Shakespeare în critica literară

– Tradiție și modernitate –

Predicția lui Ben Jonson¹ în privința longevității lui Shakespeare a fost că el nu este pentru o epocă, ci pentru toate timpurile. De la publicarea în 1623 a ediției în Folio a operei lui Shakespeare, interesul pentru opera lui s-a menținut până azi la o cotă înaltă. Această atenție acordată unui singur autor a dat naștere unor comentatori avizați, pregătiți conform unor anumite standarde. În 1939, Ivor Brown² și George Fearon³ s-au retras din grupul celor care făceau popularitate Bardului. În 1990, o specialistă în Shakespeare, Gary Taylor⁴ era pregătită să arunce zarurile. Devenise imposibil ca și cei mai specialiști shakespearologi să poată cerceta sutele de studii și miile de articole publicate în cursul unui an. La drept vorbind, subiectul nu este ușor de abordat. Un aspect pozitiv legat de multitudinea și varietatea studiilor din zilele noastre este dat de ocazia pe care ne-o oferă o largă paletă nediscriminatorie menită a proba o varietate de studii. Când vorbim de tradiția receptării critice trebuie să o punem în termenii unei continue dezvoltări a specializării profesionale.

La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, critica literară care se ocupa de Shakespeare era ambivalentă – situându-se de la un interes foarte scăzut până la o prețuire totală. Din secolul al XVII-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea, critica literară care se ocupa de Shakespeare a fost dominată de scriitori profesioniști care acum ar fi considerați amatori. O altă modalitate posibilă de a împărți receptarea critică a lui Shakespeare este pe de o parte, în cei care-l aduc pe Shakespeare printre noi, la nivelul înțelegerii comune și cei care-l văd pe scriitor ca pe un sfânt. Această împărțire e himerică, deoarece atât individul cât și epoca în care a trăit, au adesea tendința de a fi aceleași.

Critica shakespeariană din secolele XIX și XX se împarte între denigratori și idolatri. În secolul al XIX-lea poetul și criticul victorian Matthew Arnold⁵ credea că lexicul bombastic are o influență nocivă asupra limbii poeților zilei, dar, în același timp, aducea și argumente în favoarea acestuia, amintind de puterea de transfigurare a limbii. Pe de altă parte, Shakespeare are calitatea de „happy, abundent, an ingenious expression, eminent and unrivalled” (încântător, abundent, folosind expresii ingenioase, remarcabil și de nedepășit, n.tr.)⁶. Totuși, chiar și acest talent îl ducea la pierzare, la degenerare, câteodată, dintr-o pornire spre curiozitate a expresiei până la o imaginație iritantă⁷. La acuzațiile adresate, Arnold Matthew răspunde iritat că limba lui Shakespeare este „dificilă și greșită”⁸. Părerea lui Matthew se întâlnește cu cea a lui Samuel Johnson⁹, care afirmă, la rândul său, că limba acestuia ar fi „negramaticală, uluitoare și obscură”¹⁰. La începutul secolului XX, mai precis în 1904, marele critic A.C. Bradley¹¹, în studiul Shakespearian Tragedy, îi reproșează lui Shakespeare că folosește adesea o limbă obscură, bombastică, plată, sufocată de metafore. La sfârșitul secolului XX, Frank Kermode¹², mare profesor și critic literar, îi reproșează lui Shakespeare aceleași lucruri (o complexitate a excesului de valoare). Kermode folosește un citat din Measure for Measure (2.2, 109-11) pentru a exprima această idee („Oh!, este minunat să ai puterea unui uriaș, dar este o tiranie să o folosească ca un uriaș”).

Acest cor de voci critice este stopat de corul celor care-i cântă imnuri de laudă în studiile dedicate lui. Pe de altă parte și detractorii îi aduc partea lor de omagiu. Astfel, pentru Dr. Samuel Johnson, Shakespeare a fost investigatorul cel mai profund al pasiunilor umane, atât în plan estetic cât și în planul valorilor umane. În Preface to Shakespeare spune că Shakespeare nu urmărește niciun scop când scrie. Personajele sale aparțin speciei umane. Pentru Arnold Matthew, Shakespeare este spre deosebire de alte păreri, „pur și simplu, deasupra noastră”, „el nu se supune întrebărilor noastre”. Poeții romantici în frunte cu John Keats, toți cititori entuziaști ai lui Shakespeare, aruncă lanțurile și convențiile secolului al XVIII-lea, ceea ce Keats numea „forma organică”, modul de a trece ca un meteor prin întunericul nopții („forma organică” descrie opera critică a lui Shakespeare). Imaginea lui Johnson, că Shakespeare e o constelație și a lui S.T. Coleridge¹³, că e un meteor, a devenit în secolul XX imaginea simbol a unui soare care iradiază, inspiră, dar în același timp „este și orbitor”.

Ediția pieselor din 1765 marchează sfârșitul amatorismului în editarea operei lui Shakespeare și anticipează intensitatea extraordinară a editării acesteia în secolele următoare. Editorii din secolul al XVIII-lea au fost primii care au separat textele din ediția Quartos¹⁴ și textul din Folio¹⁵. Care sunt mai autentice? Disputa continuă, neexistând un consens. Adevărul este că editarea Operelor Complete (Complete Works) în Folio, în mod profesionist a început în secolul al XVIII-lea. Critica tradițională a urmărit îndeaproape ce se petrece pe scenă, în prezentarea pieselor. Există o istorie a reprezentărilor teatrale, deoarece Shakespeare nu a scris piesele pentru a-i fi citite, ci pentru a-i fi prezentate pe scenă. În secolele XIX și XX, Shakespeare a devenit un simbol cultural, investindu-se foarte mult în lupta pentru a-l afilia ca parte integrantă a unei ideologii. Întâlnim teme care domină agenda critică a zilelor noastre, ca antisemitismul, în Neguțătorul din Veneția, diferențele rasiale din Othello, expansiunea colonială din Furtuna, tirania politică din Coriolanus.

Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu avântul cultural, și continuând cu secolele XX și XXI, asistăm la dezvoltarea explozivă a studiilor universitare, creându-se catedre unde predau shakespearologi de prestigiu. Din cultura română îi amintim pe remarcabilii profesori specializați în Shakespeare: Leon D. Levițchi, Dan Duțescu, Andrei Bantaș – cercetători la Universitatea din București; Mihail Bogdan, Sever Trifu, Aurel Curtui, Lucian Dunăreanu, Adrian Papahagi – cercetători la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

În 1885, R.G. Moulton¹⁶ a scris o carte despre Shakespeare, al cărui titlu Shakespeare as a Dramatic Artist. A Popular Illustration of the Principles of Scientific Criticism captivează cititorii prin promovarea noilor tehnici de lectură. Avem astfel posibilitatea să consultăm studii critice despre Shakespeare, redactate într-un limbaj științific, așa cum am citi studii de filozofie, științe sociale, istorie etc. Această abordare modernă încearcă să scoată la iveală și să examineze zonele complexe de instabilitate și incertitudine. Cu cât fenomenul este cercetat pe o arie mai îngustă cu atât pare mai complex, ceea ce constituie problema de bază când e vorba de opera lui Shakespeare.

Critica din secolul al XVII-lea, așa cum am văzut, apare adeseori aplicată în poezie. Această tradiție continuă până în zilele noastre. În secolele XVIII și XIX apare eseul timpuriu ca specie, care aplicat la Shakespeare, era mai mult un exercițiu de scriere în proză, ca orice alt exercițiu. Apariția criticii științifice aplicată la Shakespeare în secolul XX i-a stimulat pe cei care au încercat să scrie în stilul lui James Joyce¹⁷. Critica postmodernă din zilele noastre se citește deseori ca un poem modern A.C. Bradley a scris Tragedia shakespeariană (Shakespearean Tragedy) folosind un stil narativ asemănător cu cel practicat de G. Călinescu în literatura noastră. Nu există nicio îndoială că partea cea mai mare a criticii shakespeariene contemporană continuă în stilul polemic tradițional. Critica secolului XX se axează pe unele tendințe contrare, fiecare fiind considerată de promotorul ei ca fiind cea mai reprezentativă. Formaliștii, de exemplu, în ce au mai rău, neagă valoarea judecății operei în termeni istorici. Contrar, ei avansează o metodă critică, pentru a proteja împotriva influențelor distructive ale subculturii. Ei consideră că este suficient să abordezi piesele în cadrul perimetrului textului, atrăgând o atenție sporită elementelor formale. Acest mod de a-l citi pe Shakespeare a dominat critica literară din secolul XX. Apariția studiilor care tratează aspectul proprietăților formei ne arată că acest mod de a face critică este în diminuare. Extremiștii analizei formale au tendința de a citi piesele lui Shakespeare ca și cum acestea ar fi țesute într-un mod foarte complicat. Mulți critici, incluzându-i pe adepții criticii formale sunt revoltați împotriva desconsiderării elementelor de istorie și cultură. Un Shakespeare gustat în afara timpului său nu ne atinge într-un mod adecvat sau liber. Shakespeare și-a trăit din plin viața într-o lume turbulentă din punct de vedere istoric, social și politic. Din tot ce știm despre el, Shakespeare a fost un scriitor prietenos, amabil, la fel ca John Keats, diferit de J.D. Salinger¹⁸, care privea lumea de sus. Piesele lui captivează publicul din toată lumea cu o intensă curiozitate. Shakespeare și istoria se întrepătrund ca și elementele formale ale unui poem metafizic. În a doua jumătate a secolului XX, critica literară s-a îndepărtat de abordarea îngustă a formei, spre combinațiile formei mai puțin redundante, datorită probabil politicii, de dragul religiei sau al mișcării feministe sau pentru orice alte considerente privind circumstanțele istorice ale vremii. Formalismul a trebuit să țină cont de interesul enorm pentru opera lui Shakespeare, de la punerea în scenă, la ecranizarea unor filme sau seriale de televiziune la care și-au adus contribuția regizori talentați, scenariști etc., cu atât de mare talent și respect. În secolul XX Shakespeare a fost reinstaurat în tabla de valori pe care el însuși a instaurat-o și a traversat-o. În 1986, ediția Oxford intitulată Complete Works of Shakespeare, cea mai interesantă ediție după cea în Folio, este mai bună decât tot ce se publicase până la acea dată. Iată ce afirmă editorii: „jocul pe scenă este scopul pentru care ele au fost create și, în această ediție, noi ne-am concentrat toate eforturile pentru a recupera și prezenta textele lui Shakespeare așa cum ele au fost jucate în teatrele londoneze, care au reprezentat centrul profesionalismului artei din acea vreme”¹⁹.

În concluzie, din tot ce s-a prezentat aici nu reiese că lucrurile se vor schimba substanțial într-un viitor apropiat. Viața profesională a marelui Will are tendința de a se schimba pe diferite planuri. Faptele simple ale unor probleme complicate explică ideea că Shakespeare a fost un scriitor minunat, care are în el ceva inepuizabil, care poate constitui o sursă de inspirație pentru cei care vor veni. În altă ordine de idei, timpurile se schimbă permanent. Întotdeauna vor fi lucruri noi de spus despre Shakespeare pentru că întotdeauna vor exista oameni noi care vor trăi în circumstanțe istorice diferite, care vor privi la opera lui cu alți ochi. Din această cauză, perspectiva criticii și a cititorilor asupra perioadei în care Shakespeare a trăit se va schimba tot timpul, în vreme ce noile cercetări vor scoate la iveală nepotrivirile paradigmelor anterioare în privința naturii societății. Singura paradigmă care, probabil, va dăinui este cea științifică, pentru că prezice o lume în permanentă indeterminare, o lume în care particulele de mărimea neutronilor s-ar putea să nu fie ultimele care desemnează elementele ce alcătuiesc universul.

Bibliografie generală:

Stanley Wells; Lena Cowen Orlin, Shakespeare, An Oxford Guide, OUP, 2003; cap. 24, Michael Taylor, The Critical Tradition, pp. 323-332;

R.G. Moulton (1849-1924), Modern Criticism, Ilinois Press, 1971.

Note:

1 Ben Jonson (1572- 1637), actor, autor de piese și poet englez din perioada Renașterii.

2 Ivor Brown (1891-1974), Shakespeare In His Time, W. Shakespeare (International Profiles).

3 George Fearon (1883-1976), This Shakespeare Industry, 1970.

4 Gary Taylor (1995-2016), Reinventing  Shakespeare; A Cultural History from the Restoration to the Present, London, Hogarth Press, 1989.

5 Matthew Arnold, Preface to First Edition of Poems, 1853, citat de către Stanley Wells și Lena Cowen Orlin în volumul Shakespeare, An Oxford Guide, OUP, 2003, p. 325.

6 Matthew Arnold, op. cit.  

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Samuel Johnson Dr. (1709-1784), poet, eseist, editor, lexicograf și un fin critic literar; este autorul lucrării Preface to Shakespeare, publicată în fruntea volumului operei lui Shakespeare.

10 Ibidem.

11 A.C. Bradley, Shakespearean Tragedy. Lectures on Hamlet, Othello, Penguin, Paperback, 1965, citat de către Stanley Wells și Lena Cowen Orlin, în volumul Shakespeare, An Oxford Guide, OUP, 2003, p. 325.

12 Frank Kermode, Shakespeare’s Language, 2000, și în lucrarea The Age of Shakespeare, New York, Farrar, Straus and Giroux, 2003.

13 S.T. Coleridge (1772-1834), poet romantic englez.

14 Quartos este o carte de format mare, 26/20 cm.

15 Folio este o carte cu paginile foarte mari.

16 R.G. Moulton (1849-1924), critic, avocat englez, autorul volumului Modern Criticism, Ilinois Press, 1971.

17 James Joyce (1882-1941), unul dintre cei mai importanți scriitori englezi din secolul XX, autorul romanului Ulise.      

18 J.D. Salinger (1919-2010), scriitor american, cunoscut pentru romanul De veghe în lanul de secară.

19 John Carey, editor al ziarului Sunday Times, citat de către Stanley Wells și Lena Cowen Orlin, în volumul Shakespeare, An Oxford Guide, OUP, 2003, p. 331.