Sara-Maria Sabou, La răscruce de drumuri

Cât de prețioasă este liniștea în această lume atât de asurzitoare, în care toată lumea aleargă, uitând să se oprească și să respire adânc aroma enigmatică a vieții! Dar, totuși, unde alergăm? Pentru ce luptăm? Facem atât de multă gălăgie în penibila noastră încercare de a-i mulțumi pe alții și de a ajunge la așa-numitele „standarde” ale societății, încât ne pierdem sufletul și ne rătăcim în neguroasa beznă a orbirii. Ne menținem privirea permanent atentă asupra aparențelor, încât devenim orbi în fața dulcei esențe a miezului. Suntem obișnuiți cu întunecata monotonie și nu mai știm să recunoaștem sclipirea frumuseții.

Eram convinsă că un ceva din această lume nu funcționează cum trebuie. Mereu am simțit că sunt diferită. Mereu fugeam de glasul amețitor al lumii spre liniștea ademenitoare a necunoscutului. Un necunoscut tainic ce mă făcea să-mi dau seama că viața este mai mult decât strigătele frustrate ale oamenilor pierduți în ceața gândurilor. Vorbim atât de mult și simțim atât de puțin… Cuvintele arată cine vrei să fii, iar faptele cine ești. Viața e tăcere! O tăcere în care se aude doar glasul sufletului, o tăcere care ne ajută să descoperim frumusețea ascunsă în interiorul nostru, o tăcere care ne învață că îndepărtatul necunoscut este totuși atât de aproape. Iată necunoscutul meu! Stătea pe banca din parcul orașului nostru. Un păr lung, nins de efemeritatea timpului, niște mâini brăzdate de șanțurile muncii săvârșite cu trudă ce au săpat înțelepciunea acelor mâini sfinte, niște riduri adânci ce întruchipau rândurile unei povești de-o viață scrise pe o față palidă și ostenită, toate acestea reprezentau necunoscutul meu. Acest necunoscut era prezent în statura mică și adunată a unei bunicuțe ce în fiecare zi se așeza pe acea băncuță cu capul ridicat, privind parcă spre cer. Toți din orașul nostru ziceau că este nebună din cauza faptului că era oarbă. De câte ori cineva o întreba ce face, aceasta răspundea scurt, cu o voce tremurândă: „Privesc!”.

De mult timp priveam din depărtare la ea, cu o admirație neînțeleasă. Credeam cu tărie că nu e nebună, e doar… diferită. Absorbită de sârguința cu care privește în sus, mi-am făcut curaj, în cele din urmă, să fac câțiva pași spre ea. Mă aflam atât de aproape de ea și totuși mulțimea de întrebări pe care o aveam mă îneca, neavând puterea să-i dau drumul. Acea emoție ciudată ce mă făcea să mă simt mică și neînsemnată în fața ei, am simțit că mă doboară în momentul în care îmi zise cu o voce caldă, dar sigură pe ea:

– Vino cu mine!

Am ezitat o clipă, însă ceva m-a împins parcă să-i urmez pașii mici și apăsați.

– Privește cerul! îmi zise cuprinzându-mi mânuța între palmele ei. Acele mâini ridate se simțeau atât de bine, transmițându-mi un sentiment pe care nu-l mai trăisem până atunci. Mă odihneau…

– Poftim?! m-am bâlbâit eu încurcată.

– Privește bolta cerului! Atât de maiestuoasă, atât de fragilă, atât de tăcută. Și totuși, puțini o observă, deoarece nu mai au speranță. Unii se cufundă în problemele vieții, alții în monotonia treburilor, așteptând plictisiți să mai treacă o zi și să o ia de la capăt.

În liniștita noastră plimbare, bătrânica încetinise în dreptul unui orfelinat. Cu năsucul lipit de geamul rece al acestuia stătea cu lacrimi în ochi o fetiță ce privea un copil strângându-și în mână mama care tocmai ce-i dădu un cadou. Din dreptul unui stingher geam întredeschis se auzi țipătul poruncitor al stăpânei orfelinatului care îi spuse cu cruzime: „Uită-te la tine! Nu vezi cum arăți? Cine crezi că te-ar vrea? Nu mai visa la lucruri prostești!”. Cu toate acestea, fetița continua să privească pe geam cu speranța că într-o zi va apărea cineva care să o învețe cum se simte iubirea.

– Acesta, draga mea, e duhul speranței! Bolta cerului, pentru mine, e speranță! Privește la copii când dorm. Respirația lor e speranța că se vor mai trezi. Privește la bolnavi când se apropie zorii stăruitori ai dimineții. Când răsare o geană de lumină se liniștesc, au mai prins o zi. Privește la văduvele ce stau îndurerate la marginea mormintelor și își plâng iubirile ce au plecat prea repede. În lacrimile lor pline de amar se simte mustul dulce al speranței că într-o zi se vor revedea. Speranța este stiloul cu care se poate scrie istorie.

Pentru câteva momente uitasem și să clipesc. O priveam cu ochii mari, absorbită de pelicula de credință de pe buzele ei ce păta fiecare cuvânt pe care îl rostea cu chibzuință. Totuși, acea liniște care se lăsă, dădea prilej întrebărilor mele să reapară.

– Dar cum poți să vezi toate aceste lucruri? Viața a fost crudă cu tine, ți-a luat ceva atât de prețios, ți-a luat vederea! am zis eu repede, fără să-mi dau seama că dădusem glas gândurilor mele.

Bătrânica a mai stat câteva momente tăcută, mângâindu-mi mâna și alungându-mi stânjeneala ce mă cuprinse. Apoi, fără să-mi răspundă la întrebare, continuă plimbarea cu aceiași pași domoli. Când am ajuns în dreptul unui imens magazin de jucării, bătrânica a încetinit din nou. Nedumerirea mi-a fost întreruptă de strigătul furios al unui copil îmbrăcat în haine scumpe ce îi spunea mamei sale să intre numaidecât în magazin pentru a-i cumpăra cea mai scumpă jucărie. Am rămas uimită de ce vedeam când, deodată, glasul bătrânicii îmi mângâie din nou auzul.

– Acesta este duhul lăcomiei! Opusul speranței nu e deznădejdea, e lăcomia. Suntem prea lacomi să fugim după lucrurile materiale în loc să ne mângâiem cu cele spirituale. Oamenii nu mai speră la împlinire din cauza foamei după faimă și averi, uitând să-și limpezească sufletul în contemplarea speranței. Poate dacă ne-am face timp să ne oprim din graba noastră și să privim spre cer, ne-am da seama că viața e mai mult decât o alergătură după bogății. E o scurtă călătorie care ne pregătește pentru ce va urma, iar dacă la finalul acesteia nu vom putea închide ochii împliniți, atunci nu am trăit, ci doar am existat. Este atâta zarvă în jurul nostru, încât nu mai auzim nici strigătul propriei inimi.

Cu pași și mai tăcuți și parcă acum mai reținuți, bătrânica înaintă până ce ajunse lângă un cimitir. Văzând că nu-l ocolește, am început să devin agitată, dar nu aveam puterea să-i spun că a greșit drumul. Deveneam tot mai neliniștită, dar, în același timp, tot mai curioasă. Mă învăluia o groază incontrolabilă când vedeam în jurul meu umbrele stranii ale mormintelor. Cu un glas stins ce trezi în mine un sentiment aprins de tulburare, îmi zise în cele din urmă:

– Acesta este duhul morții care este mai presus de toate duhurile! E duhul care nu ocolește și nu iartă pe nimeni. La răscruce de drumuri nu există indicatoare. Trebuie să simți pe ce cale să o apuci. Nu fiecare furtună vine să-ți distrugă viața, unele vin să-ți curețe calea. Această furtună mi-a luat ceva important și anume vederea, însă mi-a dat ceva și mai prețios. M-a învățat că frumosul nu se poate vedea, ci doar simți. Calea mea este acum mai curată, dându-mi prilej să văd departe, dincolo de plictisitoarea lume a oamenilor „normali”, dându-mi prilej să simt. Ochii sunt inutili când mintea e oarbă. De-a lungul vieții am învățat că fericirea depinde doar de gândirea noastră. Atunci când ai o problemă ai grijă la emoții. S-ar putea să nu fie așa grea precum îți imaginezi. Iar când duhul morții va ajunge la mine, voi putea să-l întâmpin împlinită și cu inima plină de iubire, căci la marginea mormântului străjuiește iubirea care nu cade niciodată. Nu uita să fii mereu diferită căci normalitatea e pentru sufletele înghețate!

Zicând aceste ultime cuvinte, se depărtă ușor de mine. Voiam să o urmez, însă ceva din mine mă ținea lipită de piatra mormântului.

Fusese ultima dată când o văzusem pe bătrânică. Plecase, dar nu știu unde. Am așteptat mult timp de atunci să o revăd gânditoare pe banca din parc. Dar ea nu mai apăru. Dispăruse repede, dar își lăsă amprenta în sufletul meu pentru totdeauna. Nu o voi uita niciodată pe bătrânica aceea care, în ciuda orbirii sale, vedea viața cel mai frumos dintre toți oamenii. Nu o voi uita niciodată pe cea care a făcut ca încurcatul meu necunoscut să fie acum atât de… cunoscut.

Sara-Maria Sabou, de la Colegiul Naț­ional „Silvania” Zalău, este câștigătoarea Marelui premiu al Concursului de creație literară „Iuliu Suciu”, ediția a XXVII-a, ce a avut loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău, în data de 5 decembrie 2023.