Shakespeare – Limba

Reprezentanții Renașterii au fost preocupați de găsirea celor mai expresive mijloace de comunicare și de reprezentare a artei. La baza esteticii lor a stat o exprimare viguroasă, în deplină concordanță cu spiritul epocii. Contradicțiilor și contrastelor extreme, identificate atât în plan material, cât și spiritual, le corespunde „expresia îngroșată, vocabularul excesiv, epitetul pozitiv și negativ, hiperbola, concretul care e puternic reliefat, iar abstractul devine concret” (1).

Valorificarea la maximum a expresiei populare concretizate în vorbirea populară a vremii este un fapt semnificativ. Este vorba de limba unei comunități arhaice, o societate obișnuită cu balada și drama populară, cu misterele și miracolele epocii. Sărăcia decorurilor de pe scenele teatrului elisabetan se datorează importanței acordate textului. Versurile erau considerate elemente de construcție ale decorului, așa cum sunt percepute și în zilele noastre, la teatru, pe scenă. Pe vremea aceea, publicul participa intens la ceea ce se petrecea pe scenă, contribuind astfel la completarea sensurilor, la completarea textului dramaturgului.

În piesa „Doamna brună din sonete”, G.B. Shaw ni-l prezintă pe Shakespeare ca pe un creator permanent, cu urechea atentă la vorbirea celor mulți, notându-și toate expresiile interesante: zicalele, proverbele cu mare forță de evocare. Într-un cuvânt, limba poporului a constituit pentru Shakespeare un adânc izvor de inspirație. O comparație cu opera lui I. Creangă din literatura română, unde limba are o mare forță și putere de comunicare, este justificată, procesul de creație fiind viu, continuu. Eroii lui Creangă își făuresc un bici din cuvinte, cu care-l pedepsesc pe interlocutor. Poeții elisabetani folosesc arta poetică pentru a dezvălui trăirile lăuntrice, adesea abstracte, ale personajelor. „O piesă shakespeariană, scrie Wilson Knight, este un poem scenic compact, unificat prin personificări, prin scurgerea unei atmosfere și a unui simbolism poetic direct… o metaforă dezvoltată” (2).

Shakespeare crede în puterea magică a cuvântului, care poate ucide și chiar „înjunghia” („Mult zgomot pentru nimic”, Actul II, Scena 1), acestea producând mai multă durere decât rănile. Când Hamlet o acuză pe mama sa, aceasta spune: „Taci, o taci,/ Cuvintele acestea sunt pumnale/ Ce-mi intră în urechi…” (III, 4).

Asemenea contemporanilor săi, Shakespeare a luat atitudine împotriva manierismelor lingvistice ale vremii, în primul rând față de „euphuism”: „Euphuism is a word or phrase used to avoid saying an unpleasant or ofensive word, eg.: Senior citizen is a euphuism for old person” (3). În limba română, termenul se traduce eufemism. (Eufemism este un cuvânt sau o frază care se folosește pentru a evita o exprimare neplăcută sau jignitoare. De exemplu: „cetățean senior” este un eufemism pentru „om bătrân”.)

Deși eufemismul a influențat considerabil opera lui Shakespeare, preluând unele procedee eufemistice, dramaturgul este împotriva retoricii exagerate, numind aceste preluări: „hiperbole-ntreite, gătite sclifoseli, figuri pedante” (4).

În general e parodiată hiperbola și orice alt exces lingvistic, un exemplu în acest sens fiind replica personajului Troilus: „Când jurăm că vom vărsa mări de lacrimi, că vom trece prin foc, că vom înghiți stânci, că vom îmblânzi tigri” (Troilus și Cresida, Actul III, Scena 2).

În aceeași direcție, Falstaff din Henric al IV-lea parodiază absurditățile eufemistice: „Căci dacă mușețelul crește cu atât mai des cu cât e mai rău călcat în picioare, în schimb tinerețea se trece cu atât mai repede cu cât o risipești mai mult” (Actul II, Scena 4).

Piesele lui Shakespeare nu au fost scrise pentru rafinații vremii, ci pentru popor (în sens larg) și pe înțelesul lui. Astfel, vom găsi în operele lui limba vie, vorbită de contemporanii săi, accesibilă diverșilor cititori/privitori.

Cum pare limba folosită de Shakespeare în zilele noastre? În Anglia, el vorbește într-o limbă veche (Middle English) de trei sute de ani și este adesea neinteligibil, pe alocuri chiar, obscur. În Germania, Shakespeare vorbește germana contemporană și este înțeles. Limba lui Shakespeare, trebuie să recunoaștem, este dificilă, mărturie stau edițiile comentate ale pieselor sale, însoțite adesea de glosare. Printre lexicoanele shakespeariene se numără și monumentala lucrare a lui A. Schmidt, Shakespeare Lexicon, Berlin, 1875, citată de profesorul Leon Levițchi (5), care explică fiecare cuvânt din întreaga operă. Trebuie să mărturisesc că am efectuat prima lectură a operelor lui Shakespeare cu ajutorul dicționarelor (Oxford, Macmillan, Collins, Cobuild, Longman, Cambridge etc.).

Dificultățile legate de interpretarea fenomenului lingvistic sunt numeroase, de la folosirea cuvintelor monosilabice, până la folosirea punctuației diferită de cea a zilelor noastre, care-i ajuta pe actori la recitare. Pronunția limbii engleze nu prezintă probleme pentru cititorii/privitorii de azi, întrucât este apropiată de cea contemporană. Totuși, o dificultate aparte o constituie arhaismele, cuvintele care nu se mai găsesc în engleza contemporană. Iată câteva exemple menționate în studiul profesorului Levițchi: uneath- = cu greutate, old (subst.) = deal, pockey = bolnav de sifilis etc. (6). Numărul lor este, însă, destul de redus. Numeroase sunt cuvintele ale căror sensuri au devenit învechite, arhaismele semantice. Cuvântul „front” nu se mai folosește azi cu sensul de frunte (7), însă multe pot fi reconstituite datorită contextului, al asociațiilor și al deducției logice.

În privința dificultăților de construcție gramaticală, de-a lungul timpului au fost elaborate mai multe gramatici pentru a investiga și a studia limba marelui dramaturg. Un exemplu în acest sens îl constituie lucrarea considerată clasică a lui E.A. Abbott, A Shakespearean Grammar (prima ediție apărută în 1869). Pentru cititorul de azi, însă, gramatica pune mai puține probleme decât vocabularul, care este, prin excelență, ceva viu. Din cele aproximativ 20.000 de cuvinte, un anumit număr se pare că sunt creații personale, subliniind aici, următoarele: to incarnadine = a înroși, dountless = neînfricat, to castigate = a pedepsi, a bate (8). Alte cuvinte atribuite creativității lui Shakespeare sunt preluări din limba vorbită a vremii, de exemplu: hurry = grabă, hint = aluzie, excellent – excelent (9).  Fondul principal activ provine din engleza veche și este în proporție de 90%. Restul de 10% sunt cuvinte de origine romanică (italiană și franceză). În revista „Caiete Silvane” nr. 204/ianuarie 2022 am analizat arta portretistică în sonetele lui Shakespeare (10), demonstrând puterea artei de a crea imagini cu ajutorul cuvintelor, având ca efect creionarea unor tablouri de artă demne de marii pictori (Turner, Constable, Dürer etc.).

Un alt procedeu stilistic pe care-l întâlnim la Shakespeare este versul alb (blank verse), în care unitatea logică sintactică coincide cu unitatea de versificație. Cu alte cuvinte, un gen de poezie fără rimă, de obicei formată din zece silabe în fiecare vers. Shakespeare adaugă la tiparele structurale noi forme de versificație, cultivând versul continuu („run-on verse”) (11), în care pauzele sunt așezate la sfârșitul versului. Iată un exemplu din Furtuna: „Ferdinand: Admired Miranda!/ Indeed the top of admiration! Worth what’s dearest in the world! (…) ” (III, 1, v. 37-46). În limba română: „Ferdinand: Miranda admirată!/ Da, culme-a admirării, prețuind/ Tot ce-i mai scump pe lume!” (III, 1, v. 37-46) (traducere de Leon Levițchi) (11 A).

Versul continuu este superior prin aceea că introduce varietate, vioiciune și naturalețe în dialog. Versul alb rămâne principalul mijloc de comunicare lingvistică a lui Shakespeare. În proză vorbesc oamenii simpli (marinarii, soldații etc.), în proză se exprimă personajele comice și cele tragice în zbuciumul lor sufletesc. Muzicalitatea versului e în strânsă legătură cu ideile, sentimentele, atitudinile și cu modul de a fi și de a acționa al personajelor. În faimosul discurs al lui Marc Antoniu, ritmul e sacadat, cuvintele sunt, în general, scurte, pauzele distribuite cu măiestrie oratorică (12): „Friends, Romans, countrymen, lend me your ears,/ I come to bury Caesar, not to praise him”. Traducere: „Prieteni, Romani, cetățeni, vă cer ascultare,/ Eu sunt aici ca să-l înmormântez pe Cezar, nu să-l slăvesc”.

Formele morfologice și structurile sintactice se caracterizează printr-o mobilitate pe care engleza contemporană n-o mai are. După pierderea desinențelor din engleza medievală (1200-1500) a urmat pierderea totală a acestor desinențe. Rezultatul e că același cuvânt poate fi folosit cu valori morfologice diferite, fenomen cunoscut sub numele de conversiune (schimbarea valorii gramaticale), dar limitat, la anumite unități morfologice, precum substantiv, adjectiv, verb. De evidențiat un fragment din opera Furtuna (I, 2, v. 50): „The Backward and abysum of time”, unde adverbul backward, ce înseamnă înapoi, devine substantiv, traducându-se mersul înapoi (13).

Mobilitatea și fluctuația au vizat, de asemenea, și problemele gramaticale legate de folosirea timpurilor și a modurilor. Deoarece aceste probleme țin strict de gramatică, nu ne propunem să le tratăm în acest articol. Traducerea este o problemă deosebit de dificilă, ea presupune cunoașterea, la un nivel înalt, a ambelor limbi, o cultură vastă și o bună educație. „În spatele marilor idei din Hamlet stau insesizabile variante, subtilități și dificultăți textuale. Cei care nu au textul original la dispoziție pierd jocurile de cuvinte, nuanțele, polisemiile, ambiguitățile, precum și cuvintele-cheie” (14).

Note:

(1) Leon Levițchi, Studii shakespeariene, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, pp. 5-6.

(2) W. Knight, The Wheel of Fire, London, p. 16, citat de Leon Levițchi, p. 10.

(3) Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, Cambridge University, 2013.

(4) Chinurile zadarnice ale dragostei, Actul IV, Scena 2.

(5) Leon Levițchi, op. cit., p. 19.

(6) Leon Levițchi, op. cit., p. 23.

(7) Leon Levițchi, op. cit., p. 26.

(8) Ibidem.

(9) Ibidem.

(10) Revista „Caiete Silvane”, nr. 204/ianuarie 2022, pp. 46-47.

(11) Leon Levițchi, op. cit., p. 32.

(11 A) William Shakespeare, Teatru, vol. II, Editura Albatros, Colecția Lyceum, 1971.

(12) Leon Levițchi, op. cit., p. 35.

(13) Ibidem, p. 39.

(14) Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 233.