards a Poetics of Culture,in Aram Veeser (ed.), The New Historicism (Berkeley University of California Press, 1989), p. 1.

(4) Frank Lentricchia, Foucault’s Legacy; A New Historicism? in Veeser (ed.), The New Historicism, p. 235.