Rubla, locul fără urmă

Mariana Gorczyca

(fragment)

Oamenii vin și pleacă din viața fiecăruia. Eric aproape că nici nu-și mai amintea de Marin Popescu. Omul alesese între însurătoare și, să zicem, parcursul profesional. De când lumea, trecem prin situații în care trebuie să alegem. Mai greu e când nu ai de ales.

Dar în primăvară, la o zi după Echinox…

Marin Popescu era într-o stare de exaltare, cu Vera ținută pe după gât, îi apăru la ușă.

– M-a așteptat, domnu’ Eric. Nu s-a supărat de tot pe mine.

Eric, luat prin surprindere, nu știa ce să zică.

– Nu ne invitați înăuntru? Se zice prin sat că în loc de scaune aveți cărți.

Hotărât lucru, Marin Popescu era un „tovarăș” direct.

Așa că lui Eric nu i-a mai rămas altceva decât să facă ad-hoc trei „scaune” din două maldăre de cărți.

Vera era și ea cu ochii strălucind.

– Prima dată i-am zis la doda că Marin m-a cerut. Dar ea s-a pus pe plâns. A doua persoană sunteți dumneavoastră, domnule Eric. Sper că nu vă întristează vestea.

– Dar de ce a plâns ruda dumitale? fu curios Eric.

– Zice că rămâne singură și ea se obișnuise cu mine.

– Dar ca să rămână singură, dumneata, Vera, ar trebui să ai permisiunea să pleci.

– Se pot întâmpla multe acum că Stalin a murit – zise Marin. La București, deja s-a dat jos tabloul din sălile de curs. În mod normal, situații grave cum este dislocarea voastră ar trebui să fie remediate.

(Cele câteva luni la Școala de Partid de la Băneasa nu păreau că l-ar fi îndobitocit pe activist. Dimpotrivă, vorbele lui sunau mai așezat și ținuta lui se cizelase.)

– …și pe când fericitul eveniment? fu chiar curios Eric.

– Îl lăsăm pe toamnă, deși eu aș vrea chiar mâine. I-am spus Verei. Și asta pentru că, în august, țara noastră organizează Festivalul Internațional al Tineretului și Studenților. Cică e ediția a patra. Habar n-am avut. Avem multă organizare de acoperit. Noi, cei de la Școala de Partid, răspundem de toate activitățile celor, țineți-vă bine, domnu’ Eric, 30 000 de oaspeți, din, țineți-vă bine, o sută unșpe țări.

– Wow! Și vin și din Marea Britanie?

– Din Anglia, din URSS, din Italia, din Cehoslovacia, din Italia, din Franța, chiar din Africa, din China…

– Și n-aveți nevoie de translatori? se auzi Eric întrebând.

Marin Popescu făcu o pauză, la ședința lor cea mare nimeni nu ridicase problema asta, dar se simți dator cu un răspuns, mai ales că trebuia să o impresioneze pe Vera care îl sorbea din ochi.

– Probabil că vor fi angajați de la Ministerul Afacerilor Externe. Dar poate… îi trecu prin cap un gând și nu știa dacă să-l zică sau nu cu voce tare. Eu mă interesez când ajung la București dacă putem să apelăm la persoane de încredere care pot fi translatori. Uite, Vera ar putea să traducă din cehă și germană, dumneata din engleză.

Chiar dacă spusele lui Marin Popescu păreau o utopie, doar gândul că unu la sută ar putea să se adeverească, îi făcură pe toți trei să vorbească deodată, să facă glume și să împărtășească o stare euforică pe care de mult nu o mai avuseseră.

Rămas singur, Eric încerca să își facă ordine în năvala de gânduri. Și chiar dacă nu va fi translator la Festivalul Tineretului, era o șansă unică să transmită prin cineva manuscrisul la Londra.

A doua zi trebuia să meargă la semănatul inului, dar când se va întoarce seara acasă le va pune pe toate cap la cap. Ocaziile vin, nu ai voie să le scapi din mână.

Fragment din romanul „Rubla, locul fără urmă”, Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2022.