Scrisori imposibile

Anul Nou ar trebui să vină cu proiecte noi, aşa că, după doinele anului 2022, m-am gândit la o serie de scrisori imposibile, că tot e genul epistolar pe cale de dispariţie. De ce imposibile? Cu unii destinatari, scrisul, rugăciunea, amintirea sunt instrumentele unice de comunicare, cele prin care ei mai trăiesc, şi îmi voi asuma tonul patetic. Cu alţii, în viaţă, dar intangibili, scrisoarea e felul în care aş îndrăzni să mă apropii. Desigur, voi fi ca un soldat care laudă un general pentru măiestria cu care a bătut pasul de defilare când a dat onorul, dar, ce să-i faci, asta e soarta celor mici cu ambiţii mari. În fine, poate voi scrie şi unor inexistenţi, de ce nu, de vreme ce astăzi e posibil să te consideri ce vrei tu şi restul sunt aproape obligaţi să ţină cont de percepţia ta asupra propriei persoane. Vor fi, în fine, şi cu andrisantul necunoscut, iar atunci voi scrie şi eu cu plaivazul pe scrisoare, neturmentată decât de importanţa misiunii culturale, că pur şi simplu, n-am găsit altă rimă. În fine, poate voi scrie şi unei necuvântătoare, căci în regnul animal se vor fi găsind destule exemplare ce depăşesc în onestitate, devotament şi spirit de sacrificiu pe cel uman. La urma urmelor, mă voi lăsa la mila inspiraţiei de moment, căci scrisul nu ar trebui să fie o făcătură programată, ci un flux, iar singura dilemă să rămână sursa. De unde vine, nu ştim, unde merge este, cu voia dumneavoastră, treaba stăpânirii. Aşadar, „o mie de ani pace” şi-un praz verde!

Scrisoare tatei

Dragă tată,

E ciudat ca prima scrisoare către tine să fie una imposibilă. Nu ţi-am scris niciodată scrisori, nici mamei. Depărtarea e, poate, primul motiv să scriem scrisori, dar noi n-am fost, practic, niciodată la prea mulţi kilometri distanţă, nici destul de îndelung, încât să fim nevoiţi să suplinim golul prin cuvinte. Dar azi, chiar dacă suntem tot aproape, dar într-un fel necunoscut mie până acum, îţi scriu. Să ştii de la început că nu-ţi voi spune cât îmi e de dor, ştii tu foarte bine. Mă tem doar să nu fie răcoare pe-acolo, că ai plecat numai cu pielea pe oase, iar costumul cel gri nu ştiu dacă îţi e de ajuns. Spun că mă tem de frig, căci pe aici, iarna a uitat să vină şi s-a făcut cald, ca-n martie. Dar ştii deja, că mama ţi-a dus ghiocei din curte. Cred că şi piţigoii tot cu tine sunt, că n-a venit unul la miezul de nucă. Mulţimea disperaţilor preocupaţi de încălzirea globală ca de laringita cronică a greierilor de munte uită că temperatura medie a crescut cu doar 0,3 grade în ultimii 43 de ani. Un fleac! O ţin ei langa să ne ciuruiască. A, să nu uit! Cică s-au poluat rău Iaşii de Crăciun, de la atâtea sarmale şi cozonaci moldoveneşti! „Fir-aţi ai dracului cu melcii voştri!”, vorba senatorului, că şi colindul a ajuns poluare fonică pentru unii. Ei, au trecut şi sărbătorile astea, mai trece şi Boboteaza şi Sântionul, tot fără frig, de-mi vine să te întreb pe tine cu vorbele poetului François Villon: „Mais où sont les neiges d’antan?” Da’ ştii că el nu de precipitaţii discuta, iar eu nu de grija iernii mă frăsuiesc, ci de răceala asta de moarte din minţile unora.

Uite ce scriau nemţii de la ziarul „Allgemeiner Anzeiger” în 26 ianuarie 1899: cică în 1229 erau violete de Crăciun, în 1241 copacii erau în floare în martie, în 1287 copacii aveau frunze noi iarna, în 1538 grădinile erau deja în floare în decembrie. În 1582 copacii erau verzi în februarie, în 1792 nu a mai fost cald în ianuarie, dar copacii au înflorit în februarie, iar în 1861, pe 27 decembrie se putea juca bowling în aer liber, urmat de frig puternic, astfel că, la 15 aprilie 1862, berzele sosite s-au mutat din nou spre sud. Dar, poate că ştii tu mai bine acum, cum e cu frigul şi cu iernile amânate. Ai văzut că le-a tras un frig americanilor! Hmm, mai am şi acum scrisoarea ta către Moş Crăciun. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu scrisoarea mea către el, pusă de mine pe pervazul ferestrei de la bucătărie. Nu ştiu dacă mergeam la şcoală deja, dar ştiu că am cerut un frate sau o soră. Nici pe mine nu m-a ascultat. Bine că mi-am amintit: te rog, pune tu o vorbă bună unde crezi că e mai bine, să găsesc de cumpărat, cu bănuţii lăsaţi de tine, casa aceea bătrânească la care visez de mult. Ştii tu, cu o grădină alături, o fântână, cât să mă descurc. Îmblânzeşte tu inima vânzătorului să mai lase din preţ. Nu te mai întreb cum e Sus la poarta Raiului, ci cânt plângând. Închei aici, că mă grăbesc şi am multe de scris, de citit, de vorbit.