Sălajul primăverii

Paul FARKAS

Deși luna martie la Cluj și în restul Ardealului n-a fost de o prietenie și căldură excesivă ca-n ceilalți ani, am făcut abstracție de starea vremii și ne-am axat ca-ntotdeauna pe căldura sufletească a oamenilor și a prietenilor noștri ardeleni și în special sălăjeni.

În 17 martie, la invitația directorului Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Daniel Săuca, am pornit la drum împreună cu prietenul nostru sălăjean-clujean, Flavius Lucăcel, artist plastic deosebit și dramaturg în continuă ascensiune. Flavius, marele specialist al Sălajului își trage rădăcinile din frumosul și pitorescul sat Aluniș, un izvor bogat de folclor, meșteșuguri, artă populară și locuri de o frumusețe rară.
Am pornit spre primul nostru obiectiv, pe care ani la rând am visat să-l văd la fața locului, anume, cramele de vin spumant Silvania din Șimleu Silvaniei, loc întemeiat de o familie de evrei locali, care au început această industrie prin a săpa primii 90 de metri de subsol pentru viitoarea cramă. Desigur, alții i-au urmat și au dezvoltat locul pe o lungime totală de 3,5 km de galerii subterane. Inutil de adăugat, vinul spumant de Silvania, cel alb și rose-ul brut mi-au amintit de cea mai bună și fină șampanie, chiar dacă cuvântul de brand este interzis a se folosi pe etichetele produsului. Pe această cale aș dori să le mulțumesc celor patru frați Dregan, proprietarii fabricii, pentru primirea inimoasă și călduroasă.
De la Silvania am continuat la Muzeul Holocaustului din incinta sinagogii locale, sinagogă ce a scăpat furiei naziste și horthyste. În treacăt fie spus că, nu demult, în zona secuimii, Horthy Miklós a fost comemorat cu mare pompă și cu lacrimi de părere de rău. Într-adevăr, el n-a fost condamnat după război, însă a fost părtaș deplin la represiunea evreilor de origine maghiară din Ungaria, nordul Transilvaniei și zonele maghiare din Slovacia, Ucraina și Voievodina. Cu ajutorul indiscutabil al acestuia s-a instituit politica de stat în Ungaria de a-i reprima, învinui, pedepsi, batjocori, jefui și, în sfârșit, de a-i ghetoiza și transporta în lagărele morții pe sutele și zecile de mii de concetățeni evrei. Cine dintre guvernanții vremii a făcut-o, cine a executat ordinele guvernului, cât de puțini evrei au scăpat din lagărele muncii forțate și din lagărele morții este o chestiune de semantică. ADEVĂRUL, din păcate, sunt morții stivuiți și pregătiți pentru incinerare în aceste lagăre. Muzeul Holocaustului, îngrijit de Daniel Stejeran, cu sprijinul autorităților administrative ale Șimleului, este un lucru demn de laudă, un adevărat „să nu uiți niciodată”. Desigur, eu nu învinui maghiarii de astăzi, născuți după anul 1945, tineri ce n-au participat în niciun fel la aceste abominabile acțiuni. Dimpotrivă, am mulți prieteni maghiari care simt la fel ca mine, cărora le este rușine de ce au comis mulți dintre înaintașii lor.
Zalăul, un oraș mai puțin cunoscut de mine, este întotdeauna plin de viață și energie, ba chiar forfotă de oameni, mereu ocupați cu ale vieții. Ca-ntotdeauna, Zalăul ne-a primit cu brațele deschise și, prin intermediul talentatului poet și om de cultură, Daniel Săuca, ne-a invitat să lansăm cartea fostului deținut de lagăr de muncă forțată dintre 1942-1945, clujeanul Steinmetz Aladár, care la reîntoarcerea din lagăr a scris un jurnal de 72 de pagini în limba română. Acest jurnal a trecut prin multe peripeții, însă a fost regăsit după 50 de ani și, cu ajutorul meu, a fost editat în versiune românească, Întoarcerea din iad, la Editura Limes din Cluj, în 2016. Anul trecut, profesorul și exegetul Holocaustului, Tibori Szabó Zoltán de la UBB Cluj, m-a ajutat să edităm acest tulburător jurnal de lagăr și în limba maghiară, în traducerea lui Demény Péter, apărând la prestigioasa editură clujeană Kriterion. Volumul intitulat în maghiară Emlékek a náci pokolból (Amintiri din iadul nazist) a apărut anul trecut în decembrie și a fost lansat la Facultatea de Științe Politice din cadrul UBB Cluj, la 16 martie a.c. Lansarea de la Zalău din 17 martie a fost un eveniment în sine, atât prin interesul publicului român cât și maghiar, uniți în sala Porolissum a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj de același interes și aceeași curiozitate de a afla amănunte despre acest om deosebit, Steinmetz Aladár, supraviețuitor al lagărelor de muncă și exterminare Mauthausen din Austria, un om cu totul special, care nu a căutat nici măcar o urmă de răzbunare împotriva călăilor.
Un alt punct important al întâlnirii noastre de la Sala Porolissum l-a constituit întâlnirea cu poetul, traducătorul și profesorul universitar Moshe B. Itzhaki, care a vorbit publicului despre reîntoarcerea lui la limba, cultura și civilizația română și care a citit câteva poezii în ebraică, pe care eu le-am prezentat în limba română. Moshe B. Itzhaki a vorbit și despre demonstrațiile zecilor de mii de israelieni din această perioadă, întru apărarea și menținerea democrației, o democrație care și-a câștigat deja un loc de cinste în lumea țărilor libere, o democrație care stă ca un spin în gâtul multora din Orientul Apropiat. Majoritatea poporului vrea o societate liberă și un regim democratic, pentru care sunt gata să se jertfească la nevoie.
Aș zice eu, cireașa de pe tort a fost vizita noastră la Fildu de Sus, un sat sălăjean parcă rupt de realitate și plantat undeva pe niște coline și dealuri de poveste și basm. Chiar și drumurile lor, deși bine întreținute și asfaltate, sunt înguste și nu permit nicio circulație iresponsabilă. I-am vizitat așadar pe Nelu și Lucia Mangău, gospodăria lor plină de ateliere, scule de lucru, bivoli, porci, găini și rațe, dar mai ales pisici semețe și insistente. Nelu este nu numai un foarte bun gospodar împreună cu Lucia, dar și un foarte bun cioplitor în lemn. În timpul vizitei în care am fost ospătați cu foarte gustoase bucate, Nelu ne-a demonstrat cât de ușor (pentru el) e să montezi o poartă sălăjeană într-o sticlă goală de 0,70 sau 1 litru. Atmosfera satului feeric și plin de viață, împreună cu biserica de lemn ridicată în anul 1726, mi-au amintit oarecumva de romanul englezesc Departe de lumea dezlănțuită (Far from the Madding Crowd) de Thomas Hardy. O asociere puțin deplasată, dar Fildu de Sus m-a întors oricum la o lume mult mai veche, mai simplă, mai adevărată. Sper din tot sufletul că România mai are astfel de nestemate vii pe coroana sa mioritică.