Deși se remarcă printr-un scris așezat, confortabil și reconfortant, realizat într-o retorică senină și precisă, Sacoul demodat, volum apărut la Editura Junimea, Iași, 2021, este o carte de poezie atipică. Traian Ștef este, prin prezentul op, un interesant constructor, ce se distinge printr-o structură discursivă compactă, gândită în patru poeme-sonet, care fragmentează volumul în patru părți constituite într-un serial poematic. Sunt patru poeme-matcă, acestea devin punctul de pornire a unei construcții bine articulate și riguroase: Cunună de sonete pentru scaunul din inimă de stejar; Cunună de sonete pentru sacoul demodat; Cunună de sonete pentru lumea ca voință și reprezentare a rădăcinilor agățătoare; Cunună de sonete pentru mersul cu trenul. Versul fiecărui poem este punctul de plecare pentru următorul poem, într-o alcătuire original configurată. Poetul își manifestă spiritul tradiționalist, clasic, dar și post-modern într-o abordare sobră, elegantă, rafinată a sonetului. De un subiectivism temperat, marile teme sunt reflectate cu un sentiment de detașare. Imaginile suple se coagulează într-un poem al amintirii, al singurătății, al nostalgiei într-o varietate lexicală ce îl apropie de tradiționalism prin inflexiunile folclorice și religioase: „Un scaun de lemn stă singur la o masă/ I-e șlefuit șezutul, ars spătarul/ De vremurile ce-au gustat amarul/ Și umbrele care-au rămas prin casă.// Lăsate au mai fost și maiul, și vătraiul,/ Și nicovala, coasa, butea groasă,/ Spre o lucrare mai anevoioasă/ Nainte de petrecerea cu tot alaiul./ (…) / Brăduți și roți, dar și o știrbitură/ Pe unde s-ar vedea aproape cerul,/ Stând în genunchi, cu mâna pe scriptură”.
Traian Ștef lucrează cu metodă, iar volumul se distinge prin rigoare și simetrie compozițională. Sacoul demodat este un joc de domino, o piesă dintr-un puzzle, legată ombilical de poemul-matcă. Poemele sunt raționale, cerebrale, cu subtile inflexiuni melancolice și reflecții filosofice. Poetul își poartă cu ostentație „sacoul demodat”, care este reinterpretat și recroit într-un tipar cu accente de modernitate. Sunt valorificate elemente ale universului rural, casnic în încercarea de recuperare a unui timp regretat: „Țesută în război, cu florile în trei/ Culori pe un pumnariu de crăiasă,/ Ca mângâierea cea mai luminoasă/ A lumii-nmiresmate-n flori de tei.// Și scaunul singuratic mă așteaptă,/ Cred eu, tocmai pe mine, următorul,/ Mai slab de înger cum ar fi o șoaptă”. Traian Ștef sfidează timpurile și se dezice de lirismul prea rațional al timpurilor noastre, uneori lipsit de sensibilitate, mult tehnicizat, conceput într-o notă artificială, care nu mai respiră autenticitatea trăirilor, se îndepărtează de poetica lipsită de sens și semnificații, ce are ca miză ilogicul, iraționalul, aglomerarea lexicală haotică. Artistul se întoarce spre lirismul pur, scrie fără forțare și fără a căuta ostentativ imagini inedite, scrie fără impurități lexicale sau note artificiale. Traian Ștef face un pariu cu poezia clasică, o reinterpretează și o readuce în atenția lectorului, croindu-i tipare sensibile, drapate metaforic: „Și umbrele care-au rămas prin casă/ Le țin pe toate-n ordine ca vocile în cor:/ Pe masa unsă, palmele ca un fuior/ Noros, pe vatră, fumuri de mătasă”. Vibrante sunt tonalitatea, jocul temperat de cuvinte, ideile care stârnesc imagini sensibile.
Volumul se constituie într-un balans între alteritate și identitate, o comunicare nu cu lumea, ci despre lume. Pulsațiile din interiorul poemelor sunt, în esență, propriile căutări, călătoriile mundane, fragmentele ce recompun întregul. Exteriorul pe care îl privește oarecum detașat devine cadru pentru o meditație profundă, o incursiune în fragilitatea omului lăuntric. Poemul este cordonul ombilical care leagă trecutul de prezent, este puntea ce asigură coerența: „Am mai aflat prin vechile sertare/ Monezi ale răbdării sigilate/ Și-o tabacheră din metale rare”. Linia melodică aleasă este clasică, poetul – un distins rafinat format la școala de poezie echinoxistă, nu se leapădă de calitate în favoarea modelor și a modelelor. Traian Ștef este orfevrierul, cioplitorul în logos, ce realizează o masă a singurătății în spiritul lui Brâncuși: „Finețea lemnului îi tot amână/ Și finea. Are îmbinări de aurar/ S-ajungă clipa când se-ntoarce iar/ Cel zămislit să iasă din lumină”; „Filosofia toată e zig-zagul/ Din semnele frumos meșteșugite./ Se vede, totuși, unul trece pragul”. Poezia devine un joc al formelor, la nivelul scriiturii, textul este construit prin împletirea funcției poetice cu funcția expresivă a discursului liric: „Spre altă formă, joc minor, sprințar,/ Cu toate simțurile răsucite./ E preafrumosul încrustat într-un stejar”. Asemenea construcțiilor din lemn, a bisericilor monument din structura cărora lipsesc cuiele, îmbinările de versuri se realizează cu discreție, într-o firească alcătuire: „E preafrumosul încrustat într-un stejar./ Natură fără cuie la încheietură,/ Doar îmbinări, firească lipitură/ Ca unghiul drept de strânsă în chenar”.
Într-o perioadă când timpul s-a oprit din curgerea-i galopantă, când lumea a încremenit, când nimic nu s-a mai mișcat, într-un timp de recluziune, poetul a avut răgazul să reflecte asupra vremilor. Condeiul, cu note fin-ironice, cu discrete tonalități ludice se îndreaptă împotriva unei lumi închise: „Căci vine vremea să se-ntoarcă foaia:/ Vor fi deschise toate numai la intrare.// Dar cât să mai rămân pe drum, stingher,/ În săli de așteptare-a cui e voia?/ Nu știu. N-aștept răspunsul de la cer”; „Sunt foarte fericit și de aceea/ Încerc în cerc noi rime pentru cer./ Puține sunt și rare, multe – zer./ Divină, într-o mână, rozaceea”.
În secțiunea a patra, decorul este cinetic, urban, imaginile se succed în curgerea lentă a trenului. Apetența spre joc, dar și inteligența construcției sunt atuurile lui Traian Ștef, care câștigă pariul cu modernitatea: „Departe pleacă cei ce vin de-aproape -/ Sunt complemente, iarăși, relative,/ De timp sau loc, în planuri narative,/ În cer, pe șine, pe pământ, pe ape.// Dar mersul are simțul lui cinetic,/ E singur, neîmpins de foc, de apă,/ E o alunecare-n sens poetic”.
Poetică sobră, atent construită, poemele ce compun Sacoul demodat rămân o opțiune a artistului pentru formele clasice, care au consacrat poezia. Traian Ștef este poetul experimentat, ce stăpânește forma poeziei și are curajul unei abordări ce o singularizează.
+ There are no comments
Add yours