N-am înţeles niciodată de unde vine fascinaţia pentru întinderea marină. Un chip veşnic în mişcare, brăzdat ritmic de nesfârşite rânduri de valuri, spre care venim unii într-o stare aproape hipnotică, alţii cu pretextul hedonist ori pur şi simplu pentru că o dată pe an, la ţărm pare să se instaureze o capitală neoficială a distracţiei. Cert este că pentru mine, apropierea apei nesfârşite este prilej de a mă reconecta cu toate elementele primordiale, golindu-mi mintea de zgura adunată peste an. Cel puţin aceasta e premisa cu care aleg plajele sălbatice, cât mai lipsite de elementele aşa-zis civilizate, în fond generatoare de mult zgomot, preferând sunetul valurilor şi susurul brizei. Mă las arsă de soare, savurând tot ce îmi poate oferi o bucată de natură cât mai puţin diferită de forma ei ancestrală. Acolo, cu infinitatea firelor de nisip sub tălpi, caut răsăritul de soare ca pe o promisiune reînnoită că, până la urmă, totul se va sfârşi cu bine, chiar dacă nu mi-e deloc clară definiţia acestui bine. Merg spre mare cu o febrilă nerăbdare, ştiind că voi ajunge în locul unde piciorului i se dă tihna pasului şi ochiului, limpezimea privirii. Iar inimii, inimii i se dăruieşte cu generozitate ritmul cadențat între oxigen și carbon, între viaţă și moarte. Marea este, până la urmă, un metronom spre care ne îndreptăm din când în când pentru a face corecțiile necesare, atunci când drumul nostru pare să alunece de oboseală, de greutatea zilelor, de dorul celor plecați, de îngrijorare pentru cei ce va fi să vină. Important este să ne găsim partitura, să ne racordăm la plaja potrivită, cu cele mai mici şanse de a fi contaminată de iureşul financiar care trece cu tăvălugul său nedrept peste vieţile unora, peste sentimentele altora, făcând din trecutul şi viitorul celor implicaţi o masă informă de tristeţe şi dezamăgire zornăitoare, peste care defilează inşi pierduţi pentru umanitate încă dinainte de naşterea părinţilor lor.
Câţiva ani la rând m-am predat de bunăvoie plajei din extremitatea sudică a Rezervaţiei BioSferei Delta Dunării. Acolo, pe nisipul de la Capul Midia a început fascinaţia mea pentru sălbăticia naturală a Mării Negre. Zi de zi mă trezeam fără greutate, dintr-un instinct pe care mă bucurasem să mi-l descopăr, cu minute bune înainte ca soarele să-şi arunce privirea peste întinderea de ape şi nisip. Văzând o pisică de mare cum se zbate în barcă, peste peştii ce nu supravieţuiseră extragerii lor din plase, primind un căluţ de mare ce ratase naşterea fiilor purtaţi cu paternă responsabilitate în pântecul mic, am aflat că, în împărăţia de nisip şi scoici, dimineaţa e cel mai urât animal.
Vara aceasta, după trei ani în care am tot amânat întâlnirea mea cu sălbăticia Mării Negre, am ajuns în extremitatea estică a aceleiaşi rezervaţii, la Sfântu Gheorghe. Nici trecerea Pleiadelor nu concurează în spectaculos şi firesc în acelaşi timp intrarea Dunării în Marea Neagră. Apele albastre ale fluviului îşi unesc fiinţa cu cele verzi ale mării şi cerul pare să se curbeze deasupra acestui loc. O plajă lată, mărginită de vegetaţie, cu vaci care pasc netulburate şi viţei curioşi, exersând rumegatul pe nisip, cu tot cu apropierea turiştilor şi fotografiile de rigoare.
E nedrept de pitoresc tabloul final al scurtei vacanțe la Sf. Gheorghe. Turiști și localnici am împărtășit frumusețea cele patru ore ale călătoriei până la Tulcea. Desigur, cei obișnuiți cu parcurgerea brațului Sf. Gheorghe au moțăit, au mâncat și-au încărcat telefoanele, în vreme ce eu mă entuziasmam la fiecare kilometru, barcă, egretă, savurând un drum pe care nu știu dacă îl voi mai putea parcurge.
Poate sunt de vină prea puținele cinci zile petrecute în satul plin de farmec, pe plaja naturală, unde nisipul fin ca o pulbere mi s-a tatuat pe piele. Cert este că trecerea Dunării în mare este la fel de firească precum adormirea vieții în moarte. Noroc cu pulsul ritmic al lunilor estivale de la Sf. Gheorghe, cu turiști prietenoși (rarisime excepțiile), așteptând trocariciul spre plajă, cu căței fericiți că au fost luați în vacanță, unde pot bea apă din mare, cu pește pentru norocoși și bere pentru toată lumea.
Mi s-a făcut dor de drumurile cu nisip auriu încă de când am pornit spre port, la întoarcere. Cu case acoperite cu stuf și lemnăria albastră, cu smochini și arbori de mătase la porți, cu copii la joacă și adulți trăind cu încetinitorul fiecare minut, Sf. Gheorghe a devenit pentru mine una din formulele posibile ale fericirii, în format de trei luni, cam de pe la mijlocul lui iunie și până în septembrie. Dar visurile sunt pentru a fi visate, trăitul lor fiind, până la urmă, o chestiune de noroc.
+ There are no comments
Add yours