Articole

Sat natal*

Nu te poţi dezrădăcina cu totul de satul natal. Poţi scoate omul din sat, dar nu poţi să scoţi satul din om.
Aşezat sub Dealu Topii, la cumpăna ce desparte apele Someşului de cele ale Almaşului, satul meu, Sâncraiu Almaşului, împarte la jumătate distanţa dintre Cluj-Napoca şi Zalău. Se învecinează la sud cu Topa Mică, la vest cu Cubleşu, la nord-vest cu Sutoru, la nord cu Dolu, iar la est cu Aşchileu Mic. Distanţa între sate fiind mică, oamenii se cunosc între ei, au neamuri şi prieteni. Al doilea cerc de sate este format din localităţile Berindu, Mihăieşti, Corneşti, Aghireşu, Stoboru, Ruginoasa, Ticu-Colonie, Zimbor, Ugruţiu, Aşchileu Mare. Din Dealu Topii se deschide un orizont larg de dealuri egale şi domoale până pe Munţii Meseşului. Printre dealuri se strecoară, mai tot timpul împreună, valea şi drumul țării. Valea se varsă în Someş, la Jibou. Drumul se desprinde în trei ramuri principale: cea dintâi, din Sutoru, duce spre Huedin, în Munţii Apuseni, iar cea spre Românaşi se rupe, la rândul ei, în două: una duce spre Jibou, Satu Mare, şi alta spre Zalău. În literatura geografică, zona cuprinsă între Munţii Apuseni şi grupa nordică a Carpaţilor Orientali este denumită Platforma Someşeană. Cum valea din satul meu este un afluent mic al Văii Almaşului, apa curge doar când plouă, în rest e mereu seacă. De aici şi o atitudine cel puţin ciudată a unor săteni în raport cu apa. Când e rupere de nori şi valea iese din albie, se revarsă în câteva gospodării, dar fără pagube mari. O întâmplare legată de valea mare a stârnit uşoare ironii la adresa unui fecior din sat a cărui gospodărie a fost inundată, iar el, speriat, apă până la brâu, încerca prin ocol să salveze de la înec câteva rațe pe care le avea în gospodărie, lăsând găinile în plata Domnului. E modul tipic ţărănesc de a face haz de necaz, atunci când necazul nu e mare şi poate fi depăşit printr-o glumă. În folclorul local, Valea Almaşului este supranumită Valea lui ţucu-te pentru laitmotivul care însoţeşte aproape fiecare dialog: Ce mai faci, țucu-te?; Țucu-ț’ mărsu’ șî vinitu’; Da’, de-a cui ești, țucu-te?; Țucuț’ norocu’ tău; Ai, țucu-te, da’ mare-ai crescut! sau Valea lui dragă-n sus și dragă-n jos; Ce faci dragă?; Di unde vii, dragă? Așé-i, dragă; Da’ cum să nu, dragă etc., ceea ce dă întâlnirii și dialogului o notă de familiaritate prietenoasă și caldă.
Fascinantă această priveliște a dealurilor care coboară lent spre Muntele Meseș și puțin mai la dreapta spre capitala Daciei Porolissensis – Porolissum. În monografia1 sa, părintele Vasile Cosma descrie acest drum roman, Drumul lui Traian2, ce lega Apulum (Alba-Iulia), prin Napoca (Cluj), de Porolissum. Era cel de-al patrulea drum principal ce unea Dacia Felix de Roma, drum bătut cu piatră de legionarii împăratului Traian: Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj), pe Valea Nadășului prin Cordoș, Baciu, Rădaia, Nădășelu, Șardu, prin Valea Cubleșului, Stoboru, Rugionoasa, Bozolnic (sat aparținător comunei Cuzăplac), Sutoru, Zimbor, Sânmihaiu Almașului, Unguraș (azi Românași), Romita, Porolissum. O adevărată linie strategică prevăzută, pentru pază, cu castre (fortărețe militare): Mihăieşti, Sutoru3 (Castrum Stativum Largiana), Suceagu (Macedonica), Gârbou (Optatiana), Romita (Certia) şi case de pază (specula).
Vara, în vremea prânzului, când vitele se odihneau, bunicul mă ducea în pădure să-mi arate nişte pietre mari care, zicea, făceau parte din vechiul drum roman. Odată, aflându-mă la Roma pe Via Appia Antica, mi-am zis că dacă o ţin tot înainte spre nord ajung până în satul meu, fără să mă rătăcesc. Nu întâmplător se spunea că toate drumurile duc la Roma.
Piatra acestor castre a fost folosită la temelia drumului ţării, vechiul drum al poştei. De-a lungul anilor, oamenii au descoperit sub lama plugului, fragmente de ceramică, pietre cu scrisori (terra sigillata), medalii, epitafuri de la morminte, medalioane, fragmente de statuete. Din perioada romană sunt semnalate două aşezări (colonii) pe teritoriul satului meu, una în Pustă și alta în Husubic4. Un cap de leu l-am văzut prins în zidul unei case din satul vecin Sutoru, luat din ruinele vechiului castru roman din localitate, ceea ce ne aminteşte de unicitatea construcţiei celebrei Biserici din Densuş5, ridicată din pietrele luate de la Sarmizegetusa. Arheologul dr. Ioan Bejinariu de la Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău ne-a comunicat (în 11 februarie 2013) că a văzut, în urmă cu zece ani, mai multe resturi de la sculpturi romane în grădina de flori şi în casa parohială din Sutoru. Piesele provin, probabil, din zona castrului de la Sutoru sau din necropola unei aşezări aflate în zonă. Autostrada Transilvania (în construcţie) va trece prin hotarul satului meu şi respectă în mare parte drumul lui Traian, ceea ce dovedeşte, o dată în plus, geniul constructor al romanilor.
De aici, din deal văd satul şerpuind pe lângă drumul țării, ca o carte deschisă cu poveşti: strigatul din deal (Cheamă, mă, cheamă! Cine, mă, cine?) – cel mai sever tribunal cu rol profilactic, moral şi etic; roţile de foc prăvălite peste sat în noaptea de Anul Nou – purificare prin ardere a răului, ca să crească mai vârtos binele; ascunderea și încurcatul porţilor – prima glumă cu care se intra în noul an, şi stimul al dialogului pentru familiile care nu-şi vorbeau; umplerea ieslelor animalelor cu fân şi cu otavă la familiile zgârcite; moşii și babele la porţi – expresie plastică a judecării infidelităţilor conjugale, şi câte şi mai câte…
Când cerul e limpede, din Dealu Topii sau din Dealu Mare se vede, departe-departe, Muntele Mare al Apusenilor, cu Vârful Vlădeasa (1.836 m), cu căciula lui albă, pe care o poartă până târziu în vară, uneori tot anul. Petecul acela alb din depărtare mi-a fost reazem pentru un azimut pe care, în copilărie, îmi construiam tot felul de poveşti şi iluzii. Mai târziu l-am asociat Zăpezilor de pe Kilimanjaro6.
Vechea vatră a satului meu era în partea stângă a drumului roman, mergând în direcţia Napoca.
În copilărie, bunicul m-a dus de mai multe ori la fântâna satului părăsit unde, îmi zicea, sub podele groase de lemn stau îngropate clopotele bisericii. Era vorba de clopote trase după un om ce s-a spânzurat şi ele nu mai puteau fi folosite. Mă îndemna să mă culc cu urechea la pământ ca să aud plânsul clopotelor. Şi, ca orice copil, le auzeam bocetul. Graniţă între miracol şi adevăr nu există pentru copii.
Acelaşi lucru se spunea şi despre clopotele Mănăstirii de la Vad, din satul Berindu, îngropate tot într-o fântână, cărora li se auzea glasul tânguios în noaptea Paştilor. Mănăstirea avea călugări care pe lângă sfintele slujbe ţineau şi şcoală pentru pregătirea cântăreţilor din strană şi a moraliştilor pentru preoție. Ca pedeapsă faţă de cei ce se împotriveau Unirii cu Roma (trecerea la catolicism), generalul de tristă amintire Buccow7 a dat ordin ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de piatră să fie dărâmate cu tunul. Mănăstirea din Berindu s-a înscris în această măsură. Din ordinul generalului, călugării au fost îndepărtaţi din mănăstire, iar sfântul locaş a rămas fără stăpân. Credincioşii din satul vecin, Sumurducu, având lipsă de biserică, într-o noapte i-au desfăcut bârnele, au încărcat-o pe care şi au dus-o la ei. Pe una din bârne era o inscripţie: [anul] 1715.

Biserici călătoare

În România sunt cunoscute peste o sută de bisericuţe călătoare din lemn. Judeţul Sălaj deţine cel mai mare patrimoniu de astfel de monumente de spiritualitate românească. De aici au călătorit: Biserica din Bezded (satul de origine al istoricului Alexandru Papiu Ilarian) la Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului; Biserica din Cizer (1773) – Biserica lui Horea, Biserica din Petrindu (1835), au ajuns în Muzeul Etnografic al Transilvaniei – Parcul Etnografic Naţional „Romulus Vuia” (Pădurea Hoia) din Cluj-Napoca; Biserica din Gălpâia a fost mutată de Octavian Goga pe domeniul castelului de la Ciucea (Cluj). Biserica din Dretea (Cluj) a fost strămutată tot în Muzeul ASTRA din Sibiu.
Povestea acestor biserici călătoare e plină de întâmplări neprevăzute, care aşază asupra lor o aură de legendă şi mister. Silueta lor graţioasă, simţul desăvârşit al proporţiilor, rafinamentul sculptural şi al picturii fac din ele adevărate monumente de artă şi spiritualitate românească.
E impresionantă călătoria Bisericuţei din Albac, din 1908, spre locul ei de înveşnicire, la moşia Florica a Brătienilor. Trasă de boi pe sănii, apoi cu pluta pe Arieş, iar de acolo dusă cu trenul, ca să fie salvată de la moarte. Dar nemurirea adevărată i-a adus-o poetul Octavian Goga prin poemul omonim: Bisericuță din Albac/ Tu eşti al vremurilor semn,/ Tot bietul nostru plâns sărac/ E-nchis în trupul tău de lemn./ …De aceea ostenită acum/ De câte zilei rele-au fost/ Bătrână te-ai pornit la drum/ Să-ţi deie fraţii adăpost.
Ostenite de timp, ameninţate de nepăsare ori de lipsa de putere a celor puţini rămaşi în urma golirii satelor, bisericuţele de lemn – fără suflet de om în ele – mor încet-încet printr-o ultimă și neauzită de nimeni rugă către cer.
Când construiam noul sediu al Bibliotecii ASTRA din Sibiu (2006), situat chiar pe zidul ce împrejmuia cetatea, am auzit o legendă despre acest general care, se zice, într-o noapte când se afla în inspecție, a căzut de pe zidul cetății, și de aici i s-a tras moartea. O altă versiune spune că moartea i-ar fi venit în urma unui accident cu trăsura prin Sibiu. Şi una şi alta dintre variante căutau să găsească o pedeapsă postumă pentru nelegiuirile la care generalul i-a supus pe credincioşii ortodocşi.
Într-o dimineaţă de duminică, tata m-a trezit cu noaptea-n cap ca să mergem într-un sat mai îndepărtat. Împrumutase bani de la un prieten şi termenul restituirii era în acea duminică, la ieşirea din biserică. Mama l-a sfădit pe tata că mă scoală aşa de dimineaţă şi mă duce atâta drum pe jos. Fără să zică nimic, tata m-a luat de mână şi am plecat. A fost drum greu şi lung, urcam un deal, coboram în vale, un sat, alt deal, altă vale… La ieşirea din biserică eram în faţa uşii. Tata a plătit datoria, a mulţumit, şi din nou deal – sat – vale – deal, până seara târziu. Niciodată tata nu mi-a spus de ce a ţinut morţiş să mă ia cu el. Abia mai târziu am înţeles rostul acelei oboseli din tăcerea prelungă a părintelui meu. Aşa era în sat: tăcerile vorbeau mai mult decât cuvintele.
După moartea tatălui meu, în urmă cu cincisprezece ani, am trecut dea­lul în satul Cubleşu unde am avut o mătuşă şi un văr de vârsta mea, Aurel (Relu), la care mergeam des, în copilărie. Suiam un deal, apoi prin pădure, coboram în vale, traversam vechiul drum roman şi ajungeam în sat. Un sat de vreo 150 de case, aşezat într-o fundătură de dealuri. Când am ajuns la Mo­numentul Eroilor din mijlocul satului, La strajă, am întâlnit, stând pe trepte, patru femei şi doi bărbaţi, oameni de ani mulţi. Am întrebat unde este satul şi mi-au răspuns: Satul suntem noi. Iar după o scurtă pauză: Până ce suntem şasă oamini îi bine, că ne putem duce pe oricare din noi la groapă. Rău a fi când n-om mai fi atâţia.
Îmi vin în minte toate, aici, pe ramura aceasta de deal (sau Dealu Popii, cum îi zic sătenii), de unde privesc ondularea lină a dealurilor printre care curge o istorie de peste două mii de ani, care iese şi acum la lumină de sub brazda plugului. Pe dealul acesta, preotul Ioan Podoabă a ridicat în anul 1875 o moară de vânt. După cum mărturiseşte părintele Vasile Cosma8, preotul Ioan Podoabă nu avea prea multă carte, dar era un om vrednic, un măiestru bărdaş renumit în zonă. El a cioplit lemnele pentru Biserica şi Şcoala din Mihăieşti, a ridicat casele parohiale din Topa Mică și din Sâncraiu Almaşului. Om cu îndrăzneală și cu neliniște creatoare, n-a avut astâmpăr până n-a ridicat aici, în vârf de deal, unde veșnic suflă vântul, o moară falnică de vânt. Pentru asta a umblat prin țara ungurească să vadă astfel de instalații, de unde a adus un meșter morar și a ridicat moara. Vestea morii s-a dus repede, iar oamenii de prin satele vecine veneau la ea ca la o minune. Să vezi și să nu crezi. Vântul sufla, moara măcina, părintele era mândru de moara sa, iar sătenii mulțumiți că nu mai trebuie să învârtă la râşniţă. Și poate că moara ar fi măcinat și astăzi, dacă într-o bună zi nu s-ar fi pornit un vânt puternic care a învârtit brațele lungi ale morii cu zgomot înspăimântător. Satul s-a speriat şi au ieșit cu mic, cu mare, să oprească moara. Dar cum să opreşti dihania? Au aruncat funii pe roată, oamenii ţineau de capete ca s-o oprească, dar natura e mai puternică decât braţele unor săteni pe care îi arunca când într-o parte când în alta, trântindu-i unul în celălalt. Ba unul mai îndrăzneţ, care s-a agăţat cu mâinile de roată, a fost învârtit de câteva ori şi apoi, azvârlit cât colo cu oasele zdrobite. Ceea ce a urmat după întâmplarea aceasta e lesne de înţeles. Sătenii în frunte cu popa au demontat rând pe rând întreaga construcţie şi s-au întors la râşniţa cea cuminte ca să-şi macine mălaiul. Dar din tot ceea ce a fost, s-au ales cu un toponim – Dealu Popii. Întâmplarea musteşte de parfum don quijotesc. Moara ar merita să fie ridicată pe acelaşi loc, cu valoare de simbol, deasupra acestor dealuri ce ne leagă de o capodoperă a literaturii universale9, precum şi de ţara de origine a împăratului roman Marcus Ulpius Traianus, Hispania.
Aşa erau satele. Toată tipologia umană se regăsea în fiecare din ele. Bunicul meu îmi povestea de un om din satul vecin, Cubleşu, care a participat la o mare expoziţie internaţională la Budapesta, unde ar fi prezentat o bicicletă din lemn şi un avion! Aflasem mai târziu despre acest om că era un pic ciudat, ceea ce, desigur, nu exclude geniul, ba dimpotrivă.
Mai înainte să încredinţez tiparului această carte, am primit monografia comunei Sînpaul din jud. Cluj. Aici am aflat câteva date concrete despre ţăranul inventator. Este vorba de Matei Chiorean, renumit țăran autodidact, inventator al unui avion, conceput şi construit de el în ograda casei sale din Cubleşu (jud. Sălaj) în 1911. Avionul a fost expus la Cluj și în alte localităţi transilvane. Despre această realizare un ziar din Budapesta scria în 1912: „Departe în Ardeal, un ţăran colindă satele și orașele, arătându-le un avion făcut de el”. Talentul său ingineresc a fost apreciat și de pionerul aviației româneşti, Aurel Vlaicu. Fiul inventatorului autodidact, profesorul Pancrațiu Chiorean a scris o monografie dedicată părintelui său Icar-ul satului – un pionier puțin cunoscut al aviației românești, lucrare rămasă în manuscris10.
Ce se va alege de aceste sate? Vor fi o Topa-deșartă11?, cum îşi numeşte satul natal cel mai mare poet imnic al românilor, Ioan Alexandru. Vor fi ele ceea ce sunt astăzi castrele? Cioburi în care se agaţă plugul ca un strigăt îngropat de viu?! Vrem nu vrem, ducem cu noi satul prin ani şi prin vremi ca o dulce povară sau ca un blestem. Ne raportăm la el ca la o axă a lumii – axis muncii – spre care memoria ne duce şi ne aduce oriunde am fi, indiferent de numărul anilor pe care îi avem.
M-am născut în satul Sâncraiu Almaşului12, jud. Sălaj, cu patru ani mai înainte ca Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ASTRA13 să fie interzisă de noul regim care se instalase în țară. Întreaga copilărie mi-a fost însoţită şi îmbogăţită de evocările părinţilor și bunicilor mei despre ceea ce a însemnat ASTRA pentru destinul lor şi al satului. Aşa se face că, după credinţa în Dumnezeu, ASTRA devenise în casa noastră şi în satul nostru cea de-a doua religie.
Căror fapte se datora această recunoştinţă purtată ASTREI prin ani de oamenii unui sat mic, modest, oameni credincioşi şi cu frică de Dumnezeu? E cuprinsă aici conştiinţa clară a rostului ASTREI, concretizat în forme de organizare ce aveau drept scop emanciparea satului din punct de vedere economic, social şi cultural. De altfel, întreaga activitate a ASTREI era structurată pe un model de tip piramidal, potrivit căruia ceea ce se afla în vârf trebuia să se regăsească şi în ultimul sat sau cătun.
Cum spuneam, percepţia ASTREI în sat era o religie, iar suprapunerea nu-i exagerată câtă vreme ASTRA întemeia binele prin cultivarea caracterelor frumoase, în spiritul valorilor adevărului, cinstei, moralei. Dumnezeu este frumuseţe, spune cea mai succintă definiţie a Creatorului, iar oamenii acopereau această axiomă nu numai prin rugăciune, ci şi prin ceea ce făceau, ca totul să fie plăcut lui Dumnezeu.
E un lucru bine ştiut. Istoria nu se scrie cu dacă. Cu toate acestea, dacă istoria nu s-ar fi rupt brusc şi nu ar fi fost curmat procesul logic de dezvoltare, satele României, şi ţara în întregul ei, s-ar fi situat pe picior de egalitate cu oricare ţară occidentală din Europa. Pentru noi, timpul s-a oprit în clipa în care un nou regim – agresiv, violent, inuman – s-a instalat în ţară.
Eram copil, dar lucrurile am început să le înţeleg încă de pe atunci. Cartea de citire se deschidea cu portretul lui Stalin. Am simţit ura mocnită a bunicului meu dinspre mama faţă de noua realitate a satului, şi ca să-l necăjesc – răutăţi de copil! – deschideam pagina cu portretul şi-i strigam: Moşule, moşule, trăiască Stalin, trăiască Stalin! Revoltat, bunicul trăgea o înjurătură, iar când mi-a prins cartea a înfipt cu năduf cuţitul de mai multe ori în tătuca Stalin: Tăt n-oi muri io până n-o’ vini a noşti, se lamenta el, înţelegând prin a noşti promisiunile şi încurajările de eliberare, niciodată onorate, ale america­nilor. S-a stins din viaţă cu această nădejde deşartă, iar eu, intuind pericolul ce putea să vină, am pus pe foc cartea de citire.
Viaţa se dedublase pentru mine de la o vârstă crudă. Una trăiam acasă şi alta ni se spunea la şcoală. Neavând altă scăpare, a trebuit să învăţ să merg printre adevăruri ascunse, desfigurate în clișee ideologice.
A venit vremea cotelor împovărătoare, când ţi se mătura şi podul de pleavă, de nu-ţi mai rămânea nimic. Domni de la raion, îmbrăcaţi în haine și şapcă de piele, oameni cruzi, fără milă, fără inimă, încărcau totul în car și-ți pustiau casa şi gospodăria. Odată mi-au luat şi hainele cu care mergeam la şcoală. Când vedeam că vin din nou – şi veneau des! – puneam mătura în ușă, semn recunoscut că nu-i nimeni acasă, şi fugeam să ne ascundem pe pâraie și în pădure, ca în vremea războiului.
Eram cu vitele la păscut pe coastă. Și, ceasul rău! Bivoliţa noastră a căzut într-o râpă adâncă-adâncă, de unde scoteam arină pentru murluit pe jos, în casă. Speriat de moarte, am strigat oamenii să vină să o scoatem. Au venit cu funii, au legat-o şi au tras-o cu greu, afară. Nu mai avea suflare. Ţin minte că mama şi câteva vecine s-au îmbrăcat în negru şi au plâns-o ca pe un mort.
Odată cu bivoliţa murise şi nădejdea noastră de lapte. Mai aveam un mânz şi un miel. I-am crescut împreună. Noaptea, mielul dormea în ieslea mânzului, ca într-o scenă biblică. Pe drum mergeau tot timpul împreună: mânzul înainte, iar imediat după el, călca sprinten mielul. Unul necheza, celălalt zbiera, iar eu în urma lor strigam la amândoi: un nechezat, un zbierat şi un strigăt poruncitor. Se minuna tot satul de o aşa prietenie. Până într-o zi când mânzul ne-a fost luat la gospodăria colectivă. A plâns mielul, am plâns şi eu. În acel moment, mi-au ucis copilăria. Tot atunci ne-au luat carul, plugul şi rotiţele de fier cu care noi, copiii din vecini, ne dădeam vara şi toamna din vârful dealului. Văzându-se goliţi de ceea ce aveau, oamenii au început să-şi strice şurile şi poieţile, mândria unui gospodar, şi s-au apucat să-şi înnoiască, cât mai repede, casele. Satul se strângea în casă, singura avere care îi mai rămăsese. Satul se pregătea de moarte!
Pe şura noastră apărea, seară de seară, o pasăre neagră cu un cântat strident, ciudat. Era ţilioaia. Ea vestea apropierea morţii. Speriaţi de prezenţa ei, oamenii aruncau cu ce le venea la mână după ea, ca s-o îndepărteze. Dar pasărea venea iar şi iar, odată cu seara. Nu la multă vreme, a murit bunica vitregă dinspre mamă, mama Mărie, mai apoi bunicul, Moșu’ Ghepeţ. Țilioaia le-a vestit moartea. Mai înainte să moară, moşu mi-a spus că ţilioaia are cuib săpat în râpa roşie de pe părău’ din coastă. De acolo, iese seara şi vine şi aduce nenorociri peste sat. Într-o dimineaţă am umplut o desagă cu paie, am luat un bidon cu fotoghin (petrol) şi am urcat râpa prăpăstioasă până am ajuns la găurile unde se ascundea țilioaia. Am făcut nişte şomoioage de paie, le-am stropit cu fotoghin, le-am îndesat în găurile din râpă şi le-am dat foc. A ieşit fum mult, negru şi gros. Părea că arde râpa. Seara n-a mai venit țilioaia, iar eu eram fericit că am scăpat satul de moarte!
Eram în clasa a VI-a la Şcoala din satul Mihăieşti, când într-una din zile, ne-au dus cu şcoala la căminul din sat, pentru că oameni nu erau, s-au ascuns care pe unde au putut. Acolo, un domn de la raion, dur, nemilos şi temut de toate satele din jur, Şomlea, ne-a vorbit de binele pe care îl va aduce viaţa trăită în colectiv, şi că procesul colectivizării se va încheia cu doi ani mai devreme faţă de termenul planificat. Preţul grabei pentru o viaţă nouă, ţăranii l-au plătit cu bătăi, arestări, ani de închisoare.
Iar îmi vine în minte o întâmplare. Tata a fost citat la Tribunalul din Cluj, acuzat de furt de lemne din pădure. Fusesem cu el în pădure, în fosta noastră pădure, din care am încărcat în dricul carului uscături pentru foc. N-am tăiat lemne pe picioare, am luat doar uscături. Deși eram mic, tata m-a luat cu el la Cluj, la Tribunal. Mic cum eram, completul de judecată n-a băgat de seamă că stăteam lipit de tata. Când au pronunțat sentința …închisoare de la… la… sau amendă…, sala de judecată s-a umplut de plânsul meu. Descoperindu-mă, un judecător și o asesoare populară au reacționat rapid: De ce ați lăsat copilul să intre în sala de judecată? Scoateți-l afară! Nu știu dacă plânsul meu i-a înduioșat pe judecători și pe asesori, dar știu că tata a primit doar amendă. Și știu și mai bine că orice formă de intimidare era folosită ca să-i determine pe bieții țărani să se înscrie în întovărășie.
*
Să ne luăm toate angajamentele ce ni se vor cere, dar, când va veni momentul, să ne amintim că onoarea comunistă constă în a nu îndeplini aceste angajamente. (V.I. Lenin, Vorbe goale despre libertate)
Politica față de gospodăria ţărănească trebuie să fie în aşa fel încât să o facă nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. (Directiva NKVD 2-6 din 1947)
Dacă vreun chiabur va face agitaţie, poate fi împuşcat acolo, pe loc, ca să ştie toţi care ar îndrăzni să nu predea cotele, că toţi vor păţi aşa. (Instrucţiuni către organele de Securitate, 1948)
Să le luăm pământurile în aşa fel încât să nu însemne o naţionalizare, dar să nu le dăm prea mult. Să le dăm şi lor ceva bani ca să aibă de o țigară! Batozele şi tractoarele de la chiaburi trebuiesc luate la prețul fierului vechi. Batozele bune, care nu necesită prea multe reparaţii, să le plătim cu 5% mai mult. (Ghe. Gheorghiu-Dej, Cuvântare în şedinţa CC al PRA4 din 26 martie 1959)
…au fost numeroase cazuri în care ţăranii muncitori au fost chemaţi la Sfatul Popular în prezenţa organelor de miliţie și amenințați cu arestarea dacă nu intră în gospodărie… Cei care nu s-au lăsat intimidaţi cu arestarea au fost arestați şi supuşi la presiuni fizice şi morale. Astfel, mulți țărani muncitori, pentru a-i forţa să intre în gospodării, au fost amenințați că vor fi scoși cu familiile lor din comune, că li se va lua pământul și că copiii lor vor fi dați afară din şcoală. Cei care au rezistat acestor ameninţări au fost bătuți sau supuși altor constrângeri fizice. (Teohari Georgescu, fost ministru de Interne, în timpul anchetării sale)14.
*
Școala era obligată să ne repete zilnic, fără să creadă nici ea, cât de bine ne va fi în întovărăşie, iar acasă ne întâlneam cu sărăcie şi suferință multă, multă. Speriaţi de ceea ce urma să vie, ţăranii prefigurau autoironic spectrul sumbru al sărăcirii: Colectiv ți-o trebuit/ Cu ziar ti-o acoperit.
În școala primară, pe cei care aveam un scris mai frumos, învăţătorul ne trimitea să scriem lozinci pe gardurile de scândură ale oamenilor. Scriam cu vopsea albă sau roşie lozincile sosite de la raion: Trăiască UNIUNEA SOVIETICĂ, eliberatoarea poporului român!, Trăiască prietenia româno­-sovietică!, Trăiască Frontul partizanilor păcii!, Jos cu imperialiştii anglo­-americani!, Trăiască România, independentă și democratică!, Drumul viitorului – întovărăşirile! Oamenii ne certau că le mâzgălim gardurile, dar cei mai mulţi nu ziceau nimic. Toţi eram stăpâniţi de frică: săteni, preot, învăţător, copii. Aveam la drum gard lung de scânduri drepte. Chiar eu am scris pe gardul nostru lozincile ce mi s-au dat. Bunicul meu dinspre mamă, Moşu’ Ghepeţ, n-a zis nimic atunci, dar seara, după ce m-a pus să-i citesc ce-am scris, cu nuiaua în mână m-a obligat să şterg mâzgăliturile de pe gard cu o perie de rădăcină. De teamă că o să se afle ce am făcut, a doua zi nu m-am dus la şcoală. Frica era stăpâna satului. Moşu’ nu ştia nici să citească, nici să scrie. Dar avea un respect mare pentru domnişorii care erau la învăţătură, la Cluj. Când aceştia treceau prin dreptul casei noastre, moşu’ se ridica în picioare, îşi ridica pălăria mare de paie şi-i saluta, mai înainte ca ştudenţii să apuce să o facă. Apoi se întorcea către mine şi-mi zicea cu mustrare pentru ceea ce am scris pe gard: Dacă te lauzi că ştii scrie, scrie ce-ţi zâc io amu. Şi scotea nişte sunete ciudate, amestec de cal la galop, muget de grohăit de purcel şi cotcodăcit de găină. No, vezi că nu ştii scrie!, zicea el victorios, înciudat pe mine din pricina gardului.
Într-o seară, în Săptămâna Paştilor, stăteam întins pe patul din tindă, alături de tata. Cânta Imnul Învierii – Hristos a înviat. Eu îl urmam cu glas subţire. Şi tot aşa până am reuşit să învăţ cântarea. În vreme ce cântam: Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând,/ Și celor din morminte,/ Viaţă dăruindu-le, mă pomenesc că îl aud pe tata zicând, pentru sine: Tăte ar fi bine, dacă n-ar fi ruşii pă noi! Abia când am crescut mare am înţeles rostul vorbelor lui din vremea când noi înşine eram răstigniţi pe Crucea istoriei. Procedam ca tata: una înţelegeam şi alta ziceam la şcoală sau, şi mai bine, tăceam. Şi tot pe atunci mi s-a întipărit în minte drumul pâinii, drum greu şi lung pe care îl făceam pe jos, pe cărare prin pădure, plecaţi cu noaptea-n cap, alteori la lumina lămpilor minerilor, la mina de caolină din Aghireşu ori la cea de cărbune din Ticu-Colonie (Minele Şorecani). Duceam cu noi, după pu­teri şi după cât aveam, ouă, lapte, smântână şi aduceam, la schimb, bucăţi de pâine rămase din raţiile minerilor. Ţin minte şi acum cum mă punea bunica să aleg untul din groştior, bătând amestecul într-o cofă de lemn cu sucitoarea, şi însoţindu-l de un descântec: Alege-te untule bal, ca câc… cel de cal. Transpirat de efort, continuam să bat cu sucitoarea şi să strig descântecul ca untul să se aleagă mai repede. Aveam şi eu o pereche de desagi făcuţi după mărimea mea. Puneam trei sferturi de pită în desăguţa de dinainte şi alte trei sferturi în desăguţa de la spate. Parcă o aud şi acum pe bunica repetând: La un miez de pită, două linguri de zeamă, să ne ajungă. A fost vremea când rar se întâmpla să te ridici sătul de la masă. Schimbarea vremii o ghiceam după zgomotul șinelor trenurilor de la Aghireşu şi după fluieratul locomotivelor. Când auzeam glasul şinelor de tren venind spre noi de peste dealuri, ştiam că se moaie vremea și că urmează să plouă. Şi încă un reflex dobândit în acea vreme: orice fluierat de locomotivă îmi evocă şi acum drumul lung şi greu al pâinii. De atunci, mă doare inima când văd o bucată de pâine căzută pe jos, ori aruncată la gunoi.
Ruperea de sat şi plecarea la şcoală, la oraş, era singura alternativă de scoatere a copiilor deasupra vremurilor grele. Într-o noapte am visat că alergam desculţ printr-o holdă verde-verde de grâu. Alergam în soare, alergam vesel, fără griji. A doua zi am povestit visul unei femei bătrâne din vecini, care l-a tălmăcit astfel: E semn că ai reuşit la examen la şcoala din Cluj. Peste câteva zile am avut confirmarea reuşitei. Acum, când mă gândesc la visul acela, nu ştiu dacă el însemna un drum nou pentru destinul meu sau era ultima imagine frumoasă şi proaspătă prin care mă despărţeam de sat. Simt şi astăzi barba aspră a tatălui meu pe obraz când m-a îmbrăţişat, mi-a dat cufărul de lemn cu care el făcuse războiul şi mi-a zis doar atât: Să fii drept ca lumina! O propoziţie cât un tratat de morală! Au trecut de atunci mai bine de șaizeci de ani şi nu știu cum să iau vorbele părintelui meu: îndemn, poruncă sau blestem?!
Eram elev în prima clasă de liceu, la Cluj. După o lună de şcoală, am fost trimis acasă ca să-i lămuresc pe părinţi să intre în gospodăria colectivă, cu precizarea să mă întorc doar după ce vor semna cererea de înscriere. Eram pregătit să renunţ la şcoală numai să nu-mi oblig părinţii la un act ce anula însăşi fiinţa lor. A fost o hotărâre grea pentru ei, iar în cele din urmă a învins înţelepciunea lor, gândindu-se la viitorul meu. În faţa ameninţărilor şi pentru binele meu, au semnat. Nu peste multă vreme, ziarul Făclia de la Cluj consemna victoria colectivizării în satul meu:
„O nouă comună complet cooperativizată în raionul Cluj.
Zilele trecute, în Sâncraiu Almaşului, raionul Cluj, s-a terminat cooperativizarea în întregime a comunei, ultimii țărani muncitori de aici au depus cereri pentru a intra în întovărășiri cu întreaga suprafață de teren ce o posedă. Sâncraiu Almaşului este astfel o nouă comună din raionul Cluj în care s-a terminat cooperativizarea agriculturii. Acest succes este rodul muncii politice desfăşurate de către comitetul comunal de partid şi de organizaţiile de bază de pe raza comunei.
Cei 44 de membri şi candidaţi de partid au fost primii care au intrat în întovărăşiri cu toată suprafaţa.
Colective formate din membri şi candidaţi de partid, deputaţi, agitatori şi cadre didactice au dus o muncă susţinută în rândul ţăranilor muncitori, dovedind acestora, prin exemple concrete, superioritatea muncii unite. Pentru cooperativizarea în întregime a comunei au muncit pe teren, cu multă perseverenţă, tovarăşii Bercean Samoilă, secretarul comitetului comunal de partid, Ilea Ioan, preşedintele întovărăşirii din Sâncraiu Almaşului, Nemeş Gavril, preşedintele comitetului executiv al sfatului popular comunal, Sîmpetrean Samoilă şi mulţi alţii. Datorită muncii politice dusă de comunişti în rândul maselor, azi, în comuna Sâncraiu Almaşului sunt două întovărăşiri agricole în care s-au unit 380 de familii de ţărani muncitori care cuprind peste 1230 de hectare. În prezent, organizaţiile de partid, comitetul executiv al sfa­tului popular comunal şi conducerea celor două întovărăşiri se ocupă de buna organizare a muncii şi mobilizarea tuturor forţelor pentru terminarea la timp şi în bune condiţiuni a lucrărilor agricole de primăvară”15.
Înainte de această perioadă grea, am avut norocul să prind câţiva ani de frumuseţe morală şi civică în satul meu, unde preotul era instanţa cea mai respectată şi mai de folos pentru săteni. Pe atunci, o cârăială a preotului era mai greu de dus decât hotărârea oricărui tribunal de astăzi. La rândul lui, învăţătorul era stimat şi iubit pentru ceea ce ne învăţa la şcoală şi pentru lumina dată adulţilor. Oamenii aveau o solemnitate gravă în gesturi, în purtări, în vorbe, în obiceiuri şi ritualuri, în felul de a înţelege viaţa, munca. Părintele Vasile Cosma avea numai vorbe de laudă la adresa lor: „Partea cea mai mare şi mai sănătoasă a sătenilor însă sunt creştini buni, gata spre tot lucrul bun, cari prin ispitele necredinţei şi rătăcirilor s-au întărit şi mai mult în credinţă. […] De altfel, sătenii sunt destul de deştepţi şi paşnici, ştiutori de carte. Analfabetismul e aproape disparent. Sunt plugari harnici şi, în sfârşit, nu sunt iubitori de certuri şi judecăţi”16. Era vremea când fruntaşii sătenilor, preoţii şi învăţătorii, categorie socială exemplară a satului, puneau mare stăruinţă pentru luminarea şi conducerea pe căi bune a poporului. Imaginea acestei lumi, poetul a sintetizat-o genial: veşnicia s-a născut la sat. Dar n-au trecut decât câţiva ani şi am fost martorul înhumării veşniciei, iar odată cu aceasta s-a stins o lume pentru totdeauna: lumea României interbelice. În locul cinstei s-a instalat necinstea, numele bun s-a dat pe cel rău, furtul n-a mai fost o rușine, onoarea a devenit o valoare uitată, minciuna se rostea fără ca obrazul să roșească, normele nescrise ale unor rânduieli vechi au fost uitate și ele, cultul valorilor s-a prăbușit, la suprafaţă au ieşit lepădăturile, ca întotdeauna brutale, fără milă, nedrepte. Se instalase întunericul. Murea lumea vrednică şi aşezată pe care ASTRA începuse să o clădească în spirit modern, european. După interzicerea existenţei sale, ASTRA s-a retras în poveste, apoi a urcat în legendă, aşa cum am prins-o şi eu în rememorările familiei şi ale satului.
Copilul care eram pe atunci îşi hrănea imaginaţia cu poveşti rupte dintr-o realitate ce se depărta încet-încet şi din memoria celor care au trăit-o. Un principiu al eficienţei spune că nimic nu se face fără oameni, aşa cum nimic nu devine durabil fără instituţii. ASTRA a înţeles bine acest deziderat şi şi-a creat propriile instituţii care aveau menirea să construiască un destin nou pentru ţară sub deviza înţeleaptă: Per aspera ad astra/ Pe căi anevoioase, spre stele17. O aspiraţie care îşi asuma efortul şi jertfa drept condiţii esenţiale pentru împlinirea unei vieţi noi. Spre ilustrarea acestei aspiraţii, ASTRA a publicat în seria Biblioteca Poporală a Asociaţiunii, lucrarea lui Romul Simu, Comuna Viitorul, care va fi reluată în foileton în revista Ţara Noastră18. Se oferea un model de comunitate rurală, explicând simplu şi clar etapele şi direcţiile pe care trebuie să le urmeze lumea satelor pentru a se alinia la gradul de civilizaţie al statelor dezvoltate ale Europei. Ideea este preluată, câţiva ani mai târziu, de preotul Vasile Cosma într-un articol publicat în revista Șoimii Carpaţilor, articol-îndemn despre modul în care un sat poate deveni un colţ de Rai19. În aceeaşi serie a Bibliotecii Poporale a Asociaţiunii va apărea şi lucrarea Organizarea și conducerea unei bune gospodării ţărănești20, de Pavel Grecu, consilier agronom. În concepţia ASTREI, cadrul general al dezvoltării satelor prevedea aplicarea principiului localismului creator, ceea ce însemna flexibilitate în alegerea proiectelor, în relaţie directă cu specificul fiecărei localităţi.
Soluţia acestei schimbări o reprezentau instituţiile. ASTRA le-a creat. Iată-le, aşa cum au fost ele în satul meu.

* Fragment din cartea lui Ion Onuc Nemeş, ASTRA în satul meu. De la Comuna Viitorul la Satul-model. Sâncraiu Almașului, județul Sălaj, Editura „ASTRA Museum”, Sibiu, 2015.

(Endnotes)
1Note:
Vasile Cosma, Cinci sate din Ardeal, Cluj, 1933, p. 14.
2 Nastasia Lazăr (76 ani) din Cluj mi-a vorbit despre Drumul lui Traian, așa cum și-l amintește din perioada când era elevă la Școala din Mihăiești (Cluj), în anul școlar 1953/54: „Directorul școlii, domnul prof. Pancrațiu Chiorean ne ducea adesea în excursie la Drumul lui Traian, între Cubleșu (Sălaj) și Șardu (Cluj), unde tatăl dumnealui a ridicat o Cruce. Acolo făceam serbările școlare, iar domnul director ne vorbea despre părinții noștri, daci și romani. Drumul era din piatră sură, în formă de cuburele”. (Interviu, 8 septembrie 2014)
3 Sutor, -oris, lat. – cizmar. Numele localității poate fi asociat cu prezența și nevoile militare ale castrului roman din Sutoru.
4 V. Cosma, op. cit., 1933, p. 132.
5 Biserica din Densuş, judeţul Hunedoara (sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea), ridicată pe locul unei construcţii din secolul al IV-lea, cu pietre luate din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
6 Ernest Miller Hemingway (1899-1961), prozator american. Romanul său, Zăpezile de pe Kilimanjaro, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1954.
7 În primăvara anului 1761, Curtea Imperială de la Viena l-a trimis în Transilvania, în calitate de comandant al trupelor, pe generalul Nicolaus von Buccow, cu misiunea clară de a anula orice mişcare de rezistenţă a credincioşilor ortodocşi, dar mai ales de a consolida uniaţia. Generalul aducea cu el noi unităţi de cavalerie şi infanterie pentru a întări efectivul militar din Transilvania şi pentru a insufla populaţiei autohtone un sentiment de teamă faţă de autorităţi. Din ordinul lui au fost distruse şi transformate în ruine aproximativ 200 de mănăstiri şi schituri ortodoxe.
8 Vasile Cosma, op. cit., 1933, pp. 94-95.
9 Miguel de Cervantes şi capodopera sa Don Quijote de la Mancha.
10 Vasile Lechinţan, Aurel Loşonţi, Monografia comunei Sînpaul, judeţul Cluj, Editura Ecou Transilvan, 2015, pp. 226-227.
11 Topa Mică (odinioară Topa-deşartă). Topa (sl.) – plop. Denumirea e dată de vechea vatră a satului din Pustă (deşert), Pusta Topa.
12 Prima atestare documentară este din anul 1345, când satul apare sub denumirea Zentkiraly poos. Zentkyral. Alte atestări documentare provin din anii 1461 census quinquagesimalis de Topa, 1471 Thopanzenthkyral, 1477 Zenthkyraly, 1500 Thopa Zenthkyyral, 1587-1589 Topa Zentkirallj, 1732 Topa Sz<ent>kiraly, 1750 Topa Szent Kiraly, 1850 Topa Szint Kraj, 1854 Topa Szent Kiraly, Topa Sân-Crai, iar după Marea Unire din 1918, Sâncraiu Almaşului. Cf. Enciclopedia României.ro/wiki/Sâncraiu_Almaşului; Gheorghe Chende-Roman, Dicţionar enciclopedic al localităţilor din judeţul Sălaj, Editura Silvana, 2006.
13 Prin Hotărârea nr. 399 din 14 aprilie 1950 a Consiliului de Miniştri şi Ordinul nr. 47070 din 25 mai 1950 al Ministerului de Interne sunt dizolvate mai multe societăţi culturale, asociaţii, inclusiv ASTRA. Pamfil Matei, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională (1861-1950), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp. 145-146. Pe parcursul prezentei lucrări, numele Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) apare scris în feluri diferite, în funcţie de epocă, publicaţii, autori. Noi am respectat ortografia autorilor. În ceea ce ne priveşte, vom folosi în text formele ASOCIAȚIUNEA sau ASTRA, cuvânt compus din abrevierea literală a celor doi termeni componenți: AS (Asociațiunea) și TRA (Transilvană). Pentru a elimina posibilele confuzii, precizăm că toate formele care apar în lucrare (Asociațiunea, Asociațiunea Astra, ASTRA) se referă la aceeaşi instituţie.
14 Texte preluate din expoziţia foto-documentară găzduită de Fundația Culturală „Negru Vodă” din Făgăraş, cu acordul preşedintelui acesteia, prof. Florentin Olteanu. Vezi şi Ion Onuc Nemeş, A trăi cu frica în sân de limba romană este un fel de a trăi împreună cu moartea, în Revista română, 21, nr. 2 (80), iulie 2015, pp. 37-41.
15 Făclia, Cluj. Text reprodus după un decupaj din ziarul Făclia, din care lipseau datele calendaristice. Data aproximativă, vara anului 1960.
16 Vasile Cosma, op. cit., 1933, pp. 37-38.
17 Dicton latin rezultat din versul 437 al tragediei Hercules Furioso de Seneca. Calea spre reuşită e presărată cu greutăţi şi numai prin strădanii anevoioase (per aspera) putem ajunge la lumină (ad astra). E principiul călăuzitor pe care şi 1-a asumat ASTRA în toată activitatea şi existenţa sa.
18 Romul Simu, Comuna Viitorul. Sfaturi și pilduiri pentru înaintarea unui sat prin sine însuși, Biblioteca Poporală a Asociaţiunii (în continuare: BPA), nr. 27, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1907. Lucrarea va fi reluată de Octavian Goga, în foileton, în revista Ţara Noastră, I, nr. 22-45/1907.
19 Vasile Cosma, O comună model, în Șoimii Carpaţilor, I, nr. 2-3, 1938, Cluj, pp. 47-49.
20 Pavel Grecu, Organizarea și conducerea unei bune gospodării ţărăneşti, BPA, 38, nr. 295, Editura Asociaţiunii ASTRA, Sibiu, 1947.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.