Sfidând cu bună știință gravitația

@ Gela Enea

De profesie psiholog, Aurora Popescu alternează în existența sa confesiunea pacienților cu cea a propriei ființe, dintr-o, pesemne, autoimpusă nevoie de comunicare și de înțelegere a resorturilor ce ne guvernează faptele și gesturile.

Volumul Când pământul se va învârti în jurul meu, apărut în colecția Cercul literar de la Cluj-poezie, la Editura Colorama, în 2023, incită curiozitatea lectorului, după cum am scris și în prefață, chiar pornind de la titlul său.

Nu va veni o zi în care pământul să se-nvârtă în jurul unui poet, dar el, poetul, are dreptul să viseze că este Supremul, că îi poate imprima universului orice mișcare.

Volumul conține texte, cele mai multe vehiculând simboluri cu încărcătură emoțională, precum: mama, tata, familia, timpul. Primul poem se numește Mama cu o mie de mâini, ne-o și imaginăm, un fel de Maa Durga, călare pe un tigru sau pe un leu, așa cum este reprezentată în religia hindusă. Ea semnifică zeița victoriei și ține în fiecare dintre cele opt mâini câte o armă, făcând diverse mudra, adică gesturi simbolice, pentru a alunga mizeria morală. Mama din poezia Aurorei Popescu are nu doar opt mâini, ci o mie, ceea ce amplifică puterea ei de a face Binele pe pământ.

Imaginea halucinantă, cu trimiteri în zona miturilor, a mamei cu o mie de mâini, este susținută prin enumerații ample și structuri metaforice binare, din care citez: „cu una leagănă luna/ cu alta ia febra pământului/ cu celelalte strânge zorii de pe sârma întunericului/ sau adună spicele de zile mohorâte/ pentru a le face claie de duminici/ în care se odihnește cerul”.

De altfel, mama devine un laitmotiv al acestui volum, așa încât, în cea de-a doua poezie, Scrisoarea, lectorul întâlnește un tablou unde imaginile converg către binomul mamă-fiică, într-o tușă de melancolie și regret: „aveam un geamantan albastru/ un pix cu pastă albastră/ o inimă goală/ și nici o coală pe care s-o scriu”.

Secvența scrisorii așternute pe un obiect neconvențional determină comparația cu un personaj dramatic celebru, și anume, Iona, din piesa lui Marin Sorescu, operă în care eroul, aflat în burta chitului, îi scrie mamei sale pe o bucată de piele.

Comunicarea prin scris apare în poem ca formă a supraviețuirii, așa cum se întâmplă și în drama postbelică: „am scris pe capacul geamantanului/ o scrisoare lumii/ cred că am pus câteva cuvinte și pentru Dumnezeu/ poate îl întrebam când vine trenul” (Scrisoarea).

Poeta preconizează o zi în care planeta Pământ se va învârti în jurul său, când legile fizicii și ale matematicii vor fi relativizate, într-un moment de extincție a Universului, mesaj comunicat în poemul al cărui titlu este folosit pentru întregul volum și din care citez imaginea Apocalipsei, într-un conglomerat de culori sumbre: „când lumina va fi zăpadă/ și întunericul – laptele nemuls al veșniciei/ mâinile mamei/ îmi vor lua frigul/ cu poala unei mângâieri/ cei mai mulți nu vor simți nimic/ gravitația se va opri/ și ceasurile vor întârzia o secundă” (În ziua când pământul se va învârti în jurul meu).

Poemul În joacă are o notă de elan juvenil, componenta ludică, amintită în titlu, se subordonează unui discurs gândit să exprime frenezia vieții, dar care trece de conturul exprimării firești, dacă e să citez imaginea sângelui ce face dragoste: „în piepturile noastre deschise/ sângele făcea dragoste/ coapse de aducere aminte a altor vieți/ se deschideau ca un orizont”.

Nota finală a textului apare în cheie pesimistă, căci joaca, nevinovată aparent, a condus la uciderea primăverii, din care au mai rămas doar mierlele, ca niște trâmbițași ai dezastrului.

Promisiuni este un poem din care transpar metafore frecvente la poeții manieriști, precum „sub pași tremură mormintele din oase albe de promisiuni”, alături de care cititorul descoperă o secvență ingenioasă, grozavă, a destructurării ființei: „auzi mingea pe care o bat copiii în fața blocului/ până devii una cu ea”.

Pesemne, sub impresia izolării provocate de arhicunoscutul coronavirus, poeta scrie textul Stare de urgență, în care își imaginează o explozie a celulelor umane care îi transformă pe aceștia în mamuți sau în creații liliputane. Faptul că e o proiecție a izolării în pandemie ne ajută să înțelegem versul „cuvintele se înecau în măști”.

Viziunea sumbră a Aurorei, starea de gol lăuntric o fac să se confeseze: „am găuri negre-n piept/ și o mare de bătrâni senili/ căutându-și memoria” (Alzheimer).

Opusă comunicării este tăcerea încrâncenată, pe care poeta o definește prin combinații metaforice, din care exemplific: „ne ucidem cu același cuțit al tăcerii/ lama ascuțită ne face sandwich/ pentru gura orfană a iubirii”.

Un decor în concordanță cu stările poetei îl regăsim în finalul poemului Sandwich: „eu îmi port lumina/ tu frigul/ orașul acesta e în țara/ unde păsările nu vin niciodată/ unde plânsul are gust de carne”.

Există, în cuprinsul volumului, pe lângă texte articulate, cu mesaj percutant, cu un dozaj bun al imaginilor poetice și texte în care autoarea creează versuri unde impresia de artificial, de căutare cu orice preț a combinației metaforice nu conferă credibilitate, citez: „cafeaua mă dezbracă de vise/ până încap în pielea unui zâmbet”.

Dacă, așa cum afirmă poeta, „e timpul când Dumnezeu/ se sparge în miliarde de celule de dumnezei”, înseamnă că e timpul ca și Poezia să se spargă în miliarde de celule, pe care cititorul trebuie să le descopere, să le recombine în actul lecturii după chipul și asemănarea sa, astfel încât versurile să devină căi de acces spre lumea interioară a fiecăruia.

Volumul Când Pământul se va învârti în jurul meu, de Aurora Popescu, oferă acest prilej de lectură și de relectură, în speranța că arta și implicit literatura contribuie la o mai profundă relaționare a omului cu sine și cu semenii săi.