Scrisori imposibile

Dragă Alice,

Îţi scriu acum, că nu ştiu când mai apuc să o fac aşa cum e nevoie, într-un moment de rece luciditate, când mi-am luat inima în dinţi, am făcut-o bucăţi şi-am scuipat-o scârbită. Da, draga mea, ai scris odată: „Ia-mi, Doamne, orice, dar lasă-mi minţile întregi”. Ei bine, prima parte s-a împlinit, bunul Dumnezeu s-a arătat de acord cu dorinţa ta şi-a luat cu amândouă mâinile. Dacă mai ai atâta minte să ştii ce-ai pierdut, n-are rost să mai înşir eu, că ar fi redundant şi inutil. Dacă, însă, a intrat şi-n cea de-a doua dorinţă, de te-a lăsat cu mintea zdrenţe, e iarăşi fără sens, pentru că n-ai învăţa nimic şi nu ţi-ar folosi. Singurul lucru care mai contează este că au avut grijă cu toţii să-ţi tragă preşul de sub tălpi, după ce caracterul tău temporar de utilitate a expirat. Acu’, prea ai vrut şi tu să trăieşti din muncă, din scris, din ceea ce se numeşte îndeobşte talent sau măcar abilitate, fără să te laşi pipăită de câte-un binevoitor care te-ar fi plasat pe orbita reţelei de pile, cunoştinţe, relaţii, amante şi alte condimente. Ştiai atât de bine că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti, dar tu, nu, ca Batman, suntem oameni, e bun în esenţă, dar a avut anturajul păcătos, să facem, să dregem, lasă de la tine, sună-l pe cutare, dă-i unuia o adresă, altuia un număr de telefon, renunţă să faci asta, că trebuie ajutat X, scrie-i, spune-i, arată-i. Nu-i cântări calităţile, important e că vrea să facă ceva bine, mergi înainte, înainte, lasă timpul pierdut pentru ceilalţi, nu-l măsura pe cel cheltuit de ei pentru tine, totul în numele iubirii de aproapele. Te simţi trădată de educaţia primită, de blestemata de inimă, de pârlitele şi falimentarele constructe sociale? Ei, draga babei, binele făcut nu rămâne niciodată nepedepsit. Dar, cine ştie, poate că doar din propria ta perspectivă au fost intenţii bune, dar ai eşuat lamentabil, şi-atunci ţi s-a răspuns în consecinţă. Poate e mai bine să-ţi vezi de blidul tău. Ştiu, ţi s-a spus de atâtea ori că meritai o soartă mai bună, un om mai devotat, o soartă mai blândă, că prea te-a dat viaţa pe răzătoare, că eşti valoroasă, câr, mâr, dracu, lacu’, mac, copacu’, încât ai început şi tu să crezi asta. Cam cu o jumătate de creier şi o jumătate de inimă, e adevărat, dar te-a ispitit. Au avut grijă, însă, destui să-ţi demonstreze că nu faci nici doi bani, deci ai făcut un fel de echilibristică, fără antrenor şi coregrafie, exersând cu graţie nevăzută singurătatea, sărăcia şi umilinţele. Acum, să nu exagerez, au fost de-a lungul drumului oameni minunaţi, care ţi-au întins o mână, ţi-au zâmbit, ţi-au spus ceea ce au crezut frumos şi bun despre tine, fără să aştepte din partea ta vreo recompensă. În lipsa lor n-ai fi străbătut atâta cale, încât să-ţi scriu azi, stând strâmb şi judecând drept. Dac-am putea să trăim fără să ne roadă sufletul viermele mizerabil al ispitei de-a afla cât valorăm, am scăpa de multă suferinţă. Dar n-avem nici perspectiva suficient de generoasă, nici cântarul potrivit, etaloanele se schimbă ori sunt cel mai adesea inadecvate şi ne prindem singuri cu ocaua mică atunci când încercăm să suplinim, din orgoliu sau milă, ceea ce nu primim de la cei din jur.
Ai stat prea mult cu privirea plecată, draga mea, fără să-ţi ceri, la vremea cuvenită, răsplata. Nu ai fost zilier pe ogorul divin, să-ţi primeşti răsplata de fiecare dată, nici iubind, nici muncind. Ai dat totul, uitând să te iubeşti pe tine însăţi. În rarele clipe de glorie ai zărit frumuseţea lumii, dar dulceaţa acelora te-a făcut să înţelegi mai aspru amărăciunea cotidiană. Ei, mult a fost, cât a rămas nu poate fi decât mai puţin, deci, fruntea sus, cine e antrenat în suferinţă, nedreptăţi şi pierderi nici nu se mai sperie la întâlnirea cu moartea, şi-i poate spune-n zeflemea, hai sictir, există lucruri mult mai urâte decât tine. Până atunci, aminteşte-ţi că nu poţi fi profet în patria ta, deci strânge-ţi calabalâcul şi porneşte din nou la drum. Nici nu mai contează unde, important este să mergi, să ţii calea adevărului, să iubeşti nedrămuit, să nu-ţi fie teamă de singurătate, să nu aştepţi flori la capăt. Mai rău ca-n viaţă n-are cum să fie.
Citind aceste rânduri vei şti că undeva, în sufletul tău, ai fost o femeie ce nu s-a temut să trăiască, chiar dacă împrejurul tău au crescut rânduri dese de sârmă ghimpată, roţi dinţate dintr-un mecanism al iubirii ce nu te-a încăput, o partidă absurdă de Domino de-a lungul căreia n-ai găsit niciodată piesele potrivite. A trebuit să tai în carne vie să vezi lumina din sânge, să dărâmi pereţii din jur, ajungând o maşină eficientă de plâns. Nu-i nimic, nu-i nimic.