Era dimineaţă când Hellia ieşi din lac. Nu o acoperea nimic în afara algelor lipicioase care-i stăteau agăţate de piele şi păr. Se uită în faţa ei şi nu văzu nimic, dar intuia că nu într-acolo trebuia să privească, aşa că se uită îndărăt, spre locul de unde venise. O urmară Hollin, imediat după el, Eder, Trey şi Red. Mai târziu îşi făcuseră apariţia şi alţii, până când s-au strâns, încă o dată, de jur împrejurul Lacului, o mulţime intimidant de numeroasă.
Dahlia părea să fie singura care cunoştea pricina neastâmpărului ei, însă se ferea să intervină. În schimb, cu intenţii numai de ea ştiute, căuta încontinuu compania Helliei, arătând un interes deosebit faţă de ea.
Cele două se priveau hipnotizate şi, chiar dacă mintea fiecăreia era năpădită de gânduri cum nu s-ar putea mai distincte, Dahlia o luă în braţe. Gestul ei îndrăzneţ o şocă pe Hellia, care făcu ochii mari, ridicându-şi gâtul peste cea mai înaltă. Braţele îi atârnau pe lângă corp, uitându-se la Hollin, care era la fel de nedumerit.

Cuprinsul în braţe însemna o legătură unică între mai mulţi şi nu se întâmpla fără permisiune. Dar pentru că Dahlia se arăta cu adevărat dornică să facă parte din familia celeilalte, în ciuda acţiunii sale ireverenţioase, Hellia o cuprinse în cele din urmă, consimţind.
Din strânsoarea iniţial puternică şi plină de insistenţă, se trase înapoi odată ce primi ce-şi dorea, lăsându-şi noua prietenă cu o figură confuză, ce denota un presentiment straniu.
– Te rog să mă ierţi, se fâstâci ea, încrucişându-şi braţele. Eşti prima… aşa am simţit.
Hellia încuviinţează cu blândeţe.
– Dar nu regret, continuă tot ea, risipind treptat, prin vorbe, îndoiala de pe faţa celeilalte.
– Dahlia, se prezentă, în sfârşit.
– Hellia, îi răspunse, şi abia apucă să-şi pronunţe numele până la capăt.
– Hel, interveni ea cu un rânjet. Îţi voi spune Hel.
La auzul acestui nume de alint, i se pierdură ochii în gol, frământându-şi degetele.
– Am greşit? se precipită ea, însă Hellia negă vehement, dând din cap, şi se scuză în acelaşi moment.
Hollin o privi încruntat pe cea cu ochi negri şi apoi o urmă pe Hellia, care se îndepărta cu paşi repezi, căutând vizibil un loc retras. Părea să se confrunte cu un amalgam de emoţii inexplicabile.
Se opri departe de mulţime, în dreptul unui râu, şi intră în apa ce-i ajungea până peste glezne. Se aşeză, pe o piatră mare, preocupată.
– Eu nu ţi-am făcut nimic, spuse Hollin, după ce o urmări tăcut până acolo. De ce mă ignori? o întrebă el de pe marginea râului.
Dar băgă de seamă că Hellia nu fusese nicidecum indiferentă la prezenţa lui, după ce binevoi, într-un final, să îl privească atentă, cercetându-l îndelung, din cap până în picioare.
– Nu înţeleg nimic, spuse Hellia.
– Ce-o fi fost în capul ei?
– Nu e vorba despre Dahlia. Lasă, spuse ea, făcând un gest din mână, ca să nu dea importanţă mare incidentului. Vreau să o accepţi şi tu.
– Ba nu, se opuse el, revoltat. Nu o plac câtuşi de puţin. Nu se face aşa ceva.
– O vei accepta, repetă Hellia, iar voinţa ei aproape că îi înrâureşte decizia.
Familiei lor se adăugă mai târziu Eder şi Trey, pe care Hellia şi i-a dorit, cu un sentiment reciproc din partea lor.
Cei şase hotărâră că alegerea oricăruia va fi respectată de restul şi se vor accepta toţi între ei. Excepţie face Red, care nu o primeşte pe Dahlia, în ciuda rugăminţilor Helliei. Nefericirea celei din urmă nu izvora dintr-un singur motiv, dar îndeosebi din faptul că grupul lor nu forma o „familie întreagă”, deşi locuiau sub acelaşi acoperiş. Răgazul pe care i-l oferea lui Red să se răzgândească, se transformă într-un timp prea lung de aşteptare pentru Hellia, iar nemulţumirea ei devenea o adevărată obsesie.
Lipsa întunericului natural pe Orbis îi determina pe prieteni să-şi formeze o rutină diferită de somn şi trezire.
Dar de această dată, Hellia părea singura dezinteresată de ghicitorile şi jocurile organizate afară, preferând să stea ascunsă sub o pătură trasă până peste cap, în camera ei. Plictisit şi căutând compania celei absente, Red urcă în dormitorul din pod, apăsând clanţa pe furiş.
– Hel? spuse el, strecurând capul. Ştiu că nu dormi.
– Dacă ştii, de ce şopteşti? îl întrebă ea cu o voce înfundată dedesubtul aşternuturilor.
Red bufni în râs.
– Nu vii şi tu afară? M-am plictisit cu ăştia.
– Nu. N-am chef să te văd, îi răspunse din scurt.
Fiind impulsiv, se enervă imediat, făcând cale întoarsă.
Hellia îl auzi şi îşi dezvălui faţa într-o clipă.
– Spune-mi de ce nu o accepţi? strigă ea din capul oaselor, dar Red o ignoră, coborând deja scările.
Hellia se ridică degrabă, o luă la fugă, ocolindu-l pe trepte, şi se opri lângă o oglindă, pe care o sparse cu o lovitură de picior. Adună două cioburi ascuţite de pe jos, le înfipse descreierată în Red, tăindu-i carnea după cum nimerea. Acesta căzu îngenuncheat, urlând de durere.
Fragment din romanul „O lume de la capăt”, apărut la Editura „Caiete Silvane”
+ There are no comments
Add yours