Articole

Shakespeare – filosofia

Opera lui Shakespeare este un emițător de cea mai înaltă frecvență artistică în ceea ce privește multiplele întrebări asupra existenței umane. Vastitatea și profunzimea culturii lui Shakespeare îl arată ca pe un scriitor aparținând Renașterii, care a creat caractere umane, fapt ce denotă o observație amănunțită a omului, o cunoaștere a bogăției sufletului acestuia și a manifestărilor sale în toate ipostazele. Lipsa unui sistem filosofic articulat este înlocuită de o perspectivă clară asupra vieții în toată complexitatea ei. Din această viziune, Shakespeare nu pune accent pe relația dintre om și absolut, ci pe relațiile dintre oameni. Peste formarea clasică a lui Shakespeare (după informațiile lui Ben Jonson) s-au suprapus cunoștințele umaniste, obținute prin variatele lecturi clasice în limba engleză, prin cunoașterea gânditorilor umaniști ai vremii (B. Jonson, F. Bacon), prin frecventarea mediului aristocratic al acelor timpuri. Shakespeare citise Eseurile lui Montaigne în traducerea lui Florio, iar Mihnea Gheorghiu în Scene din viața lui Shakespeare1 reproduce foaia de titlu a exemplarului din Eseurile2 care aparținea lui Shakespeare și poartă semnătura marelui dramaturg, Shakespeare și Montaigne aparținând unei generații care gândea liber în contrast cu epoca anterioară, fapt ce se vede în gândirea și acțiunea personajelor shakespeariene.

Montaigne reprezintă prima și cea mai importantă etapă a gândirii morale din acea vreme. Cele trei cărți componente ale Eseurilor lui Montaigne reprezintă o autobiografie în care descoperim întâmplări din viața lui, simțăminte, prietenii, iubiri etc. … Toate acestea formează o concepție filosofică cu referire la legile și orânduielile vremii. Eseurile arată experiența unui om implicat în soarta imperiilor, a religiilor, ele fiind oglinda unui suflet și a unei epoci istorice frământată. „Cartea lui avea să construiască Occidentul într-un fel, și anume, deconstruindu-l”3. Lectura Eseurilor constituie o delectare și pentru cititorul zilelor noastre, oferind o imagine reprezentativă pentru gândirea vremurilor respective.

Creator al eseului, Montaigne îl definea ca pe o încercare a propriilor forțe intelectuale. Un capitol din Eseuri cuprinde referiri la operele din antichitate. Uneori îi citează pe scriitorii clasici sub forma unei idei personale sau printr-un gând al său. Iată ce spune despre Plutarh: „De cum îmi cad ochii asupra lui îmi crește o coapsă sau o aripă” sau despre Pliniu: „…fiecare este pentru sine un desăvârșit obiect de studiu”4. Eseurile sunt scrise în etape succesive, care decurg logic una din alta. Ele reprezintă, mai mult, rezumă trecutul și vestesc viitorul. Montaigne folosește mijloace de cunoaștere specifice Renașterii, precum observația, experimentul, relația particular-general etc., iar pe datele obținute raționează. Montaigne crede în relativismul adevărurilor, oferind o singură certitudine, starea omului de a se îndoi. De aici rezultă ambiguitatea, fapt ce îl găsim în opera lui Shakespeare. Iată ce spune în acest sens Hamlet: „În sine, nimic nu e bun sau rău, ci numai închipuirea noastră îl face să fie”5.

În capitolul Apărarea lui Raimond Sebonde’ (Cartea II, pp. XII)6, acesta susține că viața oamenilor e alcătuită din ignoranță și eroare. Simțurile îl înșală, dar judecata îl ferește de greșeli. Adevărurile permanente nu au izbutit să descopere Que sais-je? (Ce știu eu?).

Sentimentul relativității e asociat cu neîncrederea în condiția umană. Întrebarea Que-sais-je? sugerează lipsa unui răspuns. De aici a ieșit hamletianul: „A fi sau a nu fi”. Hamlet nu are încredere în cuvintele amăgitoare, după cum nu crede în virtuțile oamenilor, așa cum reiese din: „Da, domnule, să fii cinstit în lumea asta așa cum e ea înseamnă a fi un om ales din zece mii”7.

Mihnea Gheorghiu susține că lectura Eseurilor lui Montaigne l-a făcut pe Shakespeare să dea o altă turnură piesei Hamlet: „Shakespeare meditase îndelung la asta și chiar încercase să formuleze câteva ipoteze în Răzbunarea lui Hamlet, în care îl jucase el însuși pe duhul regelui asasinat (gurile rele ziceau că striga: «Răzbunare Hamlet», ca un vânzător de stridii în piață), dar lectura lui Montaigne, recent tradusă de Florio, îi schimbase gândurile și lucra acum la desăvârșirea primei versiuni”8. Este vorba de Istoria tragică a lui Hamlet care cuprinde idei din Montaigne și anume planul lui Hamlet de a verifica veridicitatea celor spuse de fantomă: „Ochește-l, încredințându-ți judecata,/ Pe unchiul, dacă tăinuita-i vină/ Nu iese din bârlog la cele stihuri”9.

În continuarea acestei idei, iată ce scrie Montaigne despre cuget: „Epicur spunea că niciun ascunziș nu folosește celor răi, deoarece nimic nu-i poate încredința că se pot pune la adăpost, mustrarea cugetului descoperindu-i lor înșiși”10. Fapt vizibil și în Hamlet, în secvența: „Iar piesa mea-i capcana ce-n curând/ Va prinde-n ea pe rege și-al lui gând” (Actul II, Scena 2).

În capitolul Despre prietenie‚ Montaigne scria: „Problemele obișnuite se pot împărți: putem iubi la unul frumusețea, la altul purtarea firească, sau dărnicia, sau felul cum își îndeplinește îndatoririle de tată ori de frate și tot așa. Dar prietenia care pune stăpânire pe suflet diriguindu-l cu strășnicie e cu neputință de împărțit în două”. În acest sens, Hamlet îi declară lui Horațio: „Dă-mi insul/ Neînrobit de patimi, și-am să-l port/ În inimă, în miezul inimii,/ Precum te port”11.

Montaigne consideră femeia izvorul unor plăceri trecătoare, ea ocupând în afecțiunile sale un loc minor. El nu este adeptul căsătoriilor din dragoste și se opune legilor societății, „căci sufletul lor nu pare de ajuns de tare ca să sufere strânsoarea unui nod atât de trainic”12. În aceeași direcție, Hamlet, din cauza comportării mamei sale, ajunge să condamne toate femeile: „Oh! slăbiciune,/ Tu te numești femeie…”13

Relativismul gândirii lui Montaigne străbate toată piesa lui Shakespeare. În capitolul IV, intitulat Cum se descarcă sufletul de patimile sale pe lucruri înșelătoare, când cele adevărate îi lipsesc, acesta subliniază următoarele: „La fel fac și fiarele sălbatice când își întorc furia împotriva pietrei și a fierului care le-a rănit și își înfig cu nesaț colții în propriul trup ca să se răzbune pentru durerea pe care o simt. (…) Câte pricini nu născocim pentru nenorocirile ce ni se întâmplă? Pe câte lucruri nu ne înverșunăm, pe nedrept sau pe drept, ca să avem cu ce ne lua la trântă”14. Iată ce spune Hamlet: „Ai venit/ Ca să scâncești? Mă-nfrunți sărind în groapa-i?/ Te-ngroapă viu cu ea și te urmez/ Iar dacă-ndrugi de munți, mii de pogoane/ Azvârl asupra noastră”15.

Ideile din capitolul Despre prevestiri, și anume: „Nici nu e de folos să știi ce va fi, căci e o nefericire să fii torturat la gândul că nu poți face nimic. Cu toate acestea, prorocirea are mult mai puțină înrâurire”16, se întâlnesc și în Hamlet. A se aprecia: „Nicidecum, desfid prevestirile. Nu moare nici măcar o vrabie fără știrea Proniei”17. De asemenea, următorul enunț al lui Montaigne, și anume: „Inima și trupul unui mare împărat triumfător, este dejunul unui mic vierme”18, se reflectă în cuvintele lui Hamlet: „Regele gras și cerșetorul slab nu sunt decât două feluri din care gătești aceeași mâncare”19.

Astfel, soarta stăpânilor e aceeași cu soarta cerșetorilor, de vreme ce prin moarte intră în „ciclul elementelor”, dacă ne oprim pentru a-l îmbrățișa ideatic pe Lucian Blaga.

Capitolul al XIX-lea, intitulat Filozofia înseamnă a învăța să mori, cuprinde idei referitoare la îmbătrânire și moarte. Iată ce spune scriitorul francez: „Ca unul care își clocește în taină gândurile, sunt pregătit în orice clipă, atât cât pot eu fi, să-ntâmpin moartea, iar venirea ei nu-mi va aduce nimic nou. Să fim deci mereu cu cizmele trase și gata de plecare, atât cât ne stă în putință, și mai cu seamă să ne încredințăm că-n acel ceas nu vom avea de purtat grija nimănui afară de noi înșine”20. Iată cuvintele lui Hamlet: „Dacă mi-a suna ceasul acum, nu o să-mi sune altă dată, și dacă n-o să fie altădată, trebuie să fie acum, acum sau mai târziu, tot o să sune odată. Totul e să fii gata”21.

Atitudinea filosofică a lui Montaigne o găsim aproape peste tot în Hamlet, mai cu seamă scena din cimitir, în care se vorbește despre deșertăciunea vieții împăratului Alexandru Macedon, cu al cărui pământ poți înfunda vrana unui butoi, despre trecerea timpului aducându-și aminte de fața lui Yorick, de când juca rolul de clovn. Aici, Hamlet descoperă timpul care devorează totul: „Oh!, de-aș avea răgaz – dar cruda moarte/ E temnicerul care ne așteaptă…” (Actul V, Scena 2)22.

Și mai departe, iată cum filozofează privind țeasta lui Yorick: „Unde-ți sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote la masă? N-a mai rămas nici una ca să-ți râdă de strâmbătatea ta de-acum” (Actul II, Scena 1, traducere de Petre Dumitriu)23.  „Și de ce n-am putea să căutăm cu închipuirea urma nobilei țărâne a lui Alexandru Macedon, până ce o găsim astupând o vrană de butoi” (Actul V, Scena 1, traducere de Petru Dumitriu)24.

Viața înseamnă a trăi și a accepta trecerea. „A ști să te bucuri cu adevărat de faptul că exiști”25, spune Montaigne. Eroul renascentist din drama lui Shakespeare dă spectatorului sentimentul că parcurge viața lăuntrică a personajelor, de aici sentimentul trăirii autentice. Deși Eseurile lui Montaigne au fost lectura preferată a lui Shakespeare, oferindu-i sursa de inspirație, scriitorul englez îl depășește prin cunoașterea amănunțită a sufletului uman, a suferințelor și a bucuriilor acestuia, a pasiunilor și a virtuților lui. Shakespeare scrie tot despre mânie, ură, dragoste, nefericire, îndoială, trădare, ticăloșie, minciună, răzbunare etc. Ieșit din cultura secolelor umanismului, Tudor Vianu îl numește „cel mai mare poet al Renașterii”26.

Despre personajul lui Shakespeare s-a scris o întreagă literatură. „Hamlet nu se lasă interpretat, ci ne interpretează… nu o dată cei care au încercat să-l deslușească s-au descris pe sine”, spune dl profesor Adrian Papahagi27. Hamlet nu poate fi redus la o formulă unică, deoarece fiecare personaj își are demnitatea sa și acea ambiguitate care e specifică lui Shakespeare. Ambiguitatea stării de melancolie a lui Hamlet e alimentată de moartea tatălui său, incestul mamei, trădarea iubitei și a prietenilor, care devine în cele din urmă o deziluzie și o tristețe metafizică în fața adevărului pe care orice creștin îl descoperă pe marginea mormântului: „toate sunt deșertăciuni, iar viața este umbră și vis”.

Critica literară s-a străduit să pătrundă în misterul personajului Hamlet. Freudienii și marxiștii pun accent pe sex și pe aspectul politic, psihanaliștii analizează modul cum Hamlet își trăiește doliul și melancolia, criticii materialiști sau istorici reduc totul la contextul istoric, la zbuciumul eroului pentru aflarea adevărului, într-un context politico-istoric și religios zbuciumat.

Problemele de ordin moral și numeroasele întrebări puse de Hamlet nu pot fi analizate și interpretate în afara creștinismului. Să nu uităm că acesta era creștinismul Reformei lui Luther. Protestantismul epocii elisabetane nu a reușit să respingă definitiv „imaginarul medieval și purgatoriul catolic”, spune dl profesor Adrian Papahagi în studiul amintit28. „De altfel, acesta e sensul religios al tragediei, regenerarea societății măcinată de excese, de crime și de greșeli”29. Elementele de creștinism sunt amestecate cu cele păgâne (iertarea, căința, mântuirea, răzbunarea, trădarea, invidia, crima etc.). Judecând lucrurile în întregime și în contextul social-istoric, eroul e creștin, însă creștinismul său e „tenebros și complicat”, sub analiza dlui profesor Papahagi30.

Hamlet a primit ordin, de la statuia tatălui său, să-l răzbune, deși în creștinism se spune că răzbunarea e atributul lui Dumnezeu: „Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 19).

Conștiința care-l macină pe Hamlet și-l face să ezite este de sorginte creștină, însă acțiunile acestuia sunt păgâne. Ambiguitatea și ambivalența sunt peste tot prezente. Ne punem firesc întrebarea: „Care e greșeala lui Hamlet? Acțiunea sau conștiința?”, fiind greu să formulăm un răspuns. Hamlet ucide fiindcă nu poate să ierte slăbiciunea omenească, iar conștiința îl roade ca un vierme: „Au nu sunt oare vrednic de osândă/ Să las un vierme de-ăsta-n trupul meu/ Să roadă mai departe”31.

Deși întunecată (cu multe crime), piesa Hamlet e în esență o piesă creștină. Deziluzia în fața morții e a Ecleziastului (deșertăciunea tuturor lucrurilor), însă concluzia nu e fatalistă. Hamlet știe că greșelile sale îl condamnă la o moarte pe care o acceptă. Spre final, el nu mai încearcă să îndrepte păcatele, nici să se răzbune, ci acceptă ce i-a hărăzit providența, iar dl profesor nu ezită să scoată în evidență acest lucru: „În momentul acestei realizări finale, Hamlet devine cu adevărat creștin”32.

Shakespeare ne prezintă în opera sa o lume zbuciumată care a trăit la cumpăna dintre secolele al XVI-lea și al XVII-lea, o lume măcinată de intrigi, de crime și marcată de Reforma și Contrareforma religioasă. Așa cum Montaigne este unul dintre cei mai mari filozofi ai Occidentului iudeo-creștin, așa și opera lui Shakespeare cuprinde toată tradiția europeană până la el, anticipând frământările romantice care au urmat, obsesiile sexuale și psihanalitice specifice secolului al XX-lea, până la politizarea excesivă și nihilismul zilelor noastre.

 

Bibliografie

  1. Department of English Language and Literature, University of Cluj-Napoca Shakespeare Studies I, Cluj-Napoca, 1982.
  2. Mihnea Gheorghiu, Scene din viața lui Shakespeare, Editura Tineretului, București, 1960.
  3. Montaigne, Eseuri, Cartea Întâi, traducere din franceză, cronologie și note de Vlad Russo. Cu o prefață de Michel Onfray, Humanitas, București, 2021.
  4. Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi – Titus Andronicus, Hamlet, Polirom, 2021.
  5. Shakespeare, Opere Complete, Volumul V, Editura Univers, București, 1986.
  6. William Shakespeare, Opere, Vol. V, ESPLA, București, 1959.
  7. Shakespeare, Hamlet, prinț al Danemarcei, în românește de Leon Levițchi și Dan Duțescu, Editura Albatros, 1974.

 

Note:

1 Mihnea Gheorghiu, Scene din viața lui Shakespeare, Editura Tineretului, București, 1960, p. 166.

2 Montaigne, Eseuri, Cartea întâi, traducere din franceză și note de Vlad Russo. Cu o prefață de Michael Onfray, Editura Humanitas, București, 2021.

3 Montaigne, op. cit., Cartea Întâi, Prefață, p. XIII.

4 Montaigne, op. cit., Cartea întâi, Prefață, pp. XII.

5 Shakespeare, Opere, Vol. VII, ESPLA, București, 1959, Hamlet, prinț al Danemarcei, Act II, Scena 2 (traducere de Petru Dumitriu).

6 Montaigne, Eseuri, Cartea II, Editura Humanitas, București, 2021. Prefață de Michael Onfray, p. XII.

7 Shakespeare, Opere complete, Vol. V, Editura Univers, București, 1986. Hamlet, prinț al Danemarcei, Act II, Scena 2. Traducere de Leon Levițchi și Dan Duțescu.

8 Mihnea Gheorghiu, Scene din viața lui Shakespeare, Editura Tineretului, București, 1960, p. 265.

9 Hamlet, prinț al Danemarcei, Editura Albatros, București, 1974. Act III, Scena 2. În românește de Leon Levițchi și Dan Duțescu.

10 Shakespeare, Opere, Vol. VII, ESPLA, București, 1959. Hamlet, Act II, Scena 2. Traducere de Petru Dumitriu.

11 Montaigne, Eseuri, Cartea întâi, cap. XXVII, traducere din franceză de Vlad Russo, Humanitas, București, 2021, p. 211.

12 Shakespeare, Hamlet, prinț al Danemarcei, Editura Albatros, 1974. Act III, Scena 2. În românește de Leon Levițchi și Dan Duțescu.

13 Montaigne, op. cit., Cartea întâi, cap. XXVIII, p. 215.

14 Shakespeare, Opere, Vol. VIII, ESPLA, București, 1959. Hamlet, prinț al Danemarcei, Act I, Scena 1. Traducere de Petre Dumitriu.

15 Montaigne, Eseuri, Vol. I, cap. IV, Humanitas, 2021, p. 26.

16 Shakespeare, prinț al Danemarcei, Editura Albatros, 1974. Act II, Scena 1. Traducere de Leon Levițchi și Dan Duțescu.

17 Montaigne, op. cit., Vol. I, cap. XI, p. 49.

18 Shakespeare, Opere, Vol. VII, ESPLA, București, 1959. Hamlet, prinț al Danemarcei, Act, V, Scena 1. Traducere de Petre Dumitriu.

19 Montaigne, op. cit., Vol. II, cap. XII.

20 Shakespeare, prinț al Danemarcei, Editura Albatros, 1974. Act IV, Scena 3. Traducere de Leon Levițchi și Dan Duțescu.

21 Montaigne, op. cit., Vol. I, Cap. XIX, p. 80.

22 Shakespeare, Opere, Vol. VII, ESPLA, București 1959. Act V, Scena 2. Hamlet. Traducere de Petre Dumitriu.

23 Shakespeare, op. cit., Act V, Scena 2. Hamlet. Traducere de Petru Dumitriu.

24 Shakespeare, op. cit., Act V, Scena 1. Hamlet. Traducere de Petru Dumitriu.

25 Shakespeare, op. cit., Act V, Scena 1, Hamlet. Traducere Petru Dumitriu.

26 Montaigne, op. cit., Vol. III, Cap XIII.

27 Tudor Vianu, Studii de literatură universală și comparată, Editura Tineretului, București, 1963, p. 90.

28 Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi – Titus Andronicus, Hamlet, Editura Polirom, 2021, p. 58

29 Adrian Papahagi, op. cit., p. 67.

30 Adrian Papahagi, op. cit., p. 100.

31 Adrian Papahagi, op. cit., p. 2001.

32 Shakespeare, Opere, Vol. VII, ESPLA, București, 1959. Hamlet, prinț al Danemarcei. Act. V, Scena 1. Traducere de Petru Dumitriu.

33 Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi – Titus Andronicus, Hamlet, Editura Polirom, p. 220.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.