De ce a ales Shakespeare un negru ca erou al unei mari tragedii? Au avut Shakespeare și contemporanii săi contacte directe cu negrii, cu „indienii”, cu evreii? Care a fost răspunsul lui la stereotipurile vremii privind rasa și religia? Aceste întrebări au devenit mai importante, deoarece societatea a devenit mai sensibilă la problemele de rasă, identitate, egalitate socială și de gen.
Critica post-colonială este o metodă de analiză care pune aceste întrebări în două moduri. În primul rând, aceasta investighează cum piesele lui Shakespeare au legătură cu codul social și convențiile prin care europenii defineau non-europenii și necreștinii. În al doilea rând, aceasta explorează cele mai recente situații din Africa, India, Insulele Caraibe și America Latină. Astfel, critica referitoare la Othello nu numai că ne atrage atenția în ceea ce privește atitudinile Renașterii față de mauri, africani și turci printre alții, ci și analizează cum acțiunea piesei ar fi putut fi interpretată și jucată în țări implicate în luptele coloniale și post-coloniale, sau cum ar fi primită în Africa de Sud. Acest proces a fost unul complex. Pe de altă parte, Shakespeare era un „export” de literatură europeană în colonii. Acest fenomen a dat posibilitatea popoarelor colonizate să revizuiască și să „inventeze” opera lui Shakespeare într-un mod care se potrivea cu noile lor condiții.
Mișcările anti-coloniale din Africa, Asia, Insulele Caraibe și America Latină din anii ʼ60 și ʼ70 au pus bazele noii critici post-coloniale.
Care sunt atributele și rezultatele criticii post-coloniale, în general, și cu aplicabilitate la Shakespeare, în special? Critica post-colonială are în centru sursele istorice izvorâte din călătorii și narațiunile legate de descoperiri care redau contactele istorice din perioada modernă timpurie. În activitatea de descoperire a altor teritorii pentru comerț și influență, europenii au fost obligați să-și formuleze principalele aspecte ale identității lor naționale și culturale și să facă deosebiri între ei și cei non-europeni. Ba mai mult, noile cunoștințe geografice au fost un rezultat al interesului lor pentru aventurile lor mercantile sau comerciale. Implicați în comerț și în explorări, europenii și-au manifestat interesul pentru schimbarea teritoriilor geografice din punct de vedere rasial și cultural. Luând naștere în aceste împrejurări, critica post-colonială este interesată, în special, în cartografierea și investigarea schimbărilor și transformărilor în cadrul conceptului de „rasă” și al categoriilor de diferență rasială – adeseori legată de cultură, religie și naționalitate – din perioada modernă timpurie și momentele post-coloniale ale luptei politice și economice.
Reprezentările rasei
Din perspectiva post-colonială, imaginile africanilor negri, sau ale maurilor, în cultura modernă britanică, pun la dispoziție înțelegerea rolului complex al lui Othello în societatea Veneției din timpul lui Shakespeare. De ce nu ar fi un general apreciat și decorat o pereche potrivită pentru fiica unui senator venețian? Modul cum se derulează acțiunea piesei explică aceste lucruri. Nu numai acțiunile diavolești imaginate de Iago, ci și Brabanzio îl acuză pe Othello de faptul că-i face curte fiicei sale. Altminteri ar fi nefiresc să se refugieze la sânul generalului negru ca „funinginea” (sooty). Tragic este modul cum Othello înțelege și trăiește în plan sufletesc unele stereotipuri rasiste arătate de Iago și Brabanzio, atât de vizibile atunci când el se identifică cu imaginile „turcului cu turban” („Turbuned Turk”) și al câinelui circumcis de la sfârșitul piesei (5.2, 362, 364). Până în anii ʼ60 nu era neobișnuit să citești referințe critice despre Othello, care priveau tragedia și perspectiva lui Brabanzio, pe baza cărora o căsătorie interrasială era văzută ca o abatere a naturii. De fapt, renumiții critici ai secolului al XIX-lea, cum ar fi Samuel Coleridge și Charles Lamb se întrebau dacă piesa ar putea fi definită ca o adevărată tragedie, de vreme ce a dramatizat ceea ce era considerat un inevitabil tabu în Anglia secolului al XIX-lea, ca o femeie albă să cadă în brațele unui om negru.
Critica post-colonială ne oferă o explicație istorică în ceea ce privește Othello prin explorarea complexităților atitudinilor rasiale premoderne, mai ales în ceea ce privește asocierile dintre diferite rase și religii, precum și a caracteristicilor fizice ale acestora. Dacă examinăm din punct de vedere istoric relațiile sociale ale perioadei respective, ajungem la concluzia că în teatru, ca și în cultură, irlandezii, evreii, galezii, turcii, africanii, „indienii”, sunt prezenți ca entități distincte una față de cealaltă, și, totuși, având trăsături caracteristice comune cu englezii.
Critica post-colonială ne atrage atenția asupra rolului jucat de piesele lui Shakespeare cu diferite ocazii istorice, privind luptele politice specifice în timpurile recente. Astfel, pornirea de a „istoriciza” ajunge până în prezent.
Rolul narativului
Interesul criticii post-coloniale în istoria descoperirilor geografice ne oferă un nou context pentru lectura unor piese shakespeariene. În „Neguțătorul din Veneția” (The Merchant of Venice), conflictul dintre negustor și cămătari – sau între creștini și evrei – poate fi mai bine înțeles în contextul noii dependențe de capital într-o economie în dezvoltare, deși instabilă, bazată pe comerț. Referințele la pierderea vaselor comerciale ale lui Antonio, pline cu mătăsuri și mirodenii, de la începutul piesei arată o importantă legătură între piesă și extinderea comerțului Europei. Expansiunea europeană premodernă, cu scop comercial și de a face descoperiri geografice, a avut drept rezultat o conștientizare a schimbărilor geografice, rasiale, religioase și a limitelor culturale. Această recunoaștere a fost însoțită de o neliniște în privința problemelor interculturale pe care le vor avea cu non-europenii și, respectiv, cu non-creștinii, care reflectau codurile și convențiile sistemului de diferențe specifice erei premoderne.
Critica post-colonială își permite o perspectivă „istoricistă” și înțelegătoare privind rolul lui Shylock. Astfel, denigrarea lui rezultă din respingerea evreilor de Europa creștină. Deseori, religia lor era eludată din cauza cămătăriei, fără a se lua în seamă faptul că evreii adeseori recurgeau la împrumutul de bani ca un răspuns la reducerea veniturilor altor profesii. Acțiunea piesei „Neguțătorul din Veneția” are loc în Veneția, un loc strategic al hotarelor cu lumea non-europeană, lumea non-creștină, islamică, a Imperiului Otoman. Critica post-colonială ne atrage atenția asupra luptelor geopolitice și culturale, încercând să înțeleagă interacțiunile între personaje. Astfel, o întrebare aparent simplă: „Who is the Christian and who is the Jew” (4.1 169) (Cine este creștinul și cine este evreul? tr.n.) rezonează cu neliniștile europene în legătură cu fixarea limitelor rasiale și religioase în condițiile creșterii comerțului, călătoriilor și amestecarea oamenilor.
Din această perspectivă, rolul Prințului de Morocco este de a-și asuma o ipostază istorică. El este unul dintre cei trei pretendenți care vin la Belmont să rezolve enigma casetei cu bijuterii, aceasta fiind o condiție pentru căsătoria Portiei, pusă de tatăl său înainte de a muri. Se spune că fiicele venețiene, cum e Portia, trebuie să se lupte cu pretendenții care nu sunt de aceeași religie și rasă cu ele, precum și cu cei din afara granițelor Europei. O astfel de căsătorie ar fi o amenințare la valorile identitare ale Europei. Astfel, în timp ce exoticul Prinț ar fi avut o prezență strălucitoare pe scenă, spectatorii lui Shakespeare ar fi înțeles logica acțiunii pe baza căreia pretendentul străin, de o culoare a feței diferită, trebuie să greșească la alegerea casetei valabile și să fie respins și ridiculizat de Portia (2.7, 79). Ba mai mult, respingerea lui Morocco este în contrast cu atracția ei evidentă. Bassanio, care alege caseta corectă, pare să prevestească stranietatea evocată de Othello, Maurul, într-o altă piesă a cărei acțiune se petrece în Veneția. Rolul de prim-plan al Prințului de Morocco în „Neguțătorul din Veneția” arată un impact mai larg al criticii post-coloniale pentru a lua în considerare până la capăt piesele shakespeariene. Situând aceste piese în contextul istoric european, al comerțului, al descoperirilor geografice și al colonizării, acest mod de solicitare a schimbat peisajul acestor opere dramatice – populate în mod vizibil de personaje care la început erau în umbra marginilor Europei, maurii, evreii, indienii și alții. Nu s-a schimbat doar distribuția personajelor, ci și faptul că noi punem o mai mare atenție pe personajele care, mai înainte, ne luau ochii.
În „Visul unei nopți de vară”, conflictul dintre frumosul rege Oberon și regina Titania se focalizează pe „băiatul indian”. Oberon pretinde că este omul de încredere, în timp ce Titania îi acordă toată atenția ca făcând parte din propriul anturaj. Tot ce știm despre acest băiat, care se crede că a fost schimbat la naștere, este că mama lui a fost o adeptă a ordinului Titaniei și a murit la nașterea lui, iar frumoasa regină îl revendică și-l îngrijește „de dragul ei” (2.1, 123-37). Perspectiva criticii post-coloniale privind rolul indianului schimbat la naștere pune în prim-plan imagini din India, aducând patria basmelor mai aproape de interesele coloniale și comerciale ale Europei. Pe vremea aceea, India era considerată un loc exotic, plin de bogăție, de către exploratorii secolului al XVII-lea, și era, de asemenea, considerată ca un loc geografic și spațiu cultural deschis acaparatorilor. Piesa lui Shakespeare a făcut popularitate Indiei, atât ca un loc exotic, cât și ca un pământ bun de cucerit și ocupat, așa cum Oberon și Titania luptă să obțină pretențiile asupra „băiatului indian”.
Stereotipuri naționale și culturale
Noile descoperiri geografice au pus problema autodefinirii. Critica post-colonială ne oferă noi perspective asupra piesei „Antoniu și Cleopatra”, prin definițiile stereotipice ale Egiptului și reginei lui. Dramatizarea celor două personaje istorice ca doi îndrăgostiți, Antoniu și Cleopatra, descrie o luptă complexă dintre puternicul Antoniu și regina Egiptului și datoria ei politică față de dominația militară romană. Până nu demult criticii occidentali au interpretat piesa dintr-o perspectivă romană, privilegiată, prezentând dragostea dintre cele două personaje în termenii unei ciocniri dintre Vestul eroic, mascul, adică Roma, și Estul feminizat, decadent, întruchipat de Cleopatra. Asemenea interpretare stereotipă a servit ca bază pentru justificările aducerii ordinii și civilizației pe pământurile pe care le-a colonizat. Romanii sunt prezentați ca puternici, stabili, de neclintit și inerent superiori.
Critica feministă consideră piesa ca o luptă dialectică dintre două perspective în competiție. Printre alte aspecte, notează căderea romanilor în desfrâu și beție.
Critica post-colonială așezată pe baze istorice nu numai că atrage atenția asupra stereotipurilor culturale, ca parte a imaginației colonizării europene, dar și scoate la iveală modul cum aceste stereotipii au susținut formarea nației engleze în perioada modernă timpurie. În timp ce englezii se formau ca nație, procesul necesita o frecventă comparație cu alte nații, rase, religii și culturi. De fapt, acestea îi includeau și pe scoțieni, galezi și irlandezi în calitate de supuși rezistenți la ocupația engleză. Acest proces de făurire a nației ne duce la piesele istorice care prezintă soarta și gloria Angliei în timpul devastatorului război civil. În „Henric al V-lea”, de exemplu, regele își mobilizează armata împotriva francezilor evocând societatea britanică unită, care cuprinde lorzii, galezii, irlandezii și scoțienii. Societatea în mod ideal unită din piesă nu reflectă actuala acțiune de colonizare și anexare de teritorii noi. În schimb, accentuează ideea dominantă a națiunii ca o entitate extraordinară. Și, așa cum au observat mulți critici „istoriciști”, naționalismul englez s-a bazat pe marginalizarea irlandezilor și galezilor ca popoare înapoiate „care aveau nevoie de a fi civilizate”.
În concluzie putem afirma că această orientare critică a produs o întreagă literatură care a lărgit înțelegerea în ceea ce privește politica rasei, naționalismul și colonialismul la începutul Angliei moderne. Și acest mod de a face critică se completează și, uneori se întrepătrunde cu critica feministă și materialistă. Ea reexaminează piesele lui Shakespeare din punct de vedere istoric, spunându-ne povestea complexă despre rasă, clasă și luptele între genuri în Anglia modernă timpurie…
Bibliografie
„Post-colonial criticism”, de Jyotsna Singh, p. 492, în volumul Shakespeare, An Oxford Guide, edited by Stanley Wells și Lena Cowen Orlin, Oxford University Press, New York, 2003, p. 492-501.
+ There are no comments
Add yours