Cuvântul umanism are mai multe sensuri, de la starea de a fi o ființă umană până la preocupările privind bunăstarea ființelor umane. În plan educațional educația umanistă înseamnă studiul limbilor clasice (greaca și latina), studiul literaturii clasice cu origini în Italia secolului XIV. Acești umaniști erau și creștini. Ei aveau rolul principal de a reconcilia marile opere literare, cele ale scriitorilor păgâni ca Virgiliu și Ovidiu cu învățăturile bisericii creștine. Într-un sens mai larg, cuvântul umanism poate însemna orice filozofie care are în centrul ei natura și acțiunea umană. În societatea contemporană unele orientări conservatoare s-au opus influenței „umanismului secular” ca o orientare care slăbește autoritatea instituțiilor religioase. Într-un fel acești critici au dreptate, de vreme ce interpretările umaniste, chiar și scripturile, se deosebesc de orice fel de exegeze teologice. Umanismul se ocupă în principal de libertatea și autonomia umană, așa cum este prezentată în „Orație privind demnitatea omului”, scrisă de umanistul italian Pico della Mirandola. Potrivit acestuia, artefactele pot fi modelate după propria ta plăcere și a scopului pentru care au fost create. În această idee ființa umană nu se poate realiza prin obediență în fața unei autorități. Ideea fundamentală a umanismului este credința în potențialul liberator al rațiunii și creativității umane.
Umaniștii cred că se pot bucura de libertatea lor studiind tezaurul tradițiilor așa cum acestea s-au păstrat în poezie, filozofie, retorică sau chiar în scrierile politice. Aceste tradiții alcătuiesc baza literaturii universale. Ceea ce deosebește omul de toate ființele este posibilitatea de a comunica printr-un sistem special de semne grafice și sisteme fonetice, într-un cuvânt, cu ajutorul limbajului, care este specific numai omului. Înțelegerea filozofică începea cu rostirea articulată a cuvintelor. Câteva elemente specifice deosebesc interpretarea umanistă de alte abordări. Amintim câteva domenii specifice: interpretarea lucrurilor ca atare, psihologia populară, rolul emoțiilor, importanța eticii, profunzimea relațiilor umane. În cele ce urmează le vom prezenta pe fiecare pe scurt.
1) Să luăm lucrurile așa cum sunt (înțelegerea literală a textului)
Umanismul este preocupat de folosirea figurată a limbii, dar orice configurare a metaforei și a altor elemente retorice începe cu înțelegerea ca atare a sensului de bază al cuvintelor. Când Macbeth se întreabă „dacă asasinarea/ ar putea ascunde («trammel») urmările” (Macbeth, 1.7, 2-3) este foarte folositor să știi că „trammel” înseamnă plasă de pescuit sau frânghia folosită pentru împiedicarea calului. Când Macduff își dă seama că toți copiii lui fuseseră uciși prin „one fell swoop” („o singură lovitură”, 4.3, 220), el se gândește la pasărea cenușie (de pradă) în timp ce atacă prada neajutorată.
Partea fascinantă a limbii lui Shakespeare aici este capacitatea lui de „demetaforizare”1 a exprimării obișnuite. Demetaforizarea este un mod de a transforma expresiile convenționale ale limbii și a le da o direcție inversă („reverse direction”) spre a le da o semnificație reală. Shakespeare se întoarce la sensul literal al diferitelor elemente lingvistice și narative convenționale, ca de exemplu „a se îndrăgosti la prima vedere”, și încearcă să arate cum ar fi dacă acest lucru s-ar întâmpla cu adevărat în viață. De fapt nimeni nu se îndrăgostește cu adevărat la prima vedere. Acesta este un mod de a privi dragostea în retrospectivă. Dar Romeo și Julieta ne arată cu adevărat doi oameni care se îndrăgostesc cu adevărat din momentul în care se văd.
Acest lucru este valabil și în cazul personajelor fictive, care, de fapt, reprezintă oameni adevărați. Noi vedem aceste personaje ca pe niște oameni adevărați din viața reală. Interpretarea umanistă arată o imagine reală a unui grup de oameni care acționează conform unui scop și în deplină cunoștință a faptelor lor, așa cum spune personajul Duncan: „Nu există artă să descopere ceea ce spune expresia feței” („There’s no art/ To find the mind’s construction in the face”), Macbeth (1.4, 12-13). Nu este ușor să știi ce este în inima fiecăruia. Cu toate acestea, critica umanistă încearcă să ghicească caracterul personajului cu ajutorul puterii exprimării individuale. Modul de exprimare poate fi folosit ca o metodă eficientă de a ghici gândurile și sentimentele oamenilor.
2) Psihologia populară
Psihologia populară se bazează pe presupunerea că oamenii acționează conform unui motiv sau unei cauze și acestea se înțeleg din ceea ce ei spun. Motivele unei acțiuni pot fi analizate în termeni precum credințe și dorințe, alături de alte stări mai complexe cum ar fi scopurile, intențiile și calculele. Spre exemplu, dacă ne întrebăm de ce l-a ucis Macbeth pe Duncan, vom obține următorul răspuns: „Pentru că dorea să fie rege”. Această interpretare pare fezabilă pentru că piesa n-ar avea altfel niciun sens. Dar, de fapt, Macbeth nu ne spune explicit că dorește să fie rege și că, prin urmare, preferă să-l omoare pe Duncan. Gândirea lui se bazează pe interpretarea noastră în legătură cu dorințele lui. Ceea ce-l face pe Macbeth interesant din punct de vedere psihologic este complexitatea lui. Macbeth nu este doar ucigașul sângeros care este gata să facă totul pentru a obține ceea ce dorește. El crede că ucigându-l pe Duncan își va asigura drumul de a fi rege. Ba mai mult, el mai are și alte motive care, în aparență, sunt în contradicție cu alte motive primare. Macbeth își dă seama că vor fi și alte consecințe, că acțiunile lui îi „vor învăța și pe alții să întreprindă acțiuni sângeroase, care, fiind învățate de alții se întorc/ Să-l pedepsească pe inventator” („will teach bloody instructions which, being taught, return/ To plague th’ inventor”), Macbeth (17, 8-10). El știe că din punct de vedere moral, uciderea este un lucru rău, dar nu uită că rolul lui este dublu, Macbeth (1.7, 12). Duncan este prietenul lui, rudenia lui și oaspetele lui. Macbeth crede în onoare, datorie și obligație, el este plin de „esența amabilității umane” („full of th’ milk of human kindness”), Macbeth (1.5, 15). Pe de altă parte, Duncan este amabil, un nobil care-și ține cuvântul și care este sincer față de el însuși. Duncan și Macbeth sunt ambii gentilomi. Prin urmare, Macbeth decide că nu s-ar cuveni să-l omoare pe Duncan la urma urmei. El acționează împotriva judecății sale și-l omoară pe Duncan. Abordarea umanistă încearcă să înțeleagă cum și de ce a fost posibil acest lucru.
Aristotel2 numește această stare akrasia – neînfrânarea sau slăbiciunea voinței. Omul care nu se poate stăpâni pe sine provoacă răul fiindcă așa simte el, deși știe că face un rău. Punctul de bază este aici cunoașterea în sensul unei lucidități conștiente (lucid self – awareness). Eu știu că ceea ce fac e greșit, pentru mine, dar o fac oricum. Problema este nu că Macbeth acționează împotriva judecății lui, ci deplina cunoștință că acțiunile lui rănesc exact ceea ce lui îi este drag.
În concluzie, ideea lui Aristotel ne arată că adevărata cunoaștere de sine este incompatibilă cu acțiunea inconștientă, ceva îl împiedică pe omul care nu se poate stăpâni de a se cunoaște cu adevărat pe sine.
3) Rolul emoțiilor
Interpretarea umanistă este preocupată de acțiunea dramatică, nu numai ca un mod de a reprezenta motivele unor acțiuni specifice, ci și ca un mod de a explora sentimentul uman. În Romeo și Julieta este vorba despre doi adolescenți care se îndrăgostesc. Dar cum arată cu adevărat acest sentiment? Iată un fragment din piesă în traducerea lui Virgil Teodorescu, preferată de asemenea și de dl prof. Adrian Papahagi (5, 90-103)3:
„Romeo: De profanez cu mâna-mi mâna-ți sfântă,/ Voi ispăși cu buzele, căci ele-/ Doi pelerini sfielnici – se avântă/ Cu o sărutare vina mea s-o spele,/
Julieta: Nu-i vinovată mâna, pelerine!/ Ești aspru. Pelerinii dacă vor,/ Pot strânge-n palme mâinile divine./ Strânsoarea asta e sărutul lor./
Romeo: Dar pelerini sau sfinți n-au buze, gură?/
Julieta: Da, pelerine, pentru rugăciune./
Romeo: Mâini fie-ți sfântă, buzele! Te-ndură!/ Căci altfel deznădejdea mă răpune.
Julieta: Primind chiar ruga, sfinții stau pe loc.
Romeo: Stai, împlini-voi ruga mea de foc! (o sărută)”.
Sonetul ca formă poetică este adesea folosit pentru a exprima iubirea. În majoritatea sonetelor doar o singură voce vorbește, fie că o preamărește pe iubită, fie că se plânge de indiferența ei. Romeo și Julieta compun sonetul lor în forma unui dialog. Aceasta ne arată că modul lor de a-și face curte are un cadru participativ, în care partenerii pot explora posibilitatea unei dorințe reciproce. Romeo și Julieta schimbă regula jocului aici: în locul unei negocieri a puterii și a dominației erotice, ei explorează posibilitatea de a ajunge la un consens reciproc prin comunicare. Sonetul este o concentrare poetică extraordinară, ca expresie a unui mod de a-și face curte și de a se îndrăgosti. Ceea ce Shakespeare a făcut aici este de a substitui un singur vers de o mare densitate poetică pentru unul mai lung și elaborat al negocierilor de a-și face curte.
O analiză mai atentă a acestui pasaj ar putea fi focalizată pe gesturi și pe modalitățile de exprimare prin mișcările corpului. Mâna este principalul organ al comunicării umane. Ținerea de mână este principala formă și dovadă a unei intimități.
4) Rolul eticii
Piesele lui Shakespeare, în elaborarea poetică a sentimentelor umane, au în centrul lor probleme de etică. Aristotel spune că în calitate de ființe umane, noi avem un sentiment de apartenență la alte grupuri, noi suntem, prin natura noastră, ființe sociale. O poveste dramatică reprezintă modul în care o persoană este orientată prin apartenența etică și a credințelor la un anumit spațiu moral. Filozoful contemporan Alasdair MacIntyre spune că personajele sunt „Măștile purtate de filozofiile morale” („Masks worn by moral philosophies”)4. În acest sens, personajele, exact ca acelea reprezentate într-o piesă shakespeariană, există cu adevărat în viața reală, formele în care ele apar sunt convenții literare, și vorbirea lor este similară cu cea a oamenilor simpli pe care îi cunoaștem din viața noastră. Personajele lui Shakespeare sunt o oglindă a naturii umane, deoarece ele sunt reprezentate ca întâmplări concret-particulare în viața noastră de zi cu zi.
Shakespeare stăpânește bine resorturile intime care ghidează atât dorințele cât și sursele morale, care ghidează activitatea umană. De aici rezultă faptul că piesele sunt atât de instructive.
Importanța lor rezultă din convingerea că viața are prioritate ca sursă a valorilor morale, ca o sursă viguroasă pentru exprimarea clară a moralei existente în viața de fiecare zi. Filozofia morală reprezentată de personajele lui Shakespeare este sprijinită de o cunoaștere realistă a modalității în care cineva ar putea acționa în împrejurări sociale concrete. Forța morală a acestor descrieri rezultă dintr-o înțelegere apropiată dintre personajul dramatic și spectator. Ceea ce face posibilă această înțelegere este un fond social comun de experiență a vieții zilnice. Personajele lui Shakespeare nu au alura unor mari eroi (uneori sunt chiar anti-eroi), ci dimpotrivă, ele aparțin scării sociale modeste, fapt ce le face să aibă o semnificație din punct de vedere moral.
Regele Lear este o piesă despre războiul civil, politica succesiunii dinastiilor și tragicele contradicții ale monarhiei. Și, totuși, multă lume vede în Regele Lear ceva care le amintește de propria lor îmbătrânire și despre părinții dificili. Regele este interesant nu pentru că el ar fi din familia regală, ci din cauză că el este un tiran a cărui comportare poate fi atât de familiară tuturor celor care-l văd ca pe un prototip amintind de propriul părinte. Când acesta le întreabă pe rând pe fete: „Pe cine iubești mai mult?”, simțim un fel de compasiune pentru situația în care acesta se află. Suntem alături emoțional de bătrânul părinte care se simte lezat în mândria sa. Ca o problemă practică, multă lume ar prefera să spună ceva mai nesincer și dezonorant de dragul păcii familiale.
Problema principală e faptul că a comunica cu ceilalți nu înseamnă numai transmiterea de informații despre noi și starea noastră. În vorbire folosim elemente care ar putea răni pe cineva. Nu spunem tot ce este în sufletul nostru pentru că vrem să menținem legăturile de suflet care ne leagă. Aceasta este ideea pe care Cordelia o exprimă când rostește cuvântul „bond” (legătură/conexiune care leagă doi sau mai mulți oameni). Se pare că standardele de politețe au fost suspendate. Se pare că politețea nu e posibilă în cadrul familiei, de vreme ce ea (politețea) se referă la respectul limitelor personale.
5) Relațiile profunde/durabile
Se pune întrebarea: care este natura exactă a obligațiilor familiale? Care sunt lucrurile/faptele pe care le datorăm celor dragi? În acest context, ideea de profund se referă atât la adâncime cât și la obscuritate.
Cordelia riscă totul nesperând nimic. Pentru că ea vrea să pună capăt practicilor familiale de negociere și să le înlocuiască cu formule adevărate de recunoaștere reciprocă. Ceea ce Cordelia vrea să spună prin cuvântul ,,bond” este ,,te iubesc potrivit cu relația specifică existentă între noi”.
Cordelia s-a gândit suficient la propria ei persoană și caută să-și mențină demnitatea. Ceea ce se vede în Cordelia este ceea ce de fapt Aristotel numește „phillantia”, care înseamnă iubire proprie/de sine, sau, mai precis autorespect. Este exact acest aspect al caracterului ei acela care o face „naughty” (obraznica) Cordelia.
Concluzii
Interpretarea de tip umanist este guvernată de anumite norme/datorii, mai ales în ceea ce privește ideea de libertate umană, autonomie rațională și recunoașterea diversității umane. Din această cauză, critica umanistă este deschisă unei largi palete de metode, orientări de interpretare.
Lectura critică, psihanaliza, metoda istoricistă și critica mitologică sunt toate compatibile cu interpretarea umanistă. Umanismul contemporan respinge ideea că oamenii sunt toți la fel, nici nu promovează obiective iluzorii ale unei codificări abstracte sau uniformizări universale. Oamenii primesc o identitate religioasă, afiliațiile, abilitățile personale, comunitatea etnică de care aparține, rasă, gen, sex, și clasă socială. Totuși, în același timp, critica umanistă caută posibilitatea pentru convergență, dialog și recunoaștere reciprocă în ceea ce privește aceste diferențe.
Bibliografie generală
Shakespeare: An Oxford Guide, autori: Stanley Wells și Lena Cowen Orlin, Published in the USA by Oxford University Press, 2003.
Notă:
Trimiterile la text s-au făcut după: The Complete Works of William Shakespeare,The Golden Library, Edited by W.J. Craig MA, Published by Magpie Books, 1002, London W1 Y 7 LD.
Note:
1 Pico della Mirandola Giovanni, Oration on the Dignity of Man, trans. A Robert Caponigri (South Bend Indiana. Regnery Gateway, 1956, p. 27 (citat de Stanley Wells și Lena Cowen Orlin, în op. cit., p. 333).
2 Aristotle’s Nicomachean Ethics, Hardmondsworth, Penguin Books, 1968, BKI YII, p. 211.
3 Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, Sonete, Romeo și Julieta, Editura Polirom, Iași, 2020, p. 102-104.
4 Alasdair MacIntyre, After Virtue, 2nd edn * South Bend University of Notre Dame Press, 1984, p. 28.
+ There are no comments
Add yours