Se uită soarele înapoi

Pentru oamenii de la țară, ale căror munci și zile sunt direct legate de calendarul naturii, de mersul soarelui și al lunii, de suflul blând sau aspru al vânturilor aducătoare de nori, în propoziția din titlu se cuprinde nu doar o constatare de natură meteorologică ci, așa cum încercăm să arătăm, și o denumire eufemistică a unei stări sufletești. Le vom urmări pe rând. Cunoscători ai tainelor ce țin de crugul vremii sunt pustnicii, păstorii, prisăcarii, vânătorii și pescarii, altfel spus, oamenii care caută singurătatea și petrec mult timp sub cerul liber. Mulțimea semnelor care prevesteau ploaia sau seceta, vremea bună sau stricarea vremii (culese și înregistrate de Artur Gorovei în cartea Credințe și superstiții ale poporului român, apărută în 1915 și reeditată de I. Oprișan, la Editura Saeculum, în 2012 și 2018) sugerează preocuparea celor de la țară de a-și atrage „protecția” elementelor din natură în reușita fiecărei munci/acțiuni. Firește, toate aceste observații se transmiteau din tată în fiu: „Mă gândesc la un copil care păzea vaci pe Calea Secii, undeva la poalele munților Făgăraș. Acel «mic barbar», care habar nu avea că există pe lume și Rome, cunoștea mii de mirosuri ale ierbii… și putea să prevadă cu exactitate dacă vremea va fi frumoasă sau nu a doua zi, după cum asfințea soarele” (O. Paler, Calomnii mitologice, Ediția a III-a, Iași, Polirom, 2013, p. 14). Cu deosebire nădejdile plugarului se leagă atât de răsăritul soarelui cât și de apusul acestuia. În dicționarele de simboluri, soarelui îi sunt dedicate multe pagini, fiindcă acesta este prezent în toate culturile lumii; astrul zilei este, rând pe rând, izvor al vieții, sursă a luminii, simbol al centrului etc. „Sfântul-Soare” este prezent în baladele și legendele populare românești.

Când intră în expresii și locuțiuni, termenii din câmpul lexical al meteorologiei primesc sensuri figurate: a tuna și a fulgera (împotriva cuiva) înseamnă „a fi foarte furios”, parcă-i tot ninge și-i plouă trimite gândul la „un om mereu supărat, posomorât”, iar bătut de brumă înseamnă „cu părul cărunt”. A se da după vânt „a se folosi de o împrejurare” face trimitere la ocupații ce presupun folosirea vântului (vânturarea semințelor, măcinatul la morile de vânt) și creează o imagine care nu se regăsește în echivalentul neologic „a se adapta situației”. Într-o pagină din Poveștile de la Bradu Strâmb, volumul lui M. Sadoveanu din 1943, am aflat sensul figurat al propoziției de la care au pornit rândurile noastre. Păstrând „o rânduială retorică”, naratorul din a cincea poveste (Întâmplarea lui Doxopraxa) prezintă timpul narațiunii („era o vreme de toamnă târzie”), locul întâmplării („Mă aflam cu Doxopraxa și cu alții la cea mai primitoare familie din regat”) și personajele („Duminica erau invitați prieteni la ceaiul de după-amiază” în casa familiei Dâmbovițeanu). Petrică Dâmbovițeanu este un om cu stare, acum pensionar, care știe să prețuiască vinul de la Valea Călugărească („se știe, domnilor, că un vin e ca o ființă vie. Am avut și noi, oamenii, momentul cel mai fericit, după care am început a muri”). Pentru soția acestuia, doamna Bruneta, trecerea timpului are alte urmări: „Doamna Bruneta începuse a deveni melancolică. În frumoșii ei ochi codați de orientală apăruse o urmă de neliniște. Cătră cinzeci de ani începuse să asuprească servitoarele și se îmbolnăvi de trei sau patru boli necunoscute încă speciei umane și de două manii. Una din aceste manii era explicabilă; a doua binefăcătoare. Mania explicabilă era dragostea pentru pisici. […] Cu acest surogat își liniștea nervii și își înflorea ceasurile. Mania binefăcătoare a doamnei Bruneta era curățenia. De două ori pe săptămână casa era în răscoală”. În timpul ceaiului, „doamna Bruneta sta, ca de obicei, în capul mesei… Îi plăcea mai curând să asculte istorisirile ce se spun între bărbați, după ce au ajuns la a doua cafea și se întorc iarăși la un pahar de vin. E plăcut uneori să privești soarele după ce a străbătut în declinul său straturi sumbre de nouri: ajuns în pragul asfințitului deodată lucește. «Se uită soarele înapoi»… zic oamenii de la țară. Doamna Bruneta Dâmbovițeanu nu era aparent atentă la hazurile și anecdotele ce se spun între bărbați la asemenea oră; însă eu eram bine încredințat că le asculta cu sentimentul pe care-l avea «când se uită soarele înapoi». Asculta, și zâmbetul ei caustic se însenina puțin, întristându-se”. Față de felul ironic în care profesorul de elină sugerează starea sufletească a personajului feminin („Postește robul lui Dumnezeu că n-are ce mânca… în dorul căpșunelor, mănânci frunzele”), vorba populară are o evidentă nuanță eufemistică.