Scrisoare dragă,

Nici nu vreau să mă gândesc ce ar trebui să fie în sufletul tău acum. Ştiu că mulţi se vor îndoi că ai unul, dar cum altfel ai fi putut, de mii de ani, să uneşti prin cuvinte scrise pe cei iubiţi, pe părinţi de copii, pe soldaţii din războaie de mamele şi soţiile şi logodnicele plângânde. Se putea fără un suflet să porţi vorbe de dragoste ori de înţelepciune, despărţiri, visuri, intrigi? Omenirea asta a scris mult, vrute şi nevrute, dar sacrificiul hârtiei n-a fost mereu zadarnic. De la bileţelul de amor la epistola de zeci de pagini, câte suspine, câte revelaţii, câte întrebări nu şi-au aşteptat înfrigurate răspunsul? Fără un suflet blând şi primitor nu se putea. Ai tăcut şi ai acceptat toate cuvintele smulse din milioanele de separaţi, disperaţi după un semn. După câteva secole bune, de la India şi Sumerul şi China, anticele, în care ai fost şi educator şi mediator, ai dus informaţie şi mesaj şi spirit şi trăire, omenirea te-a abandonat. E drept, încă nu te-ai răcit cu totul, câtă vreme există cei ce ţi-au încredinţat tainele lor. Însă azi te-au înlocuit cu mesaje virtuale, fără să mai pună mâna pe stilou sau pix, câteva prescurtări, câteva scălămbăieli gata desenate, cel mai adesea fără diacritice, fără semne de punctuaţie şi fără iniţiale.
Mai ales îndrăgostiţii aveau un fel al lor de a-şi scrie. O, dac-ar încerca iar!
Era un respect pentru tine. Unde-o fi rătăcit? Alegeam coala de hârtie potrivită, o priveam şi între om şi dreptunghiul acela alb se petrecea un schimb, ceva nevăzut ne lega pe unul de celălalt. Ştiam că foaia va fi o gazdă pentru sufletul meu, aşa că înainte de-a începe transplantul cântăream în gând cu ce urma s-o împovărez prin transfuzia de cerneală şi gânduri. Te-am născut de câteva ori, dragă scrisoare, aşadar dă-mi voie să-mi fie dor de tine ca de o fiică demult pierdută. Doar începutul era greu, ştiam că un cuvânt greşit putea strica totul şi eram nevoită să o iau de la început. Dar odată pornit fluxul scrisului, simţeam cum vorbele aşternute pe hârtie îşi luau încet zborul spre destinatar, plutind printre păsări şi nori, împrumutând mirosul ploii şi culorile cerului, mângâierea vântului şi lucirea stelelor. Deşi cuvintele din mintea mea îşi desprindeau nerăbdătoare fiinţa de gând înainte de a termina eu de scris, cele din tine aşteptau cuminţi mâna care-nchide plicul şi numele destinatarului, apoi lovitura în obraz din ştampila poştei o suportai, draga mea scrisoare, cu stoicism. Începea drumul tău, ca o ieşire a sufletului dintr-un trup şi îndreptarea lui spre Tatăl tuturor sufletelor.
Formele sub care te mai scriu azi oamenii sunt palide ipostaze a ceea ce erai odinioară. Da, să nu uit uniformele în care te canonesc medicii cu scrisori medicale sau cum te scriu oamenii din afaceri, în chip de scrisoare comercială ori splendoarea de scrisoare de trăsură, o titulatură pompoasă ce acoperă o convenţie între expeditor şi transportator legată de mărfuri. Asta e soră bună cu meseria de scriitor de vagoane şi, culmea, e în aceeaşi branşă. Dar ce mărfuri sensibile, unice, inefabile duceai tu între doi prieteni! Câte secrete împărtăşite, câte mărturisiri, câte visuri cântăreau infinit mai mult decât toate mărfurile din lume însoţite sau nu de insignifianta scrisoare de trăsură.
Aşa cum scrisul de gazetar strică fraza prozatorului, o frânge, îi sugrumă curgerea, obligând-o să defileze cadenţat, precum la serbările de odinioară, când piciorul în cizmă făcea un unghi de 45 de grade, cu vârful întins şi auzeai o singură bătaie din zeci şi sute de tălpi ce executau baletul cazon al pasului de defilare, tot aşa îmbrăţişarea molcomă din scrisoarea iubitului către iubita sa a ajuns azi precum gestul nătâng al unei marionete căreia cineva i-a tăiat un fir ori chiar două. Jumătăţi de vorbe goale şi multe inimioare înlocuiesc frumuseţea inegalabilă a scrisorii de dragoste. Grozavă erai!
Pierdută şi uitată scrisoare, îmi amintesc cum te aşteptam, cum pândeam sosirea poştaşului şi nevăzându-l verificam totuşi cutia poştală în speranţa că trecuse într-o clipă a mea de neatenţie. Să văd plicul, să-mi citesc numele şi să-l intuiesc pe cel ce-mi scria era evenimentul săptămânii, ba chiar al lunii. Telefonul era pentru chestiuni derizorii, dar în scris era altceva. Dar câte nu se scriau. Abia am apucat să-ţi prind gustul şi te-am şi pierdut. Am auzit că unii fac spectacole din citirea unor scrisori celebre. Nici nu ştiu cum să văd asta, ca pe o încercare de a arăta lumii ce frumos putea fi scrisă uneori o scrisoare sau ca pe o lecţie de anatomie patologică, o dezvelire a ultimelor fire de intimitate, o expunere în vitrina lumii a ceva ce fusese destinat unui singur suflet?
Mă opresc aici, frumoasa mea nemainăscută, căci nostalgia îmi împiedică limpezimea, coerenţa şi mă tem să nu fiu excesiv de patetică, aşa că voi pune un dureros punct, neaşteptând din partea ta răspuns.