Resurecțiile necesare

Dor de vis. Profeție împlinită, Doina Ira-Tăutan

Nevoia revizuirii propriei opere nu e, așa cum afirmau și marii critici literari, o dovadă de inconsecvență, ci e generată fie de o anume mutație a (propriilor) valori estetice, fie de o anume exigență intrinsecă. Uneori, revizuirea e determinată de reacțiile, opiniile receptorilor sau e racordată la orizontul de așteptare al acestora. Cuvântul-înainte semnat de Doina Ira-Tăutan pe cea de-a doua ediție a volumului „Dor de vis. Profeție împlinită”, publicat în 2024, la Editura „Caiete Silvane” și Editura „Școala Ardeleană”, menționează motivele sintetizate mai sus – care au determinat-o să reediteze prima sa carte, apărută în urmă cu 11 ani: o implicare emoțională exagerată, care nu i-a permis să fie atentă la „factorul evenimențial, dar și la structura conținutului”, aspect ce s-a reflectat în „așezarea în pagină (…) nițel haotică, ceea ce ar fi putut crea cititorului o oarecare dezorientare în urmărirea firului epic”, dar și dorința –  personală și a cititorilor – de a întregi „povestea cu tot ce am omis în prima ediție”.

„O poveste reală de viață, marcată de multă suferință, dar pilduitoare” ne avertizează autoarea că vom găsi în paginile volumului, ce reconstituie, în cele șase capitole, „Vise premonitorii”, „Amalgam de trăiri”, „De ce?”, „Alter ego”, „Incursiune în virtual” și „Speranță împlinită”, peste cinci decenii din existența protagonistei, Dina Dobrinaș. E vizibilă, chiar din primele pagini, schimbarea majoră, la nivelul strategiei narative, față de prima ediție a cărții, căci, în maniera specifică modernismului și postmodernismului, autoarea alege să alterneze vocile narative, să mizeze pe un pluralism al vocilor, pe o atomizare a subiectului și a perspectivei narative. Toate acestea au ca efect anularea tradiționalei distincții dintre literatură și (auto)biografie și cochetarea cu o tipologie supralicitată în literatura contemporană, metaromanul. De altfel, primul capitol nu e doar un preambul al poveștii de viață a Dinei, conturată de la vârsta copilăriei, până în pragul senectuții, de-a lungul celor aproape 300 de pagini, ci fixează și contextul transfigurării acesteia într-o carte. În acest fel, se justifică anticipat ceea ce ar fi putut fi considerat un reproș, la nivel formal sau stilistic: principiul colajului și dialogul diverselor tipuri de scriitură, cu efectele pe care acestea le declanșează (impuritatea stilului, alternarea registrelor limbii, tendința de a dubla planul evenimențial cu analiza sau autoanaliza, cu adnotări retrospective sau anticipative, cu sinteze parțiale sau finale). Toate acestea pun în evidență natura analitică, reflexivă a autoarei ce alege să apeleze la divizarea vocii narative, prin construirea romanului pe patru paliere.

Cel dintâi palier vizibil e al scriitoarei care, în încercarea de a scrie un roman despre prietena din copilărie, apelează la o retrospectivă ce o face să conștientizeze insuficiența și inconsistența informațiilor necesare redactării cărții. În plus, cititorul înțelege, pe parcurs, că prezența acestei naratoare are rolul de a suplini, prin propriile amintiri și prin întrebările din dialogul-interviu cu protagonista cărții, perioada care nu apare în jurnalul pus la dispoziție de aceasta. Mai puțin consistent, acesta se estompează rapid, chiar după primele pagini, revenind însă fulgurant, meteoric, la începuturile unor capitole, cu intenția de a dirija cel de-al doilea palier, al Dinei. Prietenă din copilărie a naratoarei inițiale, Dina ajunge să-și rememoreze povestea de viață direct, într-o serie de dialoguri-interviu, ce ajung să constituie cea mai consistentă parte a cărții. Mărturiile autobiografice devin, în acest fel, nu doar substanța magmatică a cărții, ci trădează și nevoia expunerii, cu vădita motivație de autocunoaștere, prin sondarea celor mai profunde zone ale subconștientului și a celor mai dramatice evenimente, intens conștientizate. Nu doar momente semnificative, marcante ale existenței se evidențiază în evocarea Dinei, ci și tendința, justificată de pasiunea pentru psihologie a personajului-mască a eului biografic al autoarei, de a medita pe marginea acestora, de a observa lucid, aproape clinic, de a investiga subterfugiile naturii umane și de a perora pe marginea sensului existenței umane. (…)

Traume ale copilăriei, experiențe-limită care au luminat natura duală a omului, un parcurs școlar și profesional sinuos, cu sincope și revelații, o viață personală – ca fiică, soție și mamă – asezonată inițial cu fulgurante bucurii sau tristeți, măcinată apoi de temeri, dezamăgiri și răsplătită, la final, cu satisfacții și împliniri, toate se succed într-un ritm alert, într-o evocare ce alternează o varietate de tonalități: de la cea nostalgică, la cea litanică, de la cea meditativă, confesivă, la cea declamatoare.

Un al treilea palier e constituit de fragmentele preluate din jurnalul Dinei, respectiv din (inițial) cele cinci caiete studențești, în care erau consemnate, încă de la vârsta de paisprezece ani, evenimente, stări, frământări. Puse la dispoziția naratoarei-amfitrion și marcate distinct în text, acestea au multiple roluri: pe de o parte, ele au oferit, inițial, imaginea de ansamblu a unei existențe ce merita să devină subiect de carte; pe de altă parte, jurnalul a permis punctarea, în interviul-dialog, a unor aspecte semnificative, a unor direcții reprezentative pentru parcursul existențial și chiar devoalarea, potențarea sau sublimarea unor finalități, concluzii, pilde, deci un palier secund, metatextual.

Un palier prezent exclusiv în ultimele două capitole e cel ce reproduce dialoguri online și care ajunge să ilustreze o realitate a omului contemporan: tendința de dublare sau chiar de înlocuire a existenței din planul realității cu cea virtuală. Mediul online va reprezenta pentru Dina nu doar un spațiu conex, auxiliar al existenței sale, ci și un spațiu compensatoriu, catalizator al nevoilor, al trăirilor.

O evidentă încercare de autoreflecție, de autodescoperire, înțelegere de sine și de împăcare cu propria identitate e acest demers recuperator, un mijloc ideal pentru ceea ce Al. Oprea considera, în Fața nevăzută a literaturii, că e narațiunea asumat subiectivă, „descătușare a energiilor afective, reprimate sau stânjenite în planul existențial curent”. În ceea ce ne privește, credem că retrospectiva narativă, atât în prima, cât și în a doua formă pentru care a optat autoarea, a fost un exercițiu absolut necesar de resurecție, dar și o emoționantă pledoarie pentru speranță, dincolo de barierele, reale sau imaginare, exterioare sau interioare, pe care le simțim constant, o viață întreagă.