Să ai abilitateade a descoperi orice cod

Gela Enea

Cuvântul cod are semnificații multiple, începând de la deja arhicunoscutul cod de bare, până la codul genetic, iar în cazul unui volum de versuri, acest cuvânt a devenit, iată, și cod al morții.
Marilena B. Matei, poeta care îi configurează morții un anumit cod, publică în anul 2022, la Editura Colorama din Cluj-Napoca, volumul de versuri „Moartea are cod QR”.
Deși mai citisem poeme ale Marilenei, de pe „Cercul literar de la Cluj”, abia lectura volumului mai sus amintit mi-a revelat o autoare cu viziune și cu un imaginar poetic proaspăt, din care nu lipsește mesajul percutant.
Marilena B. Matei nu este la primul volum, se întrevede rigoarea, căutarea expresiei celei mai potrivite ideii sugerate, discursul său este unul închegat și convingător, ceea ce denotă experiența scrisului.
Dintr-o mărturisire a autoarei aflăm că, de fapt, compune texte încă din adolescență, când frecventa diferite cenacluri.
Volumul „Moartea are cod QR”, cu o reproducere pe coperta I a unei picturi semnate de Stewart Davison, cu titlul „Masquerade”, conține poeme în linia unui modernism moderat, subsumabile supratemei timpului.
Nu lipsesc nici poeziile-manifest, în care poeta simte nevoia unei confesiuni în legătură cu arta sa și conexiunea acesteia cu publicul cititor.
Incipitul volumului are o dedicație făcută familiei, urmată de un motto, un fragment din „Stare de asediu” de Dinu Flămând, referitor la impactul poeziei asupra lumii.
Primul text, cu un titlu din limba spaniolă, care este familiară poetei, prin faptul că Spania i-a devenit patrie de adopție, se numește Appasssionato, din care citez: „am totuși puterea să găsesc în tot/ oaza de vis de la hotarul lumii”.
Nu știu dacă chiar o găsește, dar visul, înțeles ca aspirație, pare să fie firul roșu ce străbate discursul liric al poetei Marilena B. Matei, mai ales că, ne asigură ea, „visurile nu pot fi executate de un pistol cu apă”.
Trecerea ființei prin metamorfoze, deseori cu final apocaliptic, nu-i e străină nici Marilenei B. Matei, ea asumându-și previzibila moarte, într-o imagine deosebit de sugestivă: „ieri eram graffiti proaspăt/ pe picior de pod/ azi aştept cumplita năruire” (Cumplita năruire).
O percepție a tumultului existențial, pretextul poemului Pat, ca un joc fără miză, așa cum se-ntâmplă adesea, cu amânarea continuă a victoriei, este ceea ce transmite confesiunea autoarei, efectul fiind produs pentru că: „haite cu istorie lungă/ şi căpetenii puse la adăpost/ îşi dispută micul teren/ încep cu sacrificii minore/ amenințări/ strategii palpitante/ pierderi de ambele părți”.
În Umbra fără formă poeta este convinsă că păsările nu zboară niciodată înapoi, deși, în realitate se-ntâmplă, mai ales dacă au un cuib la care să revină, în poezia Marilenei B. Matei ele au însă alte busole, alte repere, însăși poeta are unele dileme: „cum să zbor din mine în mine/ fără să cad vreodată/ pe umbra fără formă/ a universului”.
Cu durerea că o „mușcă viața/ ca un câine/ rău”, poeta își parcurge drumul la pas, sub protecția sau povara anonimatului, se ține departe de festivism, sărbătorile sunt înlăuntrul său, dacă și când sunt: „nu cinez cu trandafiri și vin pe masă” (Drumuri fluide).
O altă imagine metaforică a durerii transpare din versurile poemului Răbufnire, al cărui final este adiacent temei: „lacrimile nu se numără/ nu se măsoară/ nu se odihnesc duminica”.
Cred că premoniția poetei este doar pe jumătate realizabilă, în sensul că poezia ar trebui, cel puțin, nu să rănească, ci să vindece, dar oricum s-ar întâmpla, ea nu va rămâne niciodată un obiect abandonat pe plaja largă și fierbinte a Cuvântului scris, deși Marilena B. Matei este convinsă de contrariu: „versurile mele/ nu vor răni pe nimeni/ poate chiar vor rămîne/ ca nişte şezlonguri/ sub umbrele/ abandonate pe plajă”.
Întrevăd și o vagă resemnare, consecință a dezrădăcinării, în versuri simple, dar sincere: „uneori întrebările de acasă/ au răspunsuri în alte părți” (De la zero).
Cel mai puternic poem al volumului, simțit și redat asemenea unui scrâșnet, este cel care poartă și un titlu pe măsură, Pedepsitul meu nume, din care citez prima parte: „fără nebuni ca mine/ ospiciul destinului n-ar exista/ am nevoie să cred în ceva/ în orice/ doar să umplu golul alb/ sau rece al indignării/ mă regăsesc în alt botez/ cu picioare de ieşit şi de ajuns/ dar nu de întoarcere”.
Sentimentul oprobriului public îi face rău autoarei, dar nu-i oprește parcursul: „toate degetele vinovăției/ mă arată pe mine/ de cînd mi-am scos pe tarabă curajul”.
Inovații lingvistice, conversiuni ale unor părți de vorbire ca și tehnică a resemantizării cuvintelor facilitează poetei conturarea mesajului dorit. Un exemplu ar fi acesta: „voi fi o ieri în gloria ta sărată/ enigmă a umbrei”.
Poezia Autorule conține, încă din titlu, un monolog adresat, sub semnul relației cititor-autor, cel care este chemat la raport, fiind autorul, căci el îi ia din timpul existențial celui ce-l citește, de aceea, autorul este invitat să treacă în ipostaza de cititor: „vino și trăiește tu viața mea/ prinsă în coduri QR/ de la naștere pînă la moarte/ și vom fi chit”.
Volumul Marilenei B. Matei „Moartea are cod QR” merită să-i acordăm din timpul nostru de cititori, tocmai pentru că viața are atâtea coduri pe care e posibil să le dezlegăm și cu ajutorul Poeziei.