Scrisoare către țară

Draga mea țară,

Îți scriu azi, când s-a decis că e ziua ta. Ai avut de-a lungul istoriei, mai ales de când au descoperit noțiuni precum națiune și popor, alte câteva sărbători naționale. De mai bine de 30 de ani au decis că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 e nașterea ta, iar Rezoluția Adunării Naționale de la Alba-Iulia e actul tău de naștere. E o zi mare, dar tu te-ai născut cu mult înainte și te mai naști încă și azi, dar cine să mai înțeleagă? Nu-ți mai aud ei glasul, degeaba le spui că ziua ta a fost și în 1438 la Bobâlna, și în 1784, în Apuseni, și în 1821 la Padeș, și în 1848, la Blaj, și la Unirea din 1859, și când ți-ai câștigat independența, în 1878, și în 1945, când ți-ai recăpătat nordul furat în 1940. Poate că ziua cea mai potrivită în care să te sărbătorim ar fi ziua nepătată de trădări, de lașitate, de minciuni. Ziua când putem vorbi despre tine fără să fim acuzați de nostalgii ideologice. Ziua când ne manifestăm credința fără să fim batjocoriți. Of, draga mea țară, cum să le spun bigoților că nu am nevoie să candidez la o funcție politică dacă vorbesc despre tine. Dar ei nu privesc decât prin ochiul necuratului, vederea lor e blurată precum o lentilă pe ploaie.

Ți se spune România, dar îmi amintesc cum le spuneau rumâni iobagilor din secole trecute. Unii spun că numele tău vine de la Roma, alții că e de la rumân, adică de la unul lipsit de libertate, legat, alipit pământului. Cu acest din urmă sens aș fi de acord, căci țara se poartă strâns, în suflet și în trup, prin sângele strămoșilor. Poți doar să te lepezi de țară, cu arginții zornăitori lucind precum luna în balta de sânge proaspăt.

De fapt, ți-am scris în fiecare zi, așa cum au făcut-o alții, înaintea mea. Țara se poartă în suflet, și nu era nevoie să inventeze ei niște cuvinte, să toarne acolo sentimente, adesea confuze, uneori otrăvite, alteori ignorate. A fost o vreme când iubirea de țară era ceva la fel de firesc precum răsăritul. Acum, au făcut din iubirea de țară o zdreanță rușinoasă, pe care o ascund, iar unii o scot de ziua ta, cât să o scuture de praf. Mulți, prea mulți au aruncat-o și poartă cu mândrie ticăloasă veșminte din alte zări. Se putea vorbi despre tine, erai prezentă în ziare și cărți, poeții îți dedicau versuri cu fior, acum se întrec în a te împroșca artistic cu zeama fetidă ce le înlocuiește sufletul.

Te-aș întreba ce mai faci, draga mea, cum te simți, dar am învățat să mă feresc de întrebările cu adevărat grave, la care aș putea primi răspunsuri oneste, pentru care să nu fiu pregătită. Adevărul rănește mereu, iar tu n-ai putea să minți, chiar cu prețul unei lacrimi.

Cum să-ți spun că mi-e dor? Să-ți spun la ureche, precum o confesiune, să șoptesc în sufletul meu, știind că oricum mă auzi? Dar cum să te aud ce răspunzi, când în jurul meu totul vuiește? Se urlă din toți rărunchii, limba română se aude spartă de cuvinte, expresii, fraze de pe alte meleaguri. Sonurile noastre nu-i fac să se simtă importanți. Spunând românește că vrei să antrenezi solidaritatea între colegi sună banal și pare un slogan penibil, pe când un team building e cu totul altceva. Așa e peste tot, copiii nu mai au nume românești, în restaurante e mai multă pizza, mai puține sarmale, mai mult somon și cod, mai puțin păstrăv și crap, tot mai mult mango și avocado, tot mai puține mere și gutui. Fructele sunt de import. Legumele sunt de import. Peștele e de import. Carnea e de import. Aducem sare, când noi avem de la începuturi. Aducem vinuri când noi cultivăm viile din vremuri străvechi. Cum să spui că ești ministru, parlamentar al acestei țări, când tu aduci din alte țări făină de grâu, de porumb, cartofi, usturoi, căpșuni și tot ce crește bine și frumos la noi. Cum să spui că ești un factor de putere, când semnezi legi ticăloase, când vinzi pământul și apa, când otrăvești aerul și oamenii acestei țări? Ai ieșit azi la defilare? Aplauzi? Ți-a atins umbra tricolorului, în treacăt, fruntea întunecată? Câtă vreme se pune piatră în locul copacilor, câtă vreme se vorbește și nu se face nimic pentru binele nostru, câtă vreme se fură fără pedeapsă, se minte fără rușine, nu ești demn să te arăți în Ziua țării. Spune tu, Românie, cum le suporți prezența ticăloasă? Sunt și ei ai tăi? Mai speri că se vor întoarce la tine? Naiva mea țară, tu știi că doar sacrificiul poate alunga răul. Cine să-ți audă plânsul? Cine să-ți vadă rana din trup?

Vor veni azi cu flori. Vor veni și vor avea grijă să fie văzuți. Între timp, noi toți, fiii tăi mărunți, neștiuți, vom continua să muncim, să trăim, să ne facem datoria. E felul nostru de a spune că te iubim.