Scrisoare unui brad

Iartă-mă, bradule, dacă îți scriu atât de târziu. Când ți-am auzit trupul căzând în zorii unei zile fierbinți de la sfârșitul lui iulie trecut, după vaietul de fierăstrău electric, a fost ca și cum tata ar fi murit încă o dată. De fapt, buimacă, după o săptămână în care îmi susținusem moral mama, credeam că e vorba doar de toaletarea gardurilor verzi. Nici prin gând nu-mi trecea că tu, dragul meu brad și ceilalți falnici de lângă tine, ați fost jertfiți prin complicitatea unui grup care iubește mai mult piatra decât viața pulsând în sevă și în sânge.

Am ascultat vorbele oamenilor ce treceau pe stradă. Unii spuneau că din copilărie te știau acolo, tot falnic, cu vârful țintind mândru spre cerul înalt, cu rădăcinile bine înfipte în pământul udat cu lacrimi și sânge de eroi căzuți pentru vina de-a fi fost români, cu crengile adăpostind cuiburi de păsări. Alții se mirau de scuzele găsite pentru tăierea ta. Cică ai fi fost urât. Sărmanul meu brad, erai mai frumos decât putea ochiul ticăloșit de lucirea banului să vadă, dar te-au tăiat. Erai mai înalt decât putea să țintească ochiul lor ticăloșit de dulceața huzurului, dar ți-au frânt tulpina. Erai mai demn decât s-ar fi putut vreodată deschide ochiul lor ticăloșit de plecarea frunții, dar ți-au smuls rădăcina.

Ai fost sădit cu gândul bun, dar te-a ajuns neputința lor de a gândi spre viitor cu inima deschisă și sângele netulburat. Ai dăruit umbră și oxigen într-un oraș din ce în ce mai sufocat de poluare, de rapoarte mincinoase și de trufia unora de a se crede de neatins. Ai fost casă pentru păsările ce salutau zorii de zi și nopțile de mai cu trilul lor. Ce tristă potrivire a zicalei: „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”. Ai dăruit mii de metri cubi de oxigen orașului, tu și ceilalți brazi din piață, iar ei v-au înlocuit cu niște caricaturi. Aveați pământ și iarbă împrejur, iar acum au sufocat totul cu piatră, de parcă ar urî viața și ritmul naturii ce pulsa în crengile voastre.

Cu ce ați greșit, voi, brazilor? Probabil inflexibilitatea voastră i-a deranjat cumplit. Le amintea de prea adânca lor plecare să culeagă arginții degrabei trădări. E incomod să fii râmă în compania unui leu. Îmi amintesc din nou de spusele străbunicii mele Dochița: „Draguʼ mamii, când face ochi, râma e mai rea ca șarpele”. Câtă dreptate avea înțeleapta! Oameni cu suflet mic, ușor de cumpărat au ajuns să decidă sorți. Să condamni un brad, câtă trufie! Să-i reproșezi că e urât, un pretext nedemn al unora ce au ajuns să urască tot ce le amintește de originea lor. Nefericiți care se rușinează de strămoșii țărani, au ajuns să disprețuiască demnitatea omului conectat de natură, de viață. Civilizației apei, ei îi opun cu forța o civilizație a pietrei. Viața clocotitoare o înlocuiesc cu încremenirea.

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, ne reamintește Ion Gavrilă Ogoranu. Nu v-ați îndoit, voi brazi frumoși. V-ați lăsat zdrobiți, dar sufletul vostru e tot acolo, legat de infinitul albastru. În ritualul funebru, voi sunteți simbolul fecioriei luate de vânt. În ritualul nașterii din spirit, sunteți vestitori ai Crăciunului etern. În ritualul mioritic al morții posibile sunteți martori ai potențialei trădări și ai unei simbolice nunți cosmice. Voi, brazilor, cu frunza neschimbată, cine să vă asculte, cine să vă ocrotească? Victime predilecte ale unei omeniri suicide, veți ști să ne învățați lecția demnității supreme?

Nici măcar nu ți-am scris de mână această scrisoare. Va ajunge pe foi de hârtie și asta e prea îndeajuns. Dar ți-am scris-o în sufletul meu, cu conștiința oarecum mângâiată că am strigat, că am plâns, că am chemat și pe alții să vegheze morțile voastre, nu pe altare de rugăciune, ci pe piatră rece. De Luminație am pus o flacără și pentru voi, veșnic legați simbolic, pentru mine, de tata.