Articole

Românii în Uniunea Europeană

Eveniment editorial: Românii în Uniunea Europeană,

de Vasile Pușcaș

Proiect editorial apărut sub egida Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj

 

Acest volum a fost publicat în zilele când se marcau 15 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, dar nu și-a propus încadrarea într-un discurs aniversar. Era și contextul derulării Conferinței privind viitorul Europei, însă autorul nu s-a înscris în vreo platformă formală a acestei dezbateri. Opiniile cuprinse în paginile de față sunt ale intelectualului cu luciditate critică, istoricului istoriei contemporane și cetățeanului observator/participant la unele etape ale procesului aderării României la Uniunea Europeană. Dintr-o astfel de perspectivă, mesajul central al cărții ar putea fi rezumat în felul următor: „România încă este la stadiul de promisiune, prin potențialul pe care-l are. Dar încă nu și-a găsit identitatea în noile circumstanțe în care românii sunt și cetățeni ai Uniunii Europene. Ei nu ar trebui să stea cu mâna întinsă la «maica Românie» și la «maica Europă», ci ar trebui să dea mână cu mână, cum frumos îndeamnă Hora Unirii, pentru o rapidă și sănătoasă dezvoltare durabilă a României și a Uniunii Europene.” (Vasile Pușcaș, 2018)

 

Cuvânt-înainte

Românii în Uniunea Europeană

 

Uniunea Europeană este o organizație a statelor membre care au agreat un set de valori și politici comune. Dar este și o entitate a cetățenilor care trăiesc în respectivele state membre. Desigur, nu omitem faptul că are o predominanță interguvernamentală, însă este tot mai evidentă percepția că s-a dezvoltat și o societate europeană. Iar a fi european nu înseamnă pierderea apartenenței la o identitate națională, regională și locală. Dinamica accelerată a evoluției libertăților fundamentale europene a făcut ca diversitatea identităților multiple să creeze nu numai un creuzet social la scară europeană, o convergență crescută a pieței, dar și un nou spirit al integrării într-un spațiu cultural european. Faptul că acest fenomen, încadrat în procesul mai amplu al integrării europene, nu a fost gestionat adecvat de liderii Uniunii Europene și ai statelor membre a făcut să apară reacția populist-naționalist-suveranistă din ultimele două decenii. Din păcate, nu constatăm o analiză critică din partea liderilor politici responsabili de slăbirea prestigiului și a capacității de acțiune a Uniunii Europene. De aceea, va trebui să le reamintim mereu datoria lor și a tuturor cetățenilor europeni, așa cum o făcea și Adrian Marino, în urmă cu un sfert de veac, de a milita și munci „Pentru Europa”.

Românii, adunând frustrări și necazuri în parcursul lor istoric, au privit cu speranțe infinite schimbarea de regim din decembrie 1989. Fără a părăsi complet sentimentul că erau „victime ale istoriei” și-au îndreptat aspirațiile către Occidentul european. A devenit de-a dreptul o obsesie gândul și dorința „intrării în Europa” deoarece pe lângă motivul puternic al frustrării „decuplării de Europa”, după al Doilea Război Mondial, s-a înstăpânit tot mai mult confuzia și neîncrederea față de noii lideri ai României post-1989. Lipsa unui leadership național și a unui program politic și social care să garanteze evoluția spre construcția unei societăți românești cu caracteristici occidentale a crescut și mai mult apetitul românilor pentru informații și comunicarea cu Vestul. A fost vizibil faptul că abia după anunțarea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană (1993), exprimarea programatică și strategică a politicienilor de la noi a avut un contur mai precis în ceea ce privește reformele și transformările societale în România. Ceea ce este dovedit și de faptul că liderii politici ai României s-au agitat să reobțină, la Washington, D.C., Clauza Națiunii Celei Mai Favorizate (1993), să negocieze rapid un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană (1993), țara să fie acceptată în Consiliul Europei (1993), să intre în Parteneriatul pentru Pace (ianuarie 1994) și să aplice pentru aderarea la Uniunea Europeană (1995). Înfăptuiri care nu au făcut ca încrederea în liderii români și în instituțiile statului român să înregistreze o evaluare pozitivă din partea cetățenilor români. Dimpotrivă, sentimentul popular era că numai prețurile, sărăcia și nedreptățile creșteau în România anilor ’90. Succesele anunțate de statele din Europa Centrală, considerate în Occident ca fiind „copiii teribili” ai tranziției spre un nou tip de societate, care urma „modelul european”, ca și politicile Vestului de diferențiere au adăugat la sporirea intensității dorinței pan-europene a românilor, concomitent cu dezamăgirile acestora față de conducătorii lor și instituțiile guvernării democratice din România.

Am fost părtaș la aceste trăiri ale românilor, în primul deceniu post-1989. Am trăit rușinea refuzurilor NATO și UE de a lua în calcul și aderarea României la res-pectivele organizații, din 1997 până în 1999, ca și neacceptarea românilor de a circula fără viză în Uniunea Europeană. Apoi s-a întâmplat să fiu implicat în procesul negocierii de aderare a României la UE, de la sfârșitul anului 2000 și până la aprobarea de către Consiliul European a formei negociate a Tratatului de Aderare, în 17 decembrie 2004. Din 1 ianuarie 2002, cetățenii români au putut călători fără viză în statele Uniunii Europene. Chiar din primele zile ale anului 2002 am tranzitat mai multe aeroporturi europene și vedeam cum o mulțime de cetățeni români au pornit spre vestul Europei, la început fiind destul de neîncrezători că astfel de bariere au fost înlăturate și pentru ei. Foarte mulți au călătorit doar pentru a se convinge că nu-i mai oprește cineva la punctele de frontieră, alții au mers la rudele din Occident, câțiva s-au încumetat să testeze piața muncii din Vest, iar unii au excelat în ceea ce presa numea „criminalitatea de vitrină”, punând la probă vigilența autorităților din statele membre ale Uniunii Europene. Iar până la urmă, prin aderarea României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), românii au devenit și cetățeni europeni. Se împlinise un vis și un ideal, se realizase o dorință conjuncturală, era o evadare din neîncrederea românilor în ei înșiși sau se intrase în procesul de integrare europeană (acesta fiind atunci obiectivul fundamental al Uniunii Europene)? Las cititorul să răspundă, inclusiv să adauge alte întrebări, pentru a-și susține propria ordine în gândire. Cert este că românii continuau a avea o încredere mai mare în instituțiile europene decât în instituțiile statului lor!

România este membră a Uniunii Europene de un deceniu și jumătate. Spusele unora sau altora conform cărora Uniunea Europeană a dorit să ne aibă în organizație doar pentru interesul ei și al unor state membre sunt lipsite de temei. În mod formal, guvernele României au solicitat instituțiilor europene să adere la Uniunea Europeană și nicidecum aceasta nu a cerut autorităților române să se înscrie în cursa aderării! Ca participant și martor la o parte consistentă a procesului pre-aderării pot susține că România a fost văzută inițial doar ca o componentă geostrategică a unui interes contextual al statelor membre ale NATO și UE. Pentru ca în faza decizională a negocierii Tratatului de Aderare să găsim mai multe state membre și chiar o parte din instituțiile europene care s-au împotrivit și au pledat pentru o amânare, fără orizont de timp, a aderării țării noastre la UE. Nu are consistență nici afirmația că, în decembrie 2004, România a avut un nivel mai scăzut de pregătire a aderării, atâta timp cât programele de pregătire a aderării au fost atent analizate și evaluate, inclusiv prin procesul de negociere, de instituțiile europene și statele membre ale UE, respectivii actori constatând capacitatea noastră efectivă și potențială, la nivelul anilor 2004 și 2006-2007, dacă sunt avute în considerare aceleași criterii ale procesului aderării (din primăvara anului 2004 acestea au devenit și mai severe pentru țara noastră).

Problema gravă pentru cetățenii români a fost că România a aderat la UE, în 1 ianuarie 2007, fără o strategie proprie de operare în procesul de integrare europeană și fără să aplice un program de dezvoltare durabilă a țării și a societății. De aceea, am putea spune că statul român a aderat la organizația numită Uniunea Europeană, dar liderii ei politici nu au condus societatea românească spre procesul integrării europene. Or, cum zicea un analist politic, în loc să intre România în Uniunea Europeană, a intrat Uniunea Europeană în România (probabil făcându-se referire la contagiunea mediului nostru economic de către mecanismele Pieței Interne). Motiv pentru care circa o pătrime din populația țării a decis să plece din România – individual, cu familiile sau comunități întregi – pentru a-și realiza „visul european” în diferite state membre ale Uniunii Europene. Lipsiți de un leadership de țară credibil și dedicat binelui societății românești, aproape cinci milioane de cetățeni români au optat pentru integrarea individuală în variate segmente ale societății europene. Și-au legat viitorul de cel al Uniunii Europene și au transmis actualei generații de lideri locali și europeni mesajul că cetățenii români au dorit o adevărată integrare în civilizația occidentală, așa cum era aceasta la începutul mileniului al treilea. Românii au reafirmat opțiunea lor pentru „vocația europeană”, despre care Constantin Rădulescu-Motru scria, în urmă cu opt decenii, că le-a fost refuzată și pervertită, în mod repetat, chiar de liderii României. Cetățenii români, de la începutul secolului al XXI-lea, s-au regăsit și ei în situația de a simți concret, în perioada de după aderarea țării la Uniunea Europeană, că în România nu s-a făcut ceea ce trebuia pentru ca și societatea românească să acceadă deplin la beneficiile integrării europene! Aceasta pentru că, încă o dată, elita conducătoare de la București s-a decuplat, în mod egoist și vinovat, de aspirațiile vitale ale românilor și ale României, convergente demonstrării vocației lor europene. Iar pentru ca România să aibă succes în procesul integrării europene ar fi trebuit realizată și o integrare națională organică și sănătoasă, o reangajare a cetățenilor români în procesul dezvoltării durabile a propriului stat.

În anul 2021 și anul următor, cetățenii europeni au fost invitați iarăși să dezbată tema viitorului Uniunii Europene. De fapt, să discute despre felul în care destinul lor se va împlini în Uniunea Europeană. O organizație interguvernamentală care este tot mai mult presată de proprii cetățeni să devină un spațiu al modului lor de viață, iar nu doar al întâlnirilor și pozelor liderilor statelor membre și ai instituțiilor europene. Este cert că Uniunea Europeană s-a schimbat mult în ultimele două decenii și nu tot timpul a optat pentru soluțiile cele mai bune. Probabil vor urma transformări de substanță, nu doar de formă, în anii următori. Nu numai la nivelul Uniunii Europene, ci în întregul sistem internațional, pentru state și ceilalți actori non-statali. De aceea, articolele din acest volum propun câteva subiecte despre întâlnirea noastră, a cetățenilor români, cu provocările schimbărilor care se anunță. Textele pe care le publicăm acum (articole şi interviuri) au fost tipărite în diferite reviste și periodice socio-economice (2017-2021), fiind exprimări de opinie față de anumite fenomene sau evenimente pe care le-am străbătut în ultima perioadă. Numitorul lor comun este dat de întrebările multiple care ne vin în relația cu viitorul nostru. De aceea, volumul intenționează să genereze un impuls la prospectarea căii noastre de evoluție, un subiect care a ocupat majoritatea dezbaterilor istoriei modernității României. Așadar, actuala generație de români este așteptată să vină cu un proiect viabil despre calea pe care o va urma România în deceniile următoare, astfel încât cetățenii ei să se simtă cu adevărat europeni la ei acasă, să-și dovedească „vocația europeană” lor înșiși și lumii întregi.

Închei aceste rânduri prefațatoare reafirmându-mi recunoștința pentru sprijinul Editurii Școala Ardeleană în ducerea la îndeplinire a acestui proiect. Fără inițiativele, încurajările și munca dedicată a redactorilor și directorului acestei Case Editoriale nu ar fi fost posibilă readucerea către publicul cititor a acestor subiecte și opinii pe care eu le consider a fi deosebit de importante pentru devenirea noastră. Așadar, mulțumiri sincere pentru Școala Ardeleană! Mulțumesc, de asemenea, domnului Daniel Săuca și instituției pe care o conduce, Centrul de Cultură şi Artă al Județului Sălaj, pentru atenția pe care o acordă autorilor originari din această zonă.

 

 

Vasile Pușcaș este Profesor Jean Monnet Ad Personam la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca și membru corespondent al Academiei Române. Este expert în relații internaționale și reputat fost diplomat. În perioada 2000-2004 a fost negociator-șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană, membru al Guvernului României. A absolvit studii de istorie și științe sociale și a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai. Domeniile sale de cercetare sunt: Istoria Contemporană, Relații Internaționale, Negocieri Europene, Relații Transatlantice și Europa Centrală și de Est.

Volume de autor: Dr. Petru Groza – pentru o „lume nouă” (1985, ediție topită), Alma Mater Napocensis – Idealul universităţii moderne (1994), Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele europene. 1940-1944 (1995), Pulsul istoriei în Europa Centrală (1998), Căderea României în Balcani (2000), Relaţii internaţionale contemporane (2003), Speranţă şi disperare – Negocieri româno-aliate, 1943-1944 (1995, 2003), Universitate-Societate-Modernizare (1995, 2003, 2019), Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume (2003-2005), ”Sticks and Carrots”. Regranting the Most-Favored-Nation Status for Romania (USA Congress, 1990-1996)/„Bastoane şi Morcovi”. Reacordarea Clauzei Naţiunii Celei Mai Favorizate (Congresul SUA, 1990-1996) (2006), European Negotiations. A Case Study: The Romania’s Accession to EU (2006), Relaţii internaţionale/transnaţionale (2005, 2007), România şi iar România. Note pentru o istorie a prezentului (2007), România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004) (2007), România: de la preaderare la postaderare (2008), Teme europene (2008), Euro-Topics (2009), International/Transnational Relations (2009), Managing Global Interdependencies (2010), Europa în criză (2011), Uniunea Europeană. State-Pieţe-Cetăţeni (2011), Spiritul european, azi (2012), EU Accession Negotiations (A Handbook) (2013), Negocieri pentru parteneriate (2016), România şi calea de viaţă europeană (2017), Philip E. Mosely despre Transilvania și Basarabia (2017), Iuliu Maniu văzut de românii americani (2018), Marea Unire – 1918 – România Mare (2018), Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944) (2020), Keith Hitchins: The Historian’s Honesty/ Onestitatea istoricului (2021), Istoria din cotidian (2021).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.