Motto: „Și așa este și cu propriul nostru trecut. Este o muncă zadarnică să-l recucerești: toate eforturile intelectului nostru trebuie să se dovedească zadarnice.” (Marcel Proust)
Se întâmplă pur și simplu. Independent de mecanismul adesea straniu al speranțelor, al premonițiilor noastre, emise de părinți, pedagogi, rudenii, prieteni, cunoștințe: copii și adolescenți dăruiți de Pronie cu talent, inspirație, imaginație creativă manifestată spontan, ori sub îndrumare competentă și, implicit, protectivă, odată ajunși la vârsta majoratului, surprind prin schimbarea uneori agresivă, cardinală, a direcției spre care năzuiau majoritatea celor care îi cunosc, le-au acompaniat evoluția, au inițiat prognoze, speranțe și pornesc pe căi ducând către profesii, meserii sau îndeletniciri pentru care, aparent, nu este nevoie de asemenea calități, cu toate că istoria culturii și a civilizației umane consemnează contrariul. Calificativul frecvent perceput acustic sau olfactiv, în asemenea situații: Incredibil! Nu mă așteptam! Aș fi jurat că va fi… [muzician(ă), pictor(iță), balerin(ă), scriito(a)r(e) etc.]
Emoționat, țin coala de hârtie între degetul mare și arătător de la ambele mâini. O pierdusem, rătăcită în unul dintre dosarele plic. Protejată într-un „chiloțel” din plastic, rugina hârtiei o atacase totuși. Citesc:
„Rondel
E limpede Someșul seara,
Pe unde-mi purtam pașii, vara,
Când lunecă luna pe dealuri,
Și sălcii se pleacă pe maluri.
Mai cântă în crâng păsări sure,
Copiii culeg, veseli, mure,
Și-i limpede Someșul seara
Pe unde-mi purtam pașii, vara.
Departe sunt astăzi de toate,
De crâng și de sălcii – departe,
Aș vrea să mă-ntorc iar la ele;
Mi-s dragi chiar și-n visele mele.
E limpede Someșul, seara.
4 – XII – 1976
Cluj-Napoca”.
Rănit, aparent implacabil, de vocația singurătății, ca o nostalgică stare de inexplicabilă și, în fond, inconfortabilă tristețe, până și în condițiile iluminate de momente ale predestinării prin unire cu mirobolantul suflet pereche, scormonesc uneori prin ceea ce cred că este „arhiva(-mi) personală”, documente atinse indestructibil de petele galbene ale mediocrității, dar capabile să reînvie sentimente contradictorii (cât de bine îl înțeleg pe Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust, când a scris astfel: „Amintirea lucrurilor trecute nu este în mod necesar amintirea lor așa cum au fost”!). Și, uite-așa, extrag dintre zecile de manuscrise câte o scrisoare, ori o carte poștală ilustrată, declanșând retroviziunea. Cum este și această coală de hârtie format A4, care, atunci când a fost înveșmântată cu nobilul mesaj, fusese certamente albă. Scrisoare trimisă de o adolescentă, provenind dintr-o onorabilă familie de localnici, „extrasă” din anturajul familial & familiar, după absolvirea ciclului gimnazial, și transferată (înscrisă) la un liceu din Cluj, cu acordul ei, firește, obținut, probabil, prin mijloace parental-persuasive, însă acest amănunt nu ne mai produce vreo satisfacție.
1973. Greșisem față de regimul politic securisto-ceaușist acceptând comunicarea cu două tinere intelectuale (absolvente de studii pedagogice), pe care una dintre elevele liceului le adusese în incinta școlii, unde suplineam onorabil nițel mai mult de o normă din catedra de limba franceză. Era pe la sfârșitul lunii aprilie. Bucuros de oportunitatea conversațiilor cu vorbitoare native ale limbii, la solicitarea elevelor, am acceptat să facilitez dialogul acestora, neglijasem prevederea legilor securității naționale și n-am raportat conducerii unității școlare „incidentul”. Am fost cercetat de către unul dintre cei mai destoinici ofițeri ai Inspectoratului Județean al securității și, pentru că am refuzat să colaborez activ, în iunie, când au fost alcătuite și distribuite catedrele, conducerea liceului mi-a comunicat că va trebui să-mi caut o catedră la o altă unitate școlară din țară. A urmat „campania” de sondaje, cercetări, conversații cu colegi mai în vârstă dornici să mă ajute, la finalul căreia am fost acceptat să transform unul dintre locurile vacante la Clubul Copiilor (Casa Pionierilor și a Șoimilor Patriei Jibou) în Cerc de teatru școlar și teatru de păpuși, pe lângă care am mijlocit, în scurt timp, crearea unei subredacții școlare – „Temerarii” – a revistei centrale Cutezătorii și a ziarului județean Năzuința, al căror corespondent devenisem mai demult, precum și al unui cenaclu literar – „Porți de Cristal” – pentru elevii creativi. Camelia Costea, nepoata uneia dintre colegele de pasiune pentru arta dramatică, se înscrisese în acest cerc și am constatat bucuros că moștenise gena creativă și talentul artistic al rudelor sale pe linie paternă. Din acel cerc făcea parte Marcel Mureșan, un alt elev de primă treaptă adolescentină, foarte talentat „actor”, Corneliu Rusu, inteligent și harnic „jurnalist”, fiul cel mare al colegilor de breaslă, Cornelia – profesoară de limba română, și Gheorghe – profesor de matematică. În timpul orelor petrecute împreună cu neastâmpărații discipoli ai artei literare, am inițiat exerciții de tehnici ale cercetării și redactării în publicistică, implicit calități și defecte ale stilului funcțional jurnalistic. Iar în ședințele de cenaclu, dezbăteam subiecte de istoria și teoria literaturii, exemplificând cu fragmente din opere ale scriitorilor români. Am remarcat preferința unora dintre ei pentru poeziile cu formă fixă, iar în jurnalism – pentru știre și interviu.
Am avut șansa de a lucra astfel cu două sau trei promoții de elevi gimnaziști ai claselor a VII-a și a VIII-a. Câțiva m-au căutat și în perioada studiilor liceale în Jibou. Printre ei – viitorii (și actualii) actori/regizori: Dora Ortelecan, Luminița Văleanu, Ioan (Puiu) Ardelean, Călin Mureșan. După doi ani de la întemeiere, activitatea și grupa Cenaclului literar mi-au fost confiscate, cu denumire cu tot, de către directorul instituției, absolventă a facultății de filologie, cursuri fără frecvență, specialitatea limba română și limba rusă.
Camelia Costea, aflată la Cluj-Napoca, în postura de elevă în anul întâi (clasa a IX-a) a unui Liceu Tehnologic, îmi trimisese această epistolă, scrisă în momente de melancolică nostalgie caracteristică vârstei și situației de fapt, rugându-mă s-o citesc foștilor ei colegi de scenă, de subredacție și de Cenaclu (pentru că frecventa toate cele trei activități). Sigur că m-a „înmuiat” atunci, iar acum îmi adeverește mândria de a fi fost unul dintre îndrumătorii agreați și eficienți ai generațiilor de… adulți ai perioadei actuale, unii – ajunși la vârsta pensionării –, dar mai ales ai celor care știu să aprecieze roadele creativității artistice și științifice autentice.
P.S.
Camelia a devenit inginer geolog și, în această calitate a cutreierat lumea împreună cu soțul ei. La o conversație online, pe Google messenger, mi-a mărturisit că, după plecarea la studii în orașul universitar, a mai scris poezii doar în perioada liceală, rondelul postat mai sus fiind „cântecul de lebădă” al adolescentei creative din etapa jibouană a vieții ei.
Deși student al Facultății de Fizică de la Universitatea clujeană, apoi profesor de fizică prin școlile sălăjene (mi-a devenit coleg de muncă la Liceul Teoretic „Ion Agârbiceanu”; șef al promoției 1981), talentatul actor comic Adrian Marcel Mureșan a rămas îndrăgostit de scândura scenei (am fost și colegi de scenă), apoi de camera televiziunii, până a fost decisă plecarea sa în cealaltă parte a vieții.
Corneliu Rusu este cadru didactic universitar la Universitatea Tehnică din Cetatea Culturii, Artei și Științei din Cluj-Napoca.
+ There are no comments
Add yours