Restaurarea normalității

Estimated read time 7 min read

Semnatarul textului de mai jos nu își arogă originalitatea afirmațiilor și a interogațiilor, și nu este pentru întâia oară când o declară. Se știe: ideile promovate prin intermediul substanței și a formei conținutului pot fi generate și dezvoltate, în urma asimilării conștiente, prin două canale cognitive: livresc și pragmatic. Parafrazez obsesiv, protejat de metereze partizane: de la autorii antici eleni încoace, nu s-a mai scris literatură originală decât sub pretextul inovativ al traducerii, al inovațiilor lexicale și, implicit, gramatical – stilistice. Dar Hesiod, Homer, Sappho, Eschil, Sofocle, Euripide, Platon, Aristotel (și mulți alții din categoria celor mai puțin prezenți în programele și manualele școlare contemporane din ultima perioadă – cei mai recenți șaptezeci și cinci de ani) vor fi avut la rândul lor vechi surse „bibliografice” coroborate post-priori experienței de viață a fiecăruia, pentru a deveni, la rându-le, prin opere scrise, fondul inspirativ al culturii viitoare.

Invitația emisă/adresată redactorilor și colaboratorilor revistei noastre de către redactorul-șef, pentru numărul 203, mi-a părut o șotie amicală, colegială, cu toate conotațiile nu doar ludice. Dacă m-am înșelat ori nu, vom vedea ceva mai jos! Simțul umorului, de care mă mai simt suspectat, mi-a stimulat intenția participării. Însă dorința de a intra instantaneu în „joc” mi-a fost clătinată de un straniu blocaj. Ce aș mai fi dorit să cer și să primesc de la Moș Crăciun, la o vârstă și un „look” evident asemănătoare lui, el însuși colportor de ostentativ demonstrativă, deci trucată, bună dispoziție? Mai în glumă, mai în serios, la regrete am renunțat din momentul când mi-am dat pe deplin seama că sunt categoric inutile. Altfel, acceptând dezinvolt joaca, aș fi optat să mă surprindă cu o întoarcere în timp pentru un parcurs existențial, pornind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și continuând în primul sfert al celui de-al XX-lea.

Dacă nu poți fi atât de previzional, ca urmare a vreunui proces formativ infailibil, încât să-ți „iasă” toate proiectele, excluzând imixtiunea romanțioasei speranțe, îți rămâne să inițiezi extirparea sentimentalismului facil (care, printre altele, a dat naștere deviațiilor agresiv-generaționiste), să blochezi manifestările servile și intențiile despotice retrăgându-te prudent sub protecția propriilor principii (vezi Glossa eminesciană), izolându-te pe înălțimea de unde poți să vezi totul. Nu oferi sfaturi decât celor care, și atunci când, le solicită. Chiar și astfel, s-ar putea să fie refuzate. Adică, fii tu însuți, ai încredere în harurile primite, valorifică sporindu-le și mulțumește neîncetat Providenței pentru ele! Ce să-ți mai aducă legendarul Moș?*

A, da! Puterea de a accepta existența „adevărurilor” individuale; și a le suporta!

Și, iată, un adevăr colectiv, pentru că tot traversăm o inedită perioadă pandemică, consecință a maleabilității caracterului uman, plecând chiar de la mitul biblic vizând dubla personalitate: mulți dintre urmașii perechii începuturilor au căzut, și mai cad, sub stăpânirea Celui Rău, care îi „înzestrează” cu măști genetice dificil, dar nu imposibil, de perceput, pe fondul cărora, concomitent, printr-un proces (auto)educativ sistematic, indivizii devin, intempestiv sau permanent, purtători ai unor astfel de tipologii. Acestea din urmă sunt folosite mai cu seamă în scopul disimulării frustrărilor, a invidiei, ori a interesului meschin dictat de varii motive. O asemenea mască ascunde simularea prieteniei, o alta – a cumsecădeniei, sau benevolenței, a tristeții, a bucuriei etc. Popular i se spune prefăcătorie. Scoaterea unei astfel de măști, demascarea, generează reacții ades previzibile din partea celui care o poartă, cel mai frecvent – violența.

Măștile confecționate artizanal, folosite în producerea ficțiunii circumstanțiale, sau în protecția integrității fizice, alcătuiesc o altă categorie, facil clasificabilă în funcție de finalitatea lor efemeră. O poate face oricine dorește, singur sau conversând facil în compania celorlalți.

Așadar, stimați prieteni, mi-aș mai fi dorit de la Moș Crăciun puterea de a participa activ, cu acordul celor care nu poartă măști, la un proces rapid de restabilire a normalității.

 

Notă

*Amintirea copilăriei, inevitabilă în dezvoltarea unei astfel de teme, după câte am citit în răspunsurile mai tinerilor confrați, îmi resuscitează imaginea primului Moș Crăciun, nu doar pentru că mi s-ar fi arătat pentru întâia oară, cât pentru că a devenit clișeu în propriile-mi opțiuni timp de trei decenii după aceea. Parcurgeam al cincilea an de viață în decembrie 1947. Părinții mei hotărâseră că a venit timpul să-l văd. Până atunci, în diminețile de Crăciun, descopeream bradul împodobit cu beteală (spirale și lanțuri) de hârtie creponată în vreo patru culori, nuci poleite cu bronz auriu și argintiu, păstrate de la un an la altul, covrigei, fondante și caramele „îmbrăcate” în „rochițe” albe cu franjuri și vestuțe din staniol, steluțe și semilune decupate din același material. Și, da, lumânări „înșurubate” în clipsuri din tablă prinse pe crenguțe. Vârful pomului era ocupat invariabil de un îngeraș zâmbăreț, rotofei și roz, cu aripile deschise a zbor, iar sub pom așteptau cuminți două, trei colețele cu haine noi, ciorapi, mănuși, căciuliță, creioane colorate, caiet special pentru desen.

Câțiva ani mai apoi, descopeream când o muzicuță de gură, când o țiteră, iar în clasa a opta (primul an de liceu) un acordeon. În acea dimineață, după ce m-am trezit în vociferările entuziaste ale mamei, am constatat surprins lipsa darurilor. Privirile copilului se îndreptară instantaneu către mama. În colțurile ochilor izvorâse câte o mărgea diamantină. „A zis Moșu că vrea să ți le dea chiar el, dacă îi cânți un cântecel, sau îi reciți o poezie din cele învățate la grădiniță”, mi-a zis mama zâmbind. Trei bătăi în ușă. Vocea baritonală mi se păru cunoscută, dar era ceva mai profundă, parcă, decât a finului Iani: „Este cineva acasă?” Tata se ridică mai sus între perne, era în convalescență după operația de extragere a lichidului de la plămâni, în clinica din Cluj: „Hai, intră, Moșule, ușa-i deschisă, te-am așteptat toată noaptea!” Și-un bătrân, cu mustață și barbă din câlți, ascunzându-și trupul până mai jos de genunchi într-un cojoc din blană de oaie, cum au ciobanii sibieni care vin toamna târziu cu turmele la iernat în lunca Someșului, pătrunse lent, gemând ușor. Pletele îi curgeau de sub cușma mițoasă, iar picioarele i se lăfăiau în opinci din piele. Pe spinarea ușor încovoiată purta un sac diform. Lipit de pulpanele capotului purtat de mama, tremurând de emoție, i-am cântat „Moș Crăciun cu plete dalbe…” și i-am recitat nu mai țin minte care poezie. Așezat pe scaunul oferit de-ai mei, era obosit moșul, mi-a ascultat „bogatul” repertoriu și, rostind vorbe de laudă, a scos din sac o săniuță din lemn, pe care mi-o dorisem în răspunsul oferit la întrebarea obișnuită: „Ce vrei să-ți aducă Moș Crăciun?”, și nu mai știu ce și câte altele.

 

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours