Regina Elisabeta, alias Carmen Sylva

Puțini din cei născuți după 1945 au știut ce a însemnat monarhia pentru Regatul României, de la urcarea pe tron a regilor Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai I, până în 1947, când reprezentanții regimului comunist, fără a consulta poporul, au instalat, cu ajutorul sovieticilor, o Republică Populară Română, vasală URSS-ului. Timp de aproape 45 de ani, autoritățile comuniste revanșarde, ajutate de brațul înarmat al Securității, au avut grijă să șteargă cu buretele contribuția fiecărui suveran la formarea unui stat unitar modern românesc, mistificând sau ignorând cu bună știință istoria. Lucru și mai întristător este că și după 1990, în manualele școlare, perioada regalistă este amintită superficial, mulți istorici ferindu-se să dezvolte această temă pentru a nu supăra „rămășițele” statului comunist sau pe urmașii acestora. În cele ce urmează, vă prezentăm viața și opera Reginei Elisabeta, soția lui Carol I.

*

Principesa Elisabeta de Wied (cunoscută și cu numele Elisaveta, numele ei întreg fiind Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied) s-a născut în 29 decembrie 1843, în castelul Monrepos din Neuwied de pe valea Rinului, Germania. A fost crescută în principii sănătoase, în spirit de rigoare, de către tatăl său, prințul Herman de Wied (filosof și desenator migălos), și de mamă-sa, principesa Maria de Nassau, iubitoare de muzică și literatură; o străbunică, Maria Luiza de Wied, a scris imnuri religioase și a tradus poeți străini în limba germană, iar în limba franceză câteva din scrierile lui Gellert; bunică-sa, principesa Luiza de Wied, poetă și muziciană, a avut trei fii, dotați cu talente remarcabile, de pildă, prințul Maximilian de Wied, botanist, explorator și etnograf, este autorul unei cărți interesante despre Brazilia. De mică, a cunoscut durerile și suferințele semenilor, fiindcă mamă-sa o ducea la căpătâiul bolnavilor din spitale și aziluri. De la vârsta de 10 ani a început să scrie poezii și basme, iar la 15 ani citea din Ovidiu, Cicero și Horațiu. Pentru desăvârșirea culturii și educației, la invitația reginei Augusta a Prusiei, mamă-sa o duce la Berlin. A învățat latina și greaca veche și vorbea fluent limbile: franceză, engleză, italiană, rusă și suedeză. A continuat să scrie versuri (poezia fiind pentru ea un refugiu împotriva solitudinii), povestiri, melodrame și tragedii. Avea cunoștințe profunde de istorie, matematică, geografie, logică, religie și filozofie, aceasta din urmă la Universitățile din Budapesta și Heidelberg, iar pictura la Academia de Belle Arte din Berlin.

În martie 1864 își pierde tatăl. Acum, se decide să devină profesoară și călătorește în Elveția, Italia, Suedia, Rusia, Anglia și Franța.

În timp ce se afla la Berlin îl cunoaște pe prințul Carol de Hohenzollern, viitorul rege al României (Elisabeta, alunecând pe scări, prințul a sărit s-o sprijine). Se căsătorește cu acesta în 15 noiembrie 1869, iar în 18 noiembrie a venit în România mică, pentru a-i fi alături până la sfârșitul vieții. La săvârșirea nunții, cuvântul de binecuvântare l-a făcut pastorul Lohmann, care i-a citat dictonul biblic: „Voi merge unde vei merge tu, voi rămâne unde vei rămâne tu. Poporul tău este poporul meu, Dumnezeul tău este Dumnezeul meu, voiu muri unde vei muri tu și tot acolo vreau să fiu îngropată”. Metaforic vorbind, în clipa aceea, Elisabeta s-a cununat cu poporul român. Suveranul predestinat României era apreciat de Napoleon al III-lea, care l-a propus să fie domnitorul Principatelor Române. „Este o țară de viitor, primesc”, a rostit Carol, la cei 27 de ani. Curajul de a primi o însărcinare atât de grea a stârnit admirație în jurul lui, mai cu seamă că România era vasală Turciei, starea sa de organizare era precară, finanțele dezastruoase. În amintirea intrării în noua sa patrie, Elisabeta a donat 10000 lei, Tezaurului Coroanei Române, din a căror dobândă să se cumpere daruri pentru patru fete din București și patru din Iași; iar odată cu sosirea dinastiei Hohenzollern în noua patrie, Elisabeta, care a înțeles că venirea în Țările Române însemna, de fapt, un drum fără întoarcere, a împodobit primul brad de Crăciun. Obiceiul a fost preluat de boierimea bucureșteană și s-a răspândit în casele românești. Încă de acum începe să se dedice sprijinirii micuțelor orfane de la „Azilul Elena Doamna”, pe care l-a luat sub patronajul său, oferind din economiile sale suma de 12000 de franci pentru construirea unei capele în incinta lui. Un rol important la înscăunarea regelui l-a avut Dimitrie Sturza, pe atunci student la Universitatea din München și prieten cu Elisabeta; din descrierile acestuia a cunoscut pentru prima dată România; în 1890, Sturza a intervenit pe lângă prietenul său, juristul și poetul Felix Dhan, rugându-l să-și exprime opinia în legătură cu drepturile fluviale dunărene, grav amenințate de ruși. Dahn a scris atunci articolul Eine Lanze fur Rumanien, care a ajutat mult ca România să devină stăpână pe gurile Dunării.

În 8 septembrie 1870 s-a născut prințesa Maria, care, din păcate, la vârsta de patru ani s-a îmbolnăvit de scarlatină și difterie și a decedat. A fost o lovitură cumplită pentru părinți și țară. Moartea fetiței a provocat o rană veșnică în inimile părinților nemângâiați; rămasă fără urmaș, a scris liedul Dâmbovița, în care și-a exprimat durerea astfel: „Dulce e și fermecată/ Dâmboviță, apa ta – / cel ce te-a băut odată/ Veșnic tot la tine-ar sta./ Am băut din tine poate/ Prea cu mare drag și eu,/ Că’ngropai cu tine toate,/ Viața și norocul meu./ M’ai legat tu, dulce nume,/ De-al tău mal tu m’ai legat/ De când doarme-aci’ngropat/ Ce-am avut mai drag pe lume” (traducere de George Coșbuc).

Fiind o fire generoasă, a luat parte la durerile altora, s-a arătat indulgentă cu cei vinovați și a căutat să-i ajute pe cei obidiți și suferinzi. În Războiul de Independență de la 1877 s-a devotat îngrijirii răniților, înțelegând în cel mai înalt grad suferința fizică și morală, aducând mângâiere bolnavilor; nu întâmplător a fost numită „Mama Răniților”. Cu un an înainte a fondat „Societatea Națională de Cruce Roșie”, devenind președintă de onoare, iar în 1877, alături de generalul Carol Davila, inspectorul serviciului sanitar român, a creat „Serviciul de ambulanță”. Atunci, în zona Palatului Cotroceni s-au construit două barăci pentru răniți, cu cei 38000 de franci, adică toate economiile sale la acea dată, iar gara Cotroceni a fost transformată în spital sub conducerea doctorului Wilhelm Kremnitz, cumnatul lui Titu Maiorescu. Pentru a-i înflăcăra pe soldați în lupta contra turcilor a scris poemul „Straja Dunării”. Subliniem faptul că în 1877, rușii au cerut ajutorul lui Carol I, din acest an, românii devenind și mai respectați în întreaga lume, viitorul Rege fiind considerat erou, comandant al unei armate de eroi. Crainicul biruințelor românilor în Războiul pentru Independență pentru străinătate a fost Elisabeta; ea a dus faima României peste hotare, trezind interesul străinilor. În 1879 a înființat „Institutul Surorilor de Caritate”.

În 14 Martie 1881, România a devenit Regat, iar solemnitatea încoronării primului Rege, prin Carol I, și primei Regine, prin Elisabeta, a avut loc la 10 Mai 1881. Timp de 30 de ani, această epocă este considerată cea mai importantă din istoria țării noastre, legată indisolubil de numele lui Carol I, Întemeietorul, cum l-a numit poetul Octavian Goga. Subliniem că rolul Reginei a fost hotărâtor. Simbolul legăturii materiale cu pământul patriei lor a fost construirea Castelului Peleș între anii 1875 și 1883, falnica reședință a dinastiei române, unde se făcea muzică de cameră de două ori pe zi; tot aici a fondat „Atelierele de Artă și Meșteșug”, unde s-a făcut o parte din valoroasele piese de atelier ale castelului; în paralel, a primit lecții de pian de la Clara Schumann și Arthur Rubinstein. Datorită Reginei, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii: 1867, 1889 și 1900 cu articole tradiționale: broderii, tapițerii și costume populare. În același an, 1881, ia naștere „Societatea Regina Elisabeta”, care, datorită donațiilor făcute de familia regală, de Maria Cantacuzino, născută Mavros, precum și de alți donatori, a reușit să construiască un Azil pentru Bătrânii Săraci. În 1882 a înființat, la Sinaia, o școală, unde au predat doamnele sale de onoare, iar în 1889, o altă școală primară în oraș. În 1896, s-a ridicat „Policlinica Regina Elisabeta” cu scopul de a se acorda consultații gratuite și medicamente bolnavilor lipsiți de mijloace, iar în 1903 a înființat „Materna”, „Institutul Evanghelic al Diaconeselor” și „Sanatoriul Diaconeselor”, precum și o școală în Ploiești. Regina-Poetă a mai patronat și alte societăți: „Leagănul Sfânta Ecaterina”, „Tibișoiul” (președintă Maria A. Brăiloiu, care distribuia îmbrăcăminte copiilor, venind în ajutorul familiilor în caz de boală sau incapacitate de muncă a părinților), apoi alte societăți de binefacere din Iași, spitalul din Galați și altele.

În 20 decembrie 1904 a întemeiat Societatea „Pâinea zilnică”, cu sediul la Institutul Surorilor de Caritate, cu scopul de a procura hrana de toate zilele bătrânilor, bolnavilor și familiilor nenorocite. În ultimii ani ai vieții s-a devotat ajutorării nevăzătorilor cu mașini speciale de scris și tipărituri pentru aceștia în Braille. În 1906 a înființat „Azilul de Orbi Regina Elisabeta Vatra Luminoasă”, întâi într-un local închiriat. Acum își vinde colierul de perle și cu banii adunați din țară și din străinătate cumpără un teren pe care construiește o clădire specială pentru nevăzători; însuși Regele Carol I a donat 500000 lei.

Regina-poetă și-a dat seama că portul național este unul din elementele etnice care a contribuit la păstrarea și cimentarea neamului nostru. De la 1877, barăcile în care a fost spitalul militar rusesc le-a transformat în ateliere de țesut, în care au lucrat fete de la țară. Din pânza țesută de ele s-au făcut cămăși pentru soldați, cearșafuri și veșminte pentru copilele Azilului. În 1878, aceste ateliere s-au transformat în prima școală profesională din țară, numită „Școala de Țesut Regina Elisabeta”. Aici, elevele au învățat croitoria, broderia, confecționarea costumelor populare. Pentru a ajuta fiicele sărace ale țăranilor a înființat societățile: „Furnica” (16 mai 1882, prezidată de Elena Cornescu, născută Manu; broderiile confecționate aici vor fi apreciate la Londra și Paris de către marile Case de Modă), „Munca” (1885, condusă de dna general Fălcoianu, oferind serviciu la domiciliu femeilor din popor, infirmelor, văduvelor și casnicelor) și „Albina” (1885, condusă de Elisa Brătianu, născută Știrbey, care facilita locuri de muncă femeilor de condiție, ce se ruinaseră din diverse motive), cu bazare și expoziții permanente. În 1905 a înființat Societatea „Țesătoarea”, care va construi o școală și un atelier, contribuind la dezvoltarea artei decorative, dar a încurajat și cultura viermilor de mătase. Regina făcea străinilor cadouri din lucrări și broderii naționale. În 1905, la Paris, s-a deschis expoziția de broderie a Annei Roth, conducătoarea atelierului de broderie; despre această expoziție a scris elogios toată presa franceză. De altfel, Societatea „Concordia” a fost înființată pentru favorizarea industriei textile. În 1912 a organizat la Berlin expoziția „Femeia în artă și meșteșuguri”, care a avut ecouri pozitive în presa occidentală. Ea va fi cea care va introduce costumul național la anumite solemnități; la baluri, ceaiuri, primiri la București sau la Sinaia, ținuta sa de gală era pitorescul costum național ca o țărancă de la Argeș, care îmbracă cu drag iia, vâlnicul și marama. A învățat să țese, luând lecții de țesătorie de la Margarita Miller Verghy, ajungând să știe țese alesături în patru ițe, dar și să toarcă; pentru ea, munca însemna o reculegere binevenită. A încurajat mereu doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor filantropice. În pofida multiplelor ocupații, audiențe, recepții, opere de binefacere, lucrări de corespondență, tânăra Regină n-a încetat să scrie. Câteodată, Suverana cânta la pian, orgă sau clavecin lucrări din Bach, Brahms și Händel, preferații ei, dar și Beethoven, Schubert, Schumann, Mendelssohn, însoțită de George Enescu, protejatul ei, căruia i-a dăruit o vioară Amati și cele șaizeci de volume ale operei lui Johann Sebastian Bach (păstrate de muzician în casa de la Dorohoi), sau de violonistul D. Dinicu; aici s-au perindat scriitori, pictori, ori alți muzicieni, aducându-și fiecare prinosul lor, dintre care amintim pe: Pierre Loti, Sarasate, Paderewski, Rejane, Eleonora Duse, Sarah Bernhardt, Rubinstein, Leconte de Lisle, Maeterlinck ș.a.; Alecsandri își citea versurile, Grigorescu își expunea pânzele, toate într-o atmosferă de admirație, discreție și eleganță, încât părea că o undă de eternitate se oprea aici. A donat Academiei Române cărți rare, manuscrise prețioase și obiecte istorice de valoare și deseori lua cuvântul în acest înalt for. Ca soție, Regina avea un adevărat cult pentru Carol I. Oricât ar fi fost de ocupată, de îndată ce auzea că a sosit Regele, lăsa totul deoparte și-l întâmpina cu bucurie, zicând: „Regele nu trebuie să aștepte”. Amândoi au fost un exemplu de moralitate, răbdare, abnegație, demnitate și regalitate pentru națiunea română, știind să prețuiască tot ce-i frumos pe pământ, fiind uniți într-un gând și urmărind aceeași țintă.

Ca mamă, și-a făcut datoria cu mare dragoste pentru fiica sa, Maria, trecută la cele veșnice atât de repede în palatul de la Cotroceni în 28 martie 1874, în Săptămâna Patimilor, Vinerea Mare, fiind înmormântată în ziua Învierii. Pentru ea a lucrat „Evanghelia”, dăruită Catedralei de la Curtea de Argeș pentru ca cele douăsprezece evanghelii să fie citite în fiecare an, în Joia Paștilor. Paginile sunt încadrate cu litere gotice în aur sau argint, într-un chenar format din flori de munte, frunze de laur, semințe de paltin, ori motive românești. O altă evanghelie a fost făcută în colaborare cu viitoarea Regină, Maria, și a fost dăruită mănăstirii din Sinaia. Într-una din evanghelii l-a pictat pe Enescu în chip de înger, pe care l-a adoptat sufletește, considerându-l „copilul ei sufletesc”, încă din 1898, după ce i se cântase Poema Română, muzicianul având vârsta de șaisprezece ani și jumătate. De asemenea, a lucrat broderii și lucrări de o rară finețe, dar și cu acul perdele din fir de aur și mătase împodobite cu peruzele, topaze și mărgăritare pentru ușile împărătești de la biserici (Sinaia, pocrovățul de la biserica din Râșnov etc.). Pentru cărțile bisericești a pictat chipuri de îngeri.

A susținut moral și financiar tinere talente sau artiști consacrați din România și străinătate. De atenția ei s-au bucurat: George Enescu (cel care i-a pus pe muzică multe din poemele sale), Dumitru Dinicu, Nicolae Grigorescu, Elena Văcărescu, I.L. Caragiale, Vasile Alecsandri, Cella Delavrancea ș.a. Menționăm că filosoful ei preferat a fost Nietzsche. În privința legăturii dintre trecut și viitor, citez dintr-o scrisoare echilibrată, adresată lui Enescu, datată 10 februarie 1900, în care îl avertiza de tentația spiritului cosmopolit parizian: „Sângele să nu-ți trădeze patria și să nu te lași molipsit de supercivilizația centrelor cosmopolite, care ne sunt tuturor folositoare pentru perfecțiunea noastră, întrucât nu ne lăsăm cotropiți de curentele decadente, pe care trebue din contra să le împrospătăm prin vioiciunea noastră. Aceasta să ne fie credința. Stăm la marginea unui izvor din care alții nu s’au adăpat și nu se vor adăpa încă multă vreme. Căci nu se poate pătrunde cu atâta ușurință în sufletul țării noastre; numai după ce vei fi pătruns adânc de tot taina sufletului țării, numai atunci ți se vor arăta minunățiile pe care le ascunde. Dacă Alecsandri nu ar fi găsit decât Miorița și pe Toma Alimoș, – tot ar fi făcut destul. Cred că ar trebui să te apuci odată să faci din Miorița o pastorală propriu-zisă, cu coruri, soli, orchestră, solo de flaut și celelalte părți caracteristice. Nu din întâmplare te-ai născut pe pământul românesc. Cu ușurință, bunul Dumnezeu te-ar fi putut aduce pe lume și într’altă țară; dar se vede că trebuia să tragi folos din pământul nostru, din vlaga noastră mare, tânără și vioae, precum și din acel nu știu ce, care va fermeca pe toți, fără ca ei să-și poată da seama de ce și cum. Prin ce ai avut marele succes de până acum? Tocmai prin ceea ce e curat românesc în opera ce ai creat. Chiar și aceia cărora nu le-a mers la inimă ca nouă, tot și-au dat seama de farmecul originalității și a puterii creatoare…// Apucă-te de Miorița. Alecsandri îmi spunea că, pentru întâia oară în viața lui, i-a fost frică să nu moară înainte de a fi ajuns acasă, atunci când trecea munții purtând cu el neprețuita baladă ce tocmai găsise; într’atât avea simțământul că descoperise un bulgăre de aur”. În final, Regina nu uită să-i amintească că scrisoarea și limbajul ei îi vor fi mai dragi la bătrânețe: „Iar când eu n’oi mai fi pe lumea aceasta, vei reciti poate vreo scrisoare de a mea, găsind mângâiere într’însa”. Această epistolă sentimentală, dar sinceră, este semnată o vice-mamă, după care adaugă: „De n’ai destulă vreme, nu trebue să-mi răspunzi. Meditează numai și coboară-te pe cât poți în tine însuți”.

În 1906, când Goga a ajuns la Sinaia, Regina i-a spus, printre altele: „Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost când trei mii de ardeleni au jucat hora în lunca din fața Castelului Peleș. Moise n’a intrat în Canaan, dar l-a văzut, așa a văzut Regele Carol Ardealul”, pentru ca altădată Regina să-i spună: „M’a întrebat odată cineva, un străin, de ce am zidit Castelul Peleș atât de aproape de graniță? Eu i-am răspuns: de unde știi D-ta, că va fi totdeauna graniță?”; era o profeție pentru judecata posterității.

Principiile sale de viață le-a concentrat în aceste sintagme: „Nu există decât o fericire: Datoria; nu există decât o mângâiere, Munca; nu există decât o plăcere, Frumosul”. După moartea Regelui Carol I, în 1914 (la vârsta de 75 de ani, murise în somn), Regina Elisabeta s-a retras la Curtea de Argeș; aici s-a pictat conform gustului ei artistic fresca după legenda Meșterului Manole. Aici, a vrut să întemeieze o școală pentru fete, bune la învățătură, de ofițeri și înalți funcționari ai Statului, dar și alte fete dotate din alte medii, în vederea formării unei elite feminine, propunând-o la conducere pe Alice Voinescu; din păcate, această dorință a rămas neîmplinită. Într-o evocare făcută de Enescu în Revista Fundațiilor Regale (nr. 12/1943), intitulată „Amintiri despre Carmen Sylva”, acesta i-a făcut o vizită la Curtea de Argeș și a găsit-o „în tristețe, suferință, pregătită de moarte”. I-a spus acestuia: „Nu mai sunt folositoare”. A murit în 2 martie 1916, la vârsta de 73 de ani, fiind înmormântată în cripta de la Argeș. Ceruse ca la înmormântarea sa să i se cânte „andantele din trio în mi bemol al lui Schubert”, orchestrat de Enescu (atunci, bolnav de oreion) într-o noapte și o zi, orchestra fiind condusă de violoncelistul Dumitru Dinicu, care „a cântat-o la trista ceremonie”.

Și-a închinat viața și gândurile poporului român cu care până în ceasul din urmă a împărtășit toate bucuriile, suferințele și durerile, răspândind pretutindeni lumină și încurajare. Nu încape nicio îndoială că și în vremea ei a funcționat invidia, ipocrizia și înșelăciunea. De o noblețe desăvârșită, înzestrată cu un temperament artistic înnăscut, cu dispoziții reale pentru un cult estetic, îndrumat de finețe și amplă comprehensiune, toate acestea au făcut ca trufia, ura și răzbunarea să fie sentimente departe de ea. Pentru cei buni a folosit cuvinte de laudă, iar pentru cei răi cuvinte de iertare. De aceea, a rămas în sufletele românilor un model de bunătate, generozitate, înțelepciune și iertare. Contemporanii i-au găsit un singur defect: încrederea prea mare acordată unor semeni de rea-credință pe care n-o meritau.

În timpul domniei lui Carol I s-au făcut câteva lucruri esențiale pentru națiunea noastră: câștigarea Independenței, adoptarea primei constituții, făurirea statului modern român, adoptarea monedei leu, crearea Academiei Române și a Băncii Naționale, construirea podului de la Cernavodă și a unei rețele feroviare întinse pe circa 3800 kilometri etc. În 26 februarie 1899, cu 15 ani înainte de a muri, Regele le-a cerut urmașilor să conducă țara după deviza: „Totul pentru țară. Nimic pentru mine”. Dar, iată Testamentul său: „Alcătuind acest testament, mă gândesc înainte de toate la iubitul meu popor pentru care inima mea a bătut neîncetat și care a avut deplină încredere în mine. Viața mea era așa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată țară, că doresc să’i las și după moartea mea dovezi vădite de adânca simpatie și de viul interes, pe care le’am avut pentru dânsa.// Zi și noapte m’am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziție vrednică între statele europene, m-am silit cu simțământul religios să fie ridicat și desvoltat în toate straturile societății și ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca țintă numai interesele Statului. Cu toate greutățile pe care le’am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am pășit, fără frică și fără șovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu și în bunul simț al credinciosului meu popor. Încurajat și sprijinit de fruntașii țării pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoștință și o vie afecțiune, am reușit să ridic la gurile Dunării și pe Marea Neagră un Stat înzestrat cu o bună armată și cu toate mijloacele spre a putea menține frumoasa sa poziție și realiza odată înaltele sale aspirațiuni.// Succesorul meu la tron primește în dar o moștenire de care el va fi mândru și pe care el o va cârmui, am toată speranța, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza:

Totul pentru țară

Nimic pentru mine.

Mulțumesc din suflet tuturor cari au lucrat cu mine și cari m’au servit cu credință, iert acelora cari au scris și au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intențiuni. Trimițând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca și generațiile viitoare să’și amintească din când în când de acela care s’a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s’a găsit așa de fericit.// Pronia cerească a voit ca să sfârșesc a mea viață, am trăit și mor cu deviza mea care strălucește în armele României:

Nihil Sine Deo.”

Cel care l-a urmat la tron, regele Ferdinand I, Întregitorul de Neam, a fost adus în România în 1889 și a urmat întocmai comandamentele predecesorului său. El s-a căsătorit în 1893 cu Maria de Britania și Irlanda, nepoata reginei Victoria a Angliei, de asemenea, demnă urmașă a Reginei Elisabeta, având același suflet cald pentru poporul peste care a domnit. Regina Maria a numit-o pe Elisabeta „făuritoarea de vise”.

În privința necesității instituirii Monarhiei, opiniile Reginei Elisabeta le putem rezuma după articolul său De ce ne trebuie regi? (din Cuvinte șoptite) astfel: „e de reținut că la toate începuturile avem nevoie de un conducător, chiar când acesta e adesea ocărât și rău tratat, cum li s’a întâmplat tuturor conducătorilor din lume; totuși trebue să fie unul care să aibă curajul să ia asupră-și răspunderea. El cată să fie reprezentantul tuturor. El este acela care întipărește spiritul său unei epoci și-i dă numele său”. Pentru a-l ajuta să domnească (eventual, pentru a-l ține în frâu) s-au inventat constituțiile. După ea, „Cei mai buni regi, timp de un secol, au fost împărații Romei, cari întotdeauna erau aleși, crescuți și pregătiți de predecesorii lor”; din cauza slăbiciunii și lăcomiei omenești nici această stare de lucruri n-a putut dăinui. „Sistemul acesta, scrie Regina, păcătuește însă din altă privință: aceeași familie poate cu greu să producă în decursul secolelor mai mult decât un geniu, și totuși toți regii ar trebui să fie oamenii cei mai deștepți și cei mai buni ai poporului lor. (…) Principii trebue să fie atât de culți, ca să fie în stare ca Ludovic al XIV-lea, care nu era deloc genial, să recunoască geniul pe toate tărâmurile și să se înconjoare de dânsul în toate direcțiunile”. Aluzie la sfătuitorii pe care și-i alege! Regele trebuie doar să-și îndeplinească datoria, fiindcă: „Poporul iartă multe când te vede că-ți faci datoria până la sacrificiu”. Deseori, se întâmplă însă „că ceilalți îl condamnă să fie conducător, numai a le asigura lor liniștea și siguranța”. În cazul acesta, „Regii sunt atunci niște jertfe și nu pot exista decât printr’o mare și modestă abnegațiune”. Pentru ea, a fi rege înseamnă a-ți cunoaște „meseria” în cele mai mici detalii, „să știe ceea ce poporul său vroia să-l învețe” și citează jurământul depus de regii Castiliei: „tu care nu ești mai mult ca unul dintre noi și mai puțin ca noi toți la un loc, totuși te facem regele nostru”. Regele trebuie „să înțeleagă vremea în care trăiește și să meargă cu dânsa” și să învețe „în toate zilele” să fie un conducător responsabil, căci „pentru dânsul școala încetează abia atunci când nu mai poate lucra”. „Câteodată principii sunt vinovați de peirea popoarelor, dar și adesea popoarele din egoism și rapacitate sunt vinovate de peirea principilor. Pentru a obține un avantaj pentru dânșii, supușii lor devin lingușitori ordinari, și prin aceasta îl pune pe domnitor în imposibilitate de a afla adevărul, aceasta pentru a putea ei să pescuiască în apă tulbure”.

Atât Regina, cât și Regele au fost pătrunși de sentimentul datoriei, de cinstirea și iubirea muncii, înfruntând toate greutățile ivite în cei 47 ani de domnie închinate binelui obștesc și propășirii neamului românesc. Și-au îndeplinit cu mare scrupulozitate îndatoririle față de noua lor patrie, dar nu o dată, Carol I, „Întemeietorul”, cum îl socotea poetul O. Goga, a fost scârbit și deznădăjduit de veșnicele hărțuieli între partidele politice, încât, spre sfârșitul domniei, a izbucnit: „Dacă țara aceasta ar fi sortită vreodată să piară, va pieri din cauza politicianismului, care subminează fără cruțare. Frământările acestea lăuntrice, fără rost și fără preocupări înalte, o îndepărtează de ținta principală și o rătăcesc din drumul realizării temeinice”. Regele Carol I nu s-a îndepărtat niciodată de aspirațiile națiunii române, iar faptul că „Rușii vor recunoaște dreptul nostru de a revendica ținuturile Austro-Ungariei locuite de Români” l-a determinat să-l delege pe Ion I.C. Brătianu să încheie un acord cu ei în acest sens. În ședința din 20 februarie 1929 a Parlamentului României, istoricul Nicolae Iorga spunea: „Marelui Rege Carol, căruia i s’a făcut nedreptate în aprecierea politicii sale înțelepte și de aceea e astăzi Carol cel uitat, trebuie să I se facă azi, prin istorie, dreptatea pe care o merită viața și opera sa de așezare a temeliei nesguduite a Statului nostru independent” [citat după Otilia Oteteleșanu, Regele Carol I, Întemeietorul Dinastiei și Regatului Român, în Revista germaniștilor români (an. V, nr. 2, 1936, p. 9)]. La rândul ei, Regina nota la bătrânețe: „Adevărata dragoste de patrie ancorează în cer, înconjoară pământul și e plină de durere, ca dragostea de mamă”. Nicolae Iorga considera că Regina Elisabeta a impus „un simț al intelectualității, un respect al culturii, o religie a artei, un sacerdoțiu al poeziei, care au înălțat și România”.

Chiar dacă sunt lipsiți de griji materiale, și regii sau reginele sunt supuși acelorași încercări și tragedii umane, acelorași lovituri ale destinului și fragilității interioare aidoma celorlalți oameni. Literatura Carmen Sylvei (pseudonimul latin cu care și-a semnat scrierile însemnând „cântecul pădurii”) a fost variată și fecundă; a cultivat toate genurile, „de la cântecul liric până la poema filosofică a frământărilor omenești de a ajunge la un ideal în veci neatins, apoi drama, de la cea modernă până la cea istorică mitică, în sfârșit romanul sub feluritele lui aspecte, aproape toată gama sentimentelor vibrează în opera ei” (D. Caracostea), care se încadrează în post romantismul german, nu o dată abordând subiecte locale, specifice sufletului românesc. Câteva volume de poezii au făcut-o cunoscută în rândul literaților; amintim titlurile: Patrie, Cântece de mare, Cântece de lucrător, Mamă și copil, Balade și romanțe, unele traduse în românește. Pentru a-i cunoaște activitatea literară (inclusiv eseuri, satire, articole avangardiste, basme pentru copii) vă propun să consultați articolul Ce-a scris Carmen Sylva, semnat de D.R. Mazilu, din Revista Fundațiilor Regale (an. X, nr. 12, din 1 decembrie 1943), unde sunt trecute 79 de titluri de cărți; cele traduse în românește le vom scrie și noi la finalul acestei prezentări.

Titu Maiorescu a publicat în 1882 articolul Literatura română și străinătatea în care primele cuvinte sunt de recunoaștere a aportului Carmen Sylvei la traducerile cuprinse în Rumanische Dichtungen. Deutsch von Carmen Sylva. Mit Beitragen von Mite Kremnitz, cu o caracteristică Widmung au meine Heimat (ediția I, Leipzig, W. Friederich, 1881; ediția a II-a în 1883, Rumanische Dichtungen, Dritte Auflage), cu traduceri din prietenul ei, Vasile Alecsandri, cel care a determinat-o să se descopere și a cuprins-o în cuvântul NOI, adică Noi, poeții…, ceea ce a făcut-o să spună cu mândrie: „Noi, Alecsandri și eu, vom trece braț la braț la nemurire”. Așadar, Regina-poetă a făcut primele traduceri din: Vasile Alecsandri, M. Eminescu, D. Bolintineanu, Al. Candiano-Popescu, G. Crețeanu, C. Conachi, Iacob Negruzzi, R. Torceanu și Th. Șerbănescu, dând posibilitatea străinilor să ne înțeleagă și să ne judece așa cum meritam. În versuri fără rimă a tălmăcit Der Rhapsode von Dimbovitza, cântece populare românești culese de Elena Văcărescu. Cartea care a făcut-o cunoscută în Germania a fost Aus Carmen Sylvas Konigreich, I. Band. Pelesch Marchen și a contribuit, la rândul ei, la cunoașterea noastră în străinătate, unde scrie despre Vârful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă, Jepii, Caraimanul, Peștera Ialomiței, Omul, Valea Cerbului, Cetatea Babei, Piscul Câinelui, Ceahlăul și Valea Rea, fiecare cu povestea sa, la care adaugă Balta și Puiu, apoi, într-o altă ediție, Râul Doamnei și Dâmbovița. În 1885 i-a apărut volumul al II-lea din Aus Carmen Sylvas Konigreich, Durch die Jahrhunderte; iată câteva titluri și din acesta: Fiica lui Decebal, Insula Șerpilor, Dragomira, Bucur, Mama lui Ștefan cel Mare, Movila lui Burcel, În Vrancea, Meșterul Manole, Miorița, Șalga, Doncilă, Oprișan, Pietrele Doamnei, Petru Cercel, Mihu Copilul, Bogdan, Constantin Brâncoveanu, Jianu, Călugărița, Moșul și Baba, Robii, Neaga, Căderea Vidinului și Cum a găsit Alecsandri baladele. Dacă traducerile din opera sa s-ar fi făcut la timp și masiv de niște tălmăcitori talentați ca: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, mai târziu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Eliza S. Mândrescu, Mărgărita Miller-Verghy, Adrian Maniu (acesta, traducând un volum din poeziile Carmen Sylvei), alta ar fi fost soarta creației sale. Mă gândesc la volumul despre teatru antic Les desux masques al lui Paul de Saint Victor, tradus de Carmen Sylva în germană; de aceea a și scris în poemul Regina:

„De ce v’ați pierde vremea voi

Citind ce scriu? Degeaba toate

Abia când voi fi moartă, poate,

Mă veți vedea ce-am fost, spre-a zice:

A fost aproape om ca noi.

Păcat. A fost Regină”.

(trad. George Coșbuc)

Dar ea n-a tipărit numai traduceri, ci și lucrări originale. Înainte de căsătorie, în jurnalul său din 1869, nota că divinitatea a înzestrat-o cu darul poeziei, însă, „Providența îmi va păstra oare, în bunătatea ei, darul poeziei? se întreba retoric. Veghez asupra acestui dar ca asupra unor moaște și mă silesc să nu alunec într-o mândrie deșartă. Ceea ce mă rog este să nu scadă cu vârsta și să păstrez frăgezimea sentimentelor necesare pentru a-mi pune tot sufletul în versurile mele”.

Specific Carmen Sylvei este faptul că a redat complexitatea sentimentelor materne, raporturile dintre copii și părinți, proclamând primatul maternității, mama fiind izvorul vieții. Ideea aceasta este ilustrată într-una din cugetările sale: „Este dat uneori femeii să trăiască sub formă de sentiment conceptul de Dumnezeu, în ceasul miraculos, înfiorător pentru că e vecin cu moartea, al creației, în explozia de încântare, când vietatea nouă îi prinde sânul și când îi este scris a fi izvor de viață. Este o încântare fără margini, cununa vieții.// Numai bărbații cred că dragostea este cel mai înalt dintre sentimente, dar ce-i iubirea aceasta fără de maternitate!// De aceea bietele femei sunt total înșelate, când egoismul și lăcomia bărbaților le răpește maternitatea și le osândește la câștigul aspru, sec și uscat al pâinii.// Mama știe de ce și pentru ce se roagă și rămâne împietrită ca Niobe când ruga nu e ascultată, căci are credința că rugăciunea trebue să-i deschidă cu forța cerul, să cucerească lumile și să găsească pe Dumnezeu, oriunde și oricine ar fi.// La urmă, biata femeie nu-l află, se mai roagă, mai nădăjduește, mai luptă și gândește că ea și neîndemânarea ei poartă vina că glasul ei nu este ascultat.// Da, și fericirea mamei este pământească fericire, cu dureri nemaiauzite, de nespus, de nedescris, căci nicio mamă nu-și descrie durerea și numai o mamă poate s’o înțeleagă”. (citat după D. Caracostea, Dinastie și creativitate. Omagiu Carmen Sylvei, în Revista Fundațiilor Regale, an. X, nr. 12, din 1 decembrie 1943, pp. 492-493). Deosebirea de esență dintre bărbat și femeie continuă astfel: „De la aceasta bărbații sunt excluși. În templul acesta, ei nu intră, chiar dacă se descalță.// Da, mamele știu de apropierea lui Dumnezeu în strâmtorarea lor, în chiotul lor de bucurie, în împreunarea mâinilor pentru rugăciune, în desnădejdea lor.// Nici un bărbat nu poate purta în pieptu-i șapte săbii, dar fiecare femeie.// Niciodată o femeie nu va crede în fericirea pământească decât în clipa unică în care primul copil suge viață la pieptul ei. Aceasta-i singura fericire curată pe pământ, răscumpărată cu apropierea morții care parcă dispare în încântarea acestui ceas.// Ea a învins doar moartea în acea clipă și a dăruit viață. Ea e biruitoare peste grozăvia de care tremură toată făptura.// Da, atunci ea simte c’o atingere degetul lui Dumnezeu, atunci ea știe că pacea se coboară peste ea și că pământul se găsește departe sub ea, căci ea însăși este pământul, ea însăși o forță a naturii, căci n-a fost înfrântă, ci a biruit.// … Dragostea dintre bărbat și femeie este cu totul trecătoare, ea durează în tăria și plinătatea ei, o clipă. Dragostea de mamă crește de la ceas la ceas și nu scade într’un secol, supraviețuind bătrâneții, rătăcirilor, păcatului, morții, pe când iubirea trupească poate să se stingă în chip miser, într’un căscat. Cum de i se înalță astfel de imnuri! Lucrul pare de neînțeles, dacă se compară cu adâncimea fericirii de mamă, cu durerea mamei și puterea de creație maternă.// … Dumnezeu se întrevede întotdeauna puțin prin mijlocirea mamei, în apropierea, în dulceața ca și în seriozitatea ei severă” (Geflusterte Worte, III, Insomnia, 1922, pp. 29-33, citat după D. Caracostea, articol din R. F. R., amintit mai sus). Sub aceste opinii este construit romanul Deficit, publicat în 1890; este vorba de tragedia unei mame care încearcă în zadar să salveze pe fiul său mânat de instinctele destrămării. Romanul Astra a fost scris în colaborare cu Mite Kremnitz. Drama Meșterul Manole a fost reprezentată cu mare succes la Viena, dar și la Londra, Mărioara la Praga și Nurenberg, Neaga la Stockholm, toate cu subiecte românești. Poemul Iehovach a fost tradus în franceză de către Elena Văcărescu.

Fire aleasă și sensibilă, Carmen Sylva a știut să îmbine balada cu romanța, atmosfera de cântec liric cu narațiunea epică. Temele ei preferate sunt: iubirea de mamă, prietenia, atmosfera bucolică de la casa părintească etc. Câteva poezii poartă titlul Mama (tradusă de A. Toma), La sânul mamei (tradusă de G. Coșbuc), Rugăminte (care începe cu versul „Mai ia-mă’n poală, mamă dragă”, tradusă de G. Coșbuc), Mama Patriei (tradusă de Șt. O. Iosif) etc. Tristețea nedefinită se asociază cu esteticul, regăsindu-se adesea în versurile sale:

„Trecui încet prin toată casa

Când zorile se arătară, –

Privii în jur, privii afară:

Acolo-i un pat, acolo e masa.

 

În totul respiră o taină –

Un suvenir duios mă prinse,

Iar inima încet cuprinse

De doliu’ntunecata haină”.

 

(trad. Ilie Ighel Deleanu)

 

Esența poetică a autoarei este dată de acest mister care învăluie lumea exterioară. În multe poezii predomină descrierea specifică pastelului cu peisajul său exterior, care se interiorizează și se umanizează. Din volumul Cântece de mare cităm poemul Genua:

 

„În liniște țărmul se pare adormit,

Iar marea voioasă albastră se pare,

În valuri e aur, de soare topit –

Cât ochiul străbate e mare, tot mare.

 

Orașul cu turnuri stă, mândru, sătul,

Nimic nu-i sunt anii cei mulți, ce sburară,

Și pare că mișcă, – nu-i e îndestul

Sub el ce cuprinde, să crească-ar vrea iar.

 

Sdrobită de jale venit-am la țărm,

Aici tot e mândru și liniște este –

Voiam c’a mea jale și doruri să sfărm

Să simt cum spre vieață mă’ntorc ca’n poveste.

 

Dar, tristă, trecut-am pe lângă frumuseți:

Eu vin de pe margini de triste morminte,

Acolo’n lumină, de farmec te’mbeți,

Acolo e țărmul plăcerilor sfinte”.

 

Unele poezii din volumul Balade și romanțe evocă scene din Războiul de Independență, unde turcii sunt zugrăviți cu milă, compasiune și mărinimie nobile, creștine:

„Un lung convoi de umbre

Din Plevna a trecut,

Sunt Turcii cari în lupte

Răniți, prinși au căzut;

Desculți și numa’n sdrențe,

De foame ofiliți,

Le tremură tot corpul –

Viteji nenorociți!

 

Spre Dunărea măreață

Cu toții au pornit,

Sunt mii ce pier în zarea

Pustiului cumplit.

Deasupra-le trec norii,

Goniți de-al nopții vânt;

Se pare că le-ar spune

De milă un cuvânt.

 

În jalnica tăcere

Se pierde-al lor pas.

Pe câmpul plin de nea

Cadavre au rămas;

Deasupra corbii sboară

Prin tristul cimitir,

În care defilează

Al prinșilor lung șir”.

 

(trad. Ilie Ighel Deleanu)

 

În volumul De prin veacuri a cântat vitejia bărbaților și virtuțile femeilor românce. De altfel, în operele sale literare întotdeauna a căutat să înalțe femeia pe un piedestal binemeritat. De pildă, în drama Ullranda, eroina își răzbună logodnicul ucis mișelește.

Peisajul românesc, cu sălbăticia munților a atras-o în mod deosebit în scrierile sale; Bucegii, Ceahlăul, Vrancea, Rarăul, vâltorile Bistriței, Dunărea, Marea Neagră predomină în paginile sale descriptive. În textul „București” a descris portul și jocurile țărănești, în special „Călușerul”, „un joc vechiu românesc ce derivă din jocul antic al lui Saturn, căruia păstorii caută să-i ascundă, că i-au furat pe Jupiter, spre a nu-l mânca și pe el ca pe ceilalți copii”, după care scrie: „Poporul român își exprimă totul prin joc: bărbații joacă între ei și femeile între ele. Soldații, în cazărmi, găsesc totdeauna câte o vioară, un fluier ori un cimpoiu, spre a cânta de joc. În războiu, după marșurile cele mai obositoare, sub gloanțe și obuze, jucau într’una, bătându-și joc de ele, până ce vreunul din jucători cădea trăsnit. Veselia lor nu contenește nici în spitale. Răniții petrec născocind fel de fel de comicării, spre a-i face să râdă pe tovarășii lor de suferințe”. De altfel, despre sosirea pentru prima dată în țară nota: „În toate orașele și satele mi se făceau primiri și ochiul nu mi se mai sătura de bogăția culorilor sub cerul orientului care era în ziua aceea albastru ca peruzeaua și care cădea seara într’o coloare galbenă și strălucitoare plină de pulbere de aur, la apusul soarelui, de două ori mai mare decât aiurea. În lumina curată dela sfârșitul lui Noemvrie, pe câmpii aceia frumoși, ondulați, pe pământul acela negru care fără osteneală dăduse bogății, așteptând să i se ceară și mai multe, pe groasa pulbere albă a drumurilor largi, croite de nepăsarea căruțelor, peste tot se vedeau, cu nuanțe vii, veșmintele țăranilor, grămădiți ca să mă primească: cămăși uimitor de albe, cusute scump cu roșu, negru și cu fir; văluri ușoare de pânză albă, de mătasă, ca fildeșul ori ca șofranul; fuste roșii ca macul, ori ca drojdiile de vin. Se vedeau oameni cari alergau în goana micilor lor cai, slabi și iuți, cu veștminte de păr de capră ce flutura ca o altă coamă pe spatele animalelor lor. Un cojoc brodat le acoperea pieptul, ca un tatuaj multicolor deasupra brâului, larg de trei palme care conținea un arsenal de pistoale și de cuțite. Cămașa, brodată și ea, cădea peste pantalonii de pâslă albă. Și pe capete aveau căciuli mari, de sub care cădeau pe umeri bucle de păr ca aripile corbului”. Capetele românilor aveau „o frumusețe stranie care rar zâmbeau, descoperind însă, atunci, șiraguri de mărgăritare.// Și toate fețele acelea așa de noui, toate nasurile acelea aquiline, cu nări subțiri și cari se mișcau ușor, ochii aceia uimitori de mari, negri ori verzui, scânteind ca un foc închis, înfundați sub orbite și deasupra cărora se aflau sprâncene dese și drepte, cu coloarea fețelor oacheșă auriu, limbajul răsunător, uneori aspru și gutural, – vorbit cu ușurință, cu o elocvență neobișnuită, de oameni serioși, de matroane românce, de copii a căror privire era limpede ca o lucire de stea – îmi făceau impresia de ceva pasionat, necunoscut în climele miezeinopți apusene”. Femeia româncă este prezentată într-o lumină favorabilă. În „Analele politice și literare”, din 1902, sub titlul „Femeea Română”, Carmen Sylva scrie: „Frumusețea femeii române a fost mult timp renumită. Dar nu se știe nimic despre energia, bărbăția, devotamentul ei, căci istoria acestei țări e aproape necunoscută în Europa”. Odată cu trecerea timpului, copilele de zece ani au ajuns să împărtășească grijile părinților, „știind foarte bine, că în această lume nu-i totul trandafiriu”. Regina-poetă are încredere în femeile românce, cărora li se adresează cu aceste cuvinte: „Voi, care niciodată n’ați lăsat, ca țara voastră să fie copleșită de atâtea năvăliri, îi veți mai da și de aici înainte eroi ai gândului și ai săbiei, precum și mame nobile și mândre, având în ele toată vlaga acestui pământ bogat și roditor care le-a născut și hrănit”. (citat după G. Bengescu, Din viața M. S. Elisabeta, București, 1906). Mai târziu avea să scrie: „Nu e mamă mai plină de grijă, ca mama română: e sclava copiilor săi. În vremea războiului devotamentul femeilor din țara noastră uimea mai cu seamă pe medicii străini. Unele nu plecau dela spital nici noaptea, îngrijau de bieții băieți ca de copiii lor, zicându-și că poate mâine fiii lor se vor afla în chinurile morții în mâini străine”. În legătură cu același Război de Independență, vorbind despre ambulanțele pe care le formau femeile românce, zicea: „De-ași scrie volume întregi cu privire la aceasta, tot n’ași putea aminti cu destulă dreptate ceea ce au făcut femeile române în acel timp de grele încercări. Le găsim într’una la postul lor, zi și noapte, dând tot ce aveau, fără să se mai gândească, dacă ceea ce dădeau le va lipsi mâine, sau nu”. Despre firea românului s-a exprimat astfel: „Niciodată Românul nu se miră de ceva. Nil admirari îi e în sânge; din naștere pare că e sătul de toate; uimirea îi e un lucru necunoscut. Țăranii moldoveni, mușcați de lupi turbați, cari au fost trimiși la Pasteur, nu s’au mirat de Paris, erau ca și cum ar fi fost tot în satul lor. Moartea nu-i sperie; țăranul român moare cu lumânarea în mână, cu o nepăsare desăvârșită, cu o demnitate orientală”.

Dintre povestirile sale, cea mai citată este Vârful cu Dor, care are ca temă proba iubirii aplicată vieții păstorești. Ileana îi cere păstorului Ionel să se despartă toamna de oile sale și să ierneze singur pe Vârful cu Dor. Dar ea știe că dacă își va părăsi oile va trebui să moară de dorul lor. Zânele îi promit bogății și viață liniștită, dacă va rămâne cu una dintre ele, dar el le respinge. Ciobanul este blestemat și acoperit de ruinele unui castel. Este salvat de niște pitici. Fiindcă nu și-a îndeplinit datoria, din pricina unei femei, este pedepsit să rămână pe vârful muntelui. El nu uită că Irina „l-a trimis la moarte cu zâmbetul pe buze”. Una dintre iele îl sărută, zicându-i: „Eu sunt dorul! Al meu ești! Buzele mele le-ai sărutat și alte buze nu vei mai săruta niciodată!”, după care se preface în stâncă. De dorul Irinei, el va muri și va fi îngropat pe acel vârf de munte, botezat „Vârful cu Dor” (citatele sunt după traducerea lui Liviu Rebreanu). În Fiica lui Decebal, Mama lui Ștefan cel Mare sau În Vrancea, din volumul Durch die Jahrhunderte, autoarea descrie cu patos dramatica luptă de apărare a pământului strămoșesc, vitejia și curajul românilor, precum și virtuțile femeilor românce. În Fiica lui Decebal, personajul central preferă să-și curme viața decât să cadă în mâinile învingătorilor. Demnă de amintit este și Domnița Bălașa, una din fiicele lui Constantin Brâncoveanu, cea care și-a dat seama că bogăția aduce nenorociri și ca atare a construit spitalul și biserica ce-i poartă numele. Să nu uităm curajul Veniaminei din nuvela Călugărița, ori pe fiica de țăran, Păuna, care și-a pus mai presus de toate dragostea pentru patrie decât pe cea de logodnică; ea se mândrește cu soțul ei orb, întors învingător din luptă. Cine va citi Leidens Erdengang va constata că femeia este cea care suferă și poartă durerea; trebuie să se știe că principala sa temă de inspirație i-a fost suferința. (a se vedea și eroina din Puiu, un alter ego al Carmen Sylvei). Soacra din Die Schwiegermutter este un personaj de rară noblețe sufletească, aidoma Leoniei din Es Klopft, cea care își închină viața operelor de binefacere pentru săraci și copii orfani. Margot din romanul Astra duce o viață fără de prihană, curată, se jertfește, la rândul ei, pentru familie. În Feldpost, Gerta este devotată îngrijirilor răniților, iar minciuna pur și simplu o revoltă. În Deficit, o mamă se sacrifică pentru fiul ei adorat, iar în Les penses d’une Reine autoarea poetizează iubirea maternă. Curajul femeii este slăvit și în Sola și așa cum aminteam mai sus în Femeia Română. Sufletul ei este descris ca un amestec de puritate și orgoliu, de un strop de vanitate și de multă demnitate.

În 1888, Academia Franceză i-a acordat Premiul Botta pentru volumul „Cugetările unei regine” (tradus și în alte limbi), iar în 1890, în Regatul Unit, a primit titlul de „Bard al Scoției”.

Transcriem, mai jos, cărțile mai importante ale Carmen Sylvei, o parte scrise împreună cu Mite Kremnitz, Elena Văcărescu etc., sau articole, traduse în românește (câteva în alte limbi) așa cum le-a prezentat D.R. Mazilu în Revista Fundației Regale (an. X, nr. 12/1943), cu titlul Ce-a scris Carmen Sylva?; pentru cei interesați de opera sa în alte limbi, pot consulta această revistă.

1. Vârful cu Dor, Rumanische Balade, In drei Theilen, Text de F. de Laroc, Muzik von Zdislaw Lubicz, București, Tip. Curții, F. Gobl, 1879 [cu texte în limba germană pe paginile din dreapta, iar în paginile din stânga, în fața textului german, traducerea românească] Vârful cu Dor, Baladă română, În trei părți, Text de F. de Laroc, Muzica de Zdislaw Lubick, Traducere română de M. Eminescu (După aceste două versiuni, urmează traducerea în limba italiană de L. F. Paganini/ Vârful cu Dor, păstrată la BAR ms. 2254, f. 125a, a fost publicată de Ilarie Chendi în M. Eminescu, Poezii postume, ed. II, București/ Minerva, 1905, p. 238 și de A. C. Cuza în M. Eminescu, Opere complete, Iași, Lib. I. V. Ionescu și N. Georgescu, 1914.
2. Rumanische Dichtungen, ed. I cu adause de Mite Kremnitz, Leipzig, W. Friederich, 1881; ed. A II-a în 1883, Rumanische Dichtungen, Dritte Auflage, cuprinde traduceri din: V. Alecsandri, M. Eminescu, Iacob Negruzzi, D. Bolintineanu, Teodor Șerbănescu, Al. Candiano-Popescu, G. Crețeanu, C. Conachi, R. Torceanu, Bonn, Emil Straus, 1889. F. C. I. 2722 B și 2734 B. – Rumanische Dichtungen, în „Kleine Bibliotek”, Bukarest, Institut der graphischen Kunste, Carol Gobl; Der Ring und der Schleier (Inelul și năframa) de V. Alecsandri. Stefan’s des Grossen Mutter (Mama lui Ștefan cel Mare) de Bolintineanu etc).
3. Les pensees d’une Reine, Preface par Louis Ulbach, Paris, Calmann Levy, de l’imprimerie P. Mouillot a Paris, 1882. – Id. Ed. Din 1888. Calman Levy, Paris [lucrare premiată, în 1888, de Academia Franceză cu Le prix Botte], B. A. R. I 61403 II. 117024 și I. 116579, F. C. I. 2727 B. – Id. manuscrisul 4790 al B. A. R. iscălit de autoare, provenit de la Pierre Loti. – Cugetările unei regine, traducere de I. C. Crăciun, Iași, 1882, B. A. R. I 43720. – Id. traducere de Al. Pencovici, Imprimeria Statului, București, 1889. Id. traducere de Leopold Stern, Bibl. Lumen, nr. 52, București, 1910. – B. A. R. I 20152, La foyer de lumiere, (Pensees d’une Reine), F. C. I. 21585. – Vom Amboss, (Cugetările unei regine), Bonn, Emil Strauss, 1890. B. A. R. 105762, F. C. I. 27573. – I pensieri di una Regina, traduzione dela Basa Viollete Montel Neuschatz, Roma, 1910. B. A. R. I. 20245.
4. Pelesch – Marchen, mit 3 Illustrationem und Facsimile, Bonn, Emil Strauss, 1882. [Cuprinsul: Peleșul, Vârful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă, Jepii, Caraimanul, Peștera Ialomiței, Omul, Valea Cerbului, Cetatea Babei, Ceahlăul, Valea Rea]. B. A. R. I. 116553; F. C. I. 2736 B. – Id. ed. Din 1883, 1886, 1888, 1899. – Poveștile Peleșului, trad. rom. edit. Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, București 1882. – Contes de Pelesch, trad. de L. și F. Salles, Paris, Ernest Leroux, 1884. F. C. I. 2421 B. – Poveștile Peleșului, Bibl. Șaraga, nr. 26, Iași, 1908. B. A. R. I. 116662; F. C. I. 17889. – Id. ed. Alcalay, Bibl. Pentru toți, nr. 343, București 1898-1908. B. A. R. III. 122745. – Jepii, reprodus după ediția din 1933, de Lucreția Carandino – Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, pp. 260-267. – Le pic au regrets, Conte roumain, Montpelier, 1884. B. A. R. III. 104960. – Vârful cu Dor, Craiova, 1884, Biblioteca Națională, nr. 1. B. A. R. I. 51770 – Piatra arsă sau Arsa Piatră, traducere [în limba armeană] de Rașid, Tiflis, 1888. B. A. R. I. 116539. – Piatra Arsă, trad. de Simon [= V. Simionescu], în „Luceafărul”, 1904, pp. 58-59.
5. Puiu, Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tomul V, (Secția II, „Memorii și notițe”, București, Socec et Teclu, 1882, B. A. R. 15 996, I. 116440 și II. 117434. – (Puiu, Vârful cu Dor), trad. în revista Ilustrarum Ardzgang, [în limba armeană], Tiflis, 1890. B. A. R. III. 117500.
6. Die Hexe, Zu der Statue von Carl Cauer. Mit einem Titelbild, Berlin, Alexander Duncker, 1882. B. A. R. I. 116 538; F. C. I. 2738 B și 2428 B. – Vrăjitoarea, traducere prelucrată de V. Alecsandri, B. A. R. ms. 809, f. 9-11 și 13. – Vrăjitoarea, trad. de A. Steuerman, Craiova, Institutul de editură Ralian și Ignat Samitca, 1897, Biblioteca de popularizare nr. 41.
7. Ein Gebet, Berlin, 1882, Alexander Duncker. – Id. ed. 1887, 1897, 1904, B. A. R. I. 116 526; F. C. I. 2430. – O rugăciune, trad. de Fluor. Carp [= Constantin Moraru], Cernăuți, 1887. – Id. trad. de B. Marian, în Biblioteca pentru toți, nr. 223 (f. a.).
8. Jehovah, Leipzig, Wilhelm Friederich 1882. – Id. ed. Bonn, 1883, Emil Strauss. B. A. R. I. 116506, I. 116524; F. C. I. 26387 m. – Jehovah, versione metrica di Angelo Calvino, Roma, 1883. B. A. R. I. 116517. – Id. di Forditotta Goldis Ianos, Arador 1884. B. A. R. I. 116621. – Jehovah, Poeme Traduit par Helene Vacarescu, Paris, Alfonse Lernerre, 1887. F. C. I. – Valuri alinate Traducere de George Coșbuc, București, Editura Minerva, 1906. B. A. R. I. 2040; F. C. I. 6398. [Cuprinde: 43 de poezii, între care poemul Iehova și grupele: I. Cântece și sonete: Trei tovarăși, Rătăcire, Cântărețul, Cântec, Luptă, Furtuna, Statuia de marmură, Vis, De-atâtea ori, Dâmbovița, Sonet, Regina, Astra. II. Balade și romanțe: Monumentul, Corbii, Înaintea furtunii, Copacul, Furtuna, Maimuță’n colivie, Copilul ei]. Reproduce Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 247: De-atâtea ori, pp. 247-248: Pământul, p. 248: Cântărețul, Dâmbovița, pp. 248-249: Sonet. – Iehova, primul cânt, traducere de A. Toma, în „Adevărul literar”, 1921 (Martie), nr. 16.
9. Mântuitorul vieții, O istorie adevărată povestită după spusa căpitanului Dearburn, București, 1882. B. A. R. I. 116524.
10. Handzeichnungen, [Cuprinde: Ein Brief (O scrisoare), Ein Blatt im Winde (În voia vântului), Gauz einfach (Simplu de tot), Fohn Holzchmitt (Sirocco), Mondnacht (Noapte pe lună), Deutsches Gluck (Noroc nemțesc), Meerweibchen (Sirena), Sclimme Geschichte (Rea întâmplare), Die Glucklichen (Fericiții), Die Blutbuche (Sângerul), Spuk (Năluca)]. Berlin, Alexander Duncker, 1884. B. A. R. I. 133177; F. C. I. 2481 B și 2730 B. – Nouvelles, traduites de l’allemand par Felix Salles, Paris Hachette et C-ie 1886. F. C. I. 26386 m. – Nuvele, traducțiune de [G. Ionescu – ] Gion, București, Socec, 1888. [Cuprinde: O scrisoare, În voia vântului, Simplu de tot, Sirocco, Noaptea pe lună, Noroc nemțesc, Sirena, Rea întâmplare, Fericiții, Sângerul, Năluca]. B. A. R. I. 116576. F. C. I. 2772 B.
11. Meine Ruh [377 poezii]. Mit einem Titelbild, Imprim. W. Drugulin, Leipzig, 1883, Verlag von Alexander Duncker, Koniglichen Hofbuchhandler, Berlin, 1884. B. A. R. II. 117322. – Id. ed. din 1885, cuprinzând patru părți: Balladen und Romanzen, Hohen und Tiefen, Mutter und Kind, Weltweishcit. – Id. ed. din Berlin 1901, cuprinzând a cincea parte: Blutstrophen. – [Poezii] Fericirea mamei, Dorul copilei, O rugare, Să nu murmurăm, Mama poporului, Gânduri triste, Gethsemane, Pentru cea din urmă oară, trad. de P. Dulfu, în revista „Familia” 1884, nr. 31, pp. 365-366 și 1898, p. 591. Dorul copilei, reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 230. – Rămas bun și Sărutări de fluturi [poezii], trad. De V. D. Păun, în revista „Vatra”, 1894, an. I, p. 622, împreună cu textul german, și în revista „Familia”, 1901. Rămas bun, reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 231. – Versuri, traducere de poezii din volumele: Meine Ruh (Hohen und Tiefen), Heimath, Balladen und Romanzen, Mutter und Kind, Meerlieder, de T. Toma, București, Editura Socec, 1897. B. A. R. I. 116669; F. C. I. 16224. Reproduce Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 238: O, de-aș avea putere, p. 238: Spre cer. – Poezii Traducere de Elena Poenaru, [Cuprinde: Prietenii mei, Mama poporului, Limpezit, Nicodem, Pe cea câmpie albă, Cuvântul este, Dedicație patriei, Sus, Vechea și noua Patrie, Nu vă temeți, Prometheu, Teamă], București, Tipografia M. I. Niculescu et Co., 1904, [cu o biografie la sfârșit scrisă de d-na de Stockelberg]. B. A. R. I. 116613; F. C. I. 2780 B. Reproduce Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 240: Limpezit, p. 241: Prietenii mei, 241: Pe cea câmpie albă, pp. 241-242: Cum soarele. – Cinq poemes, Traduits de l’allemand par Helene Poenaru, București, f. a. [1916]. [Cuprinde: Mes trios amis, La mere du peuple, Un mot, Dommage, Les drapeaux]. B. A. R. II. 47925. – Rămas bun, Trei tovarăși etc., poezii traduse de G. Coșbuc, în volumul Valuri alinate, București, 1906, p. 7. Reproducere de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 135. – Moara, trad. De Oct. Goga, în „Luceafărul”, 1904, nr. 2, p. 57; reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 239.
12. Aus zwei Welten, von Dito und Idem [Carmen Sylva și Mite Kremnitz], Leipzig, Wilhelm Friedrich, 1884. Id. Ed. Bonn, Emil Strauss, 1886, 1888, 1898, 1899, 1901. B. A. R. I. 116548. Le roman d’une Princesse, Paris, Perrin et Co., 1891. B. A. R. I. 116596.
13. Durch die Jahrhunderte, [Volumul este o continuare a operei Pelesch – Marchen și este dedicat lui Vasile Alecsandri], Bonn, Edit. Emil Strauss, Leipzig, 1885. [Cuprinde: Pietrele Doamnei, Mama lui Ștefan cel Mare, În Vrancea, Bucur, Neaga, Insula Șerpilor, Fiica lui Decebal, Robii, Dragomira, Constantin Brâncoveanu, Domnița Bălașa, Călugărița, Iancu Jianu, Căderea Vidinului, Moșul și baba, Miorița, Șalga, Doncilă, Mihu Copilul, Oprișanul, Legenda meșterului Manole, Movila lui Burcel]. Id. ed. 1887. B. A. R. I. 116558; F. C. I. 2442 B, 2732 B și 16526. – De prin veacuri, trad. de L. T., Bibl. pentru toți, 2 vol. București, edit. „Universală Alcalay”, 1894-1902. Din vol. I, Bibl. pentru toți nr. 7, reproduce Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București 1936, pp. 268-278: Pietrele Doamnei, pp. 278-280: Mama lui Ștefan cel Mare, pp. 280-281: În Vrancea, pp. 281-288: Insula Șerpilor, pp. 288-290: Moșul și baba. – Pietrele Doamnei, trad. în revista „Familia”, 1885. – Mihu le vaillant, Mosch et baba, trad. de Pierre Loti, în „Figaro”. [Reproduse apoi în volumul Qui frappe? Paris, 1889]. B. A. R. I. 116562. – Dragomira, trad. de I. S. Spartali, în revista „Familia”, 1892. – Insula Șerpilor [și Bucur] București, „Bibl. scriitorilor celebri”, an. I, nr. 3. Ed. Steinberg, f. a. [1919], B. A. R. I 51934.
14. Balladen und Romanzen, II-te Auflage, Berlin, Alexander Duncker, 1885, B. A. R. I. 116556; F. C. I. 2765 B. – Calafat, trad. de Ilie Ighel Deleanu (n. n., o traducere a acestui poem are și Mihail Sadoveanu, publicată în Pe Dunăre, pp. 28-29; vezi, Revista Germaniștilor Români, an. V, nr. 1/1936), în Poeziile unei regine, București, 1897, reprod. de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, pp. 236-237. – Versuri, trad. de T. Toma, București, ed. Socec, 1897. – (Balade și romanțe) trad. de George Coșbuc, în vol. Valuri alinate, București, 1906. – Corbii, baladă trad. de Oreste, în „Floarea darurilor”, vol. II, nr. 36, 1907, p. 562, și reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, pp. 250-251.
15. Mutter und Kind. Zweite Auflage, Berlin, 1885, din vol. Meine Ruh. [Cuprinde: Furchtet nacht, von ihr zu sprechen (Nu vă temeți), Mutter, Wie oft schau ich nach Deiner Thur (Adesea mă uit la ușă), Die Landesmutter (MamaPatriei)]. B. A. R. I. 104232. Ib. ed. Din 1901. B. A. R. I. 105694. – Mater Dolorosa, trad. de Nathalia Iosif, în „Semănătorul”, 1906, p. 303, republicată în „Flacăra”, 1915-1916, p. 230, cu titlul Fiicei mele, reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, 1936, pp. 243-446. – (Poezii: Mama, Dâmbovița, trad. de Ilie Ighel Deleanu, în volumul Poeziile unei regine, București, 1897. – Versuri, trad. de T. Toma, București, ed. Socec, 1897. – Nu vă temeți, trad. de Elena Poenaru, în volumul Poezii de Carmen Sylva, București, 1904, reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 242. – (Poezii) Adesea mă uit la ușă, Mama Patriei, Uitarea, Vechea și noua patrie, Cruce și coroană, Împărtășanie, Feți-Frumoși, trad. de Șt. O. Iosif, în volumul Tălmăciri, București, Minerva, 1909. Reproduce Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, p. 252. Uitarea, p. 253: Cruce și coroană. – Eu, trad. de M. Cunțan, în revista „Flacăra”, 1915-1916 și reprodusă în vol. I Din caierul vremii, București, Editura Minerva, 1916, împreună cu: O, ideale, Când a sosit bucuria, Aș vrea să fiu tăria, Mama țării, Parada din urmă. Reproduce Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, pp. 255-256: Când a sosit bucuria, pp. 256-257: Eu, pp. 237-238: Parada din urmă. – În grădina publică, trad. de Șt. O. Iosif în „Semănătorul”, 1906, p. 303, reprod. În „Flacăra”, V, 1915-1916, p. 228, și reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, p. 254.
16. Anna Boleyn. Historisches Trauerspiel von Dito und Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz). Bonn, Emil Strauss, 1886. B. A. R. I. 116296.
17. Astra, Roman von Dito und Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz), Bonn, Emil Strauss, impr. Leipzig, 1886. Ib. Ed. din 1888, 1898, 1899. F. C. I. 2433 B. – Astra, trad. în rom. de G. I. Ionescu-Gion, București, 1887, – Astra, Deuxime edition, Paris, Dedier Perrin et Co., 1891. B. A. R. I. 116 595. – Astra, dramă în versuri, prelucrare de N. Rădulescu-Niger, București, ed. Socec, 1905.
18. In der Irre, în „Nord und Sud”, 1886. – In der Irre, Novellen von Dito und Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz), [Cuprinde: Ein Begrobnis in den Karpathen (O înmormântare în Carpați), Sei ruhg Mutti (Fii liniștită, mămițo!), In fessen (Însurat), Die Schwiegermutter (Soacra) sunt scrise numai de Carmen Sylva. În colaborare sunt scrise: Es war ein Irrthum (Era o greșeală), Eine Kinder Geschichte (O istorie de copii). Două nuvele sunt scrise numai de Mite Kremnitz: Margarethe (Margareta), Neun Tage (Nouă zile).]. Bonn, Emil Strauss, 1888. Ib. ed. Din 1890, 1900 și 1901. B. A. R. I. 116544; F.C. I. 2435 B. – Marie [= Enchaîne], trad. par A. Chevalier, Paris, Libr. Perrin ed. III, 1892. B. A. R. I. 116591. – Trois Nouvelles – Vengeance, de A. Enchaîne, une enterrement aux Carpathes. – traduite par Leo Bachelin et Jules Brun. Erreux, Charles Herissey, 1902. F. C. I. 26982. – Une enterrement aux Carpathes, 1890. B. A. R. II. 120591. – Însurat (In Fesselln), Traducere Alexandrescu Dorna, București, 1903. B. A. R. I. 111210; F. C. I. 1056 E.
19. Feldpost, Roman von Dito und Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz), Bonn, Emil Strauss, 1887 (I și II ed.). Ib. ed. din 1888 și 1903. B. A. R. I. 116547: F. C. I., 2445.
20. Das Lied, [trad. în latinește, 1887]. B. A. R. III 53959.
21. Pelesh im Dienst, Ein sehr langes Marchen fur den Prinzen Heinrich XXXII von Reuss. Bonn, Emil Strauss, 1888. B. A. R. I. 116520; F. C. I. 2755 B. – Robia Peleșului, trad. de Elena Radu Rosetti, București, L. Alcalay, 1897, Bibl. Pentru toți, nr. 119. F. C. I. 18662. Reprodusă de Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva, București, 1936, pp. 291-300. – La Servitu del Pelesh, Traduzione del Todesco con note, di Roberto Favo, București, 1897. B. A. R. I. 116469.
22. Rache und andere Novellen, von Dito und Idem (Carmen Sylva și Mite Kremnitz), Bonn, Emil Strauss, 1888. [Nuvelele Rache, Pablo Dominco și Horia au drept autor numai pe Carmen Sylva]. Id. ed. din 1889 și 1890. B. A. R. I. 116 565; F. C. I. 2749 B. Vengeance, în vol. Trois nouvelles, Evreux 1902. – Vengeance, în „Revue des deux mondes”, din 15 Aprilie 1892. – Pablo Domenich. Istorie militară. (După povestea unui martor ocular). Traducere de Th. M. Stoenescu, București 1889. B. A. R. I 116559. – Horia, traducere de Lucreția Russu Șirianu, în „Tribuna”, Arad, 16/29 Decembrie 1907.
23. Cuvinte sufletești, București, Tip. Cărților bisericești, 1888. – Id. ed. București, Carol Gobl, Institut de arte grafice, 1898. – Id. în „Luceafărul” în 1904, p. 621. – Id. ed. în 1914, București, Bibl. Pentru toți, nr. 827. Id. de V. Mangra, Brașov, 1915. – Seclen-Gesparche, Bonn, Emil Strauss, 1900. B. A. R. I. 105791; F. C. I. 39427.
24. Lieder aus dem Dimbovitzathal, aus dem Volkesmunde gesammelt von Helene Văcărescu, Ins deutsche ubertragen von Carmen Sylva, Bonn, Emil Strauss, 1889. F. C. I. 2759 B. – The Band of the Dimbovitza, [Carmen Sylva et Helen Văcăresco], London, Haper 1911, F. C. I. 2450 B.
25. Deficit, Roman, Bonn, Emil Straus, 1890. – Id. ed. II din 1891. B. A. R. I. 116542 F. C. I. 54418. – În ziua scadenței, dramă într-un act de Haralamb C. Lecca după romanul Deficit [A fost reprezentată în Octomvrie 1904, la Teatrul Național din Iași, cu ocazia vizitei Regelui, Reginei și a principilor moștenitori]. F. C. I. 2796.
26. Frauenmuth, Bonn, Emil Strauss, 1890. [Cuprinsul: Ullranda, Mărioara, Am Verfalltag, Dammerung, Loise, Herrn Daniels Wittwen. Dramă în două acte: Dammerung = Amurg, a fost tradusă în limba franceză de Elena Văcărescu și jucată în 1889 la teatrul Comedia franceză din Paris]. B. A. R. I. 133179. – Mărioara, Traducere în românește de Haralamb G. Lecca, în „Familia” 1897, apoi în volum, Iași, 1904. [Această dramă în trei acte a fost jucată în 1897 la Teatrul Național din București și în 1904 la Teatrul Național din Iași, în 1905 la Praga și în 1906 la Nurnberg]. B. A. R. III. 813. – Id. traducere de A. Steuermann, Iași, Institutul de arte grafice, 1911. B. A. R. II. 23067, F. C. I. 2451 B. Ullranda, Dramă în versuri, în 2 acte tradusă de Dr. A. Steuermann, Iași, 1904, Muzica de Max von Weinziel [Reprezentată în 1904, la Teatrul Național din Iași și București]. B. A. R. I. 122014 și II. 116855. – Id. ed. din Biblioteca pentru toți, nr. 275, București, 1907. – Văduvele Domnului Daniel, comedie într’un act, traducere de Leopold Stern, București, 1907. B. A. R. I. 6485; F. C. I. 7814.
27. Visul poetului, (operă citită de Carmen Sylva în ședința publică dela 25 Martie 1890), apărută în Analele Academiei Române, XII, 115, I și în „Varia literară”, București, Carol Gobl, 1890. B. A. R. III. 62071; F. C. I. 23132. – Tradusă și publicată în Marchen einer Konigin, Bonn, 1901.
28. Handwerkerlieder, Bonn, Verlag von Emil Strauss, 1891, B. A. R. I. 105782; F. C. I. 2724 B. (Poezii): Lucrătoare de dantelă, tradusă de Ilie Ighel Deleanu, în volumul Poeziile unei Regine, București, 1897. – Versuri, trad. de T. Toma, București, ed. Socec, 1897. – Cântecul țesătorului și Conversații, trad. de Valentin Bude în „Din lirica germană modernă”, Iași, Tipografia Progresul, 1910.
29. Sola, [redactată în românește, citită la Academia Română, în ședința publică dela 1 Aprilie 1891, cu prilejul comemorării (n. n., probabil „omagierii”) a 25 de ani dela înființare, și publicat în] Analele Academiei Române, XIII, I. 107, 111-113 și Anexe 247-254, și în „Baria (n. n., probabil „Varia”) literară”, 1891, București, Carol Gobl, 1891, B. A. R. II. 104964; F. C. I. 23132.
30. Bucarest, în „LeFigaro”, Paris, 1892 în Capitales du Monde (Capitalele lumii), Paris, Hachette et C-ie, 1892. [Cuprinde și Bucarest]. – București, trad. de D. Stănescu, București, tipografia „Universul”, 1892. B. A. R. II. 76614.
31. Meister Manole, Trauerspiel in vier Aufzugen, Bonn, Emil Straus, 1892. [S’a reprezentat în 1892, la Viena]. B. A. R. I. 116561, II. 117833; F. C. I. 2778 B. – Meșterul Manole, traducere de P. Duțu, în revista „Familia”, 1897.
32. Monsieur Hampelmann, von Carmen Sylva und Lecomte du Nouy. București, Carpl Gobl, 1898 [în limbile: germană, română, franceză și engleză. Textul german reproduce în facsimile scrisul autoarei, cu caractere gotice, negru și roșu]. B. A. R. II 117025. – [A apărut în Revista ilustrată, Reteag, Ardeal, în 1899].
33. Povestea unei regine, traducere în versuri de Haralamb G. Lecca, București, 1899. B. A. R. I. 116456. – Povestea unei Regine, traducere după manuscrisul german de George A. Mandy, București, 1899. B. A. R. I. 116487.
34. Marchen einer Konigin. Mit Bildschuck von Elias-Fidus-Kado, [Cuprinde: Visul poetului, Râul Doamnei, Umbra și sentinela, Povestea unei împărătese milostive]. Bonn, Emil Strauss, 1901, [Imprimat cu caractere gotice cu portretul autoarei]. F. C. I. 2783 B. – Poveștile unei Regine, vol. I București, Socec, 1906, [Cuprinde: Regina milostivă, Stai! Cine-i acolo?, Râul Doamnei, Măriuca, Caleidoscopul meu]. – Poveștile unei Regine, traducere de Lia Hârsu, în Bibl. Pentru toți, nr. 856. București, Alcalay. [1914]. [Cuprinde: Visul poetului, Cum văd orbii, Carmen Sylva, Micul mântuitor]. – Povestea unei împărătese milostive, trad. de Ana Floarea, în revista „Familia”, 1902, – Carmen Sylva povestind copiilor, Colecția clasicilor români și străini, București, Socec et Co. B. A. R. I. 110 963; F. C. I. 58061.
35. La femme roumaine, [făcând parte din La beute feminine dans universe, în „Les Annales politiques et litteraires”, 21 decembre 1902.
36. In der Lunca, Rumanisches Idylle, [cu două ilustrații colorate de N. Grigorescu] Ratisbona (Regensburg), W. Wunderling, Leipzig, 1904. [Dedicat copilului meu sufletesc G. Enescu]. B. A. R. II. 83047; F. C. I. 2791 B, 2792 B. – În luncă, o idilă, traducere de Horia Petra Petrescu, în „Luceafărul”, 1904, pp. 60, 142. – trad. de Tzigara Samurcaș, București, Socec, 1905.
37. Reintochters Donaufahrt, Regensburg, 1905, B. A. R. II. 91014. – Id. în rom. Pe Dunăre, București, ed. Socec [1905].
38. Cetatea orbilor, trad. în „Tribuna”, Arad, 19 Semptevrie 1906.
39. De ce ne trebuiesc Regii? Umbra lui Ștefan cel Mare. Traducere de Leopold Stern, București, 1910. – Id. în Bibl. „Lumen”, nr. 66, București, 1912. B. A. R. I. 21673.
40. Ultimul ram (scrisă după moartea Regelui Carol I), trad. de Ion Al. George, în „Convorbiri literare”, 1916.

 

Închei această sumară prezentare a vieții și operei celei ce a fost Regina-poetă, Elisabeta, alias Carmen Sylva, cu versurile dedicate de Octavian Goga, în 1913 (suverana împlinind 70 de ani), dar pe care le-a citit de-abia în 1936, la comemorarea de la Academia Română, cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de la moartea sa:

 

„E sărbătoarea bătrâneții în care-un zâmbet de Regină

Ne spune azi cea mai curată poveste-a firelor cărunte,

E-a tinereții sărbătoare la care-o lume azi se’nchină,

Căci niciodat’ zăpada vremii n’a nins o mai senină frunte…

 

O ploaie de lumină albă în larguri de pământ se’mparte,

Magia versului coboară din preajma unui tron de aur,

Și ne’ntrebăm în clipa asta ce-ți strălucește mai departe:

E oare stema Ta regală, ori cununa Ta de laur?

 

De lângă Rinul care-dată urzea visarea Ta bălaie

Și pân’la mare ace răsfrânge acum argintul Tău din plete,

În case cu tavanuri scunde te simte-a inimii bătaie,

Pe Tine care-ai fost crăiasa durerilor nemângâiate…

 

De-aceea vin din munții vineți cu creștetul înfipt în stele,

Din câmpuri cu sclipiri de seceri, de grâu și de oftaturi pline,

De-aceea vin să ție praznic atâți bătuți de zodii rele…

– Nu te mira că’n ziua asta ne îndreptăm și noi spre Tine…

 

Din țara unde numai basmul ne spune că mai sunt crăiese,

De unde buzele-ar fi mute, de n’ar fi cântece de jale,

Din țara unde-un tort de moarte încet de-atâția ani se țese,

Azi sboar’un vis muiat în lacrimi la pragul bătrâneții Tale.

 

Tu care-ai plâns amarul lumii ‘l auzi cum bate la fereastră,

Simți câte doruri nerostite din glasul năbușit te chiamă,

Tu știi că pravili nu ne lasă să-ți zicem azi regina noastră,

Poetă ce-ocrotești, primește-ne să-ți zicem mamă”.

 

Bibliografie:

În afară de articolele citate în text, am consultat:

1. Lucreția Carandino-Platamona, Carmen Sylva. Prima Regină a României, Ed. Ziarului Universul, București, 1936.
2. Carmen Sylva, Valuri alinate, traduceri de George Coșbuc, Ed. România Press, București, 2003 (n. n., ediția princeps a apărut în 1906).
3. Elena Perticari Davila, Închinare, în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 1, 1936).
4. Irina Procopiu, Amintiri, în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 1, 1936).
5. Otilia Oteteleșanu, Tamenque sum (La fel și eu), în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 1, 1936) și Regele Carol I, întemeietorul Dinastiei și Regatului Român, în Revista Germaniștilor Români ( an. V, nr. 2, 1936).
6. Margărita Miller-Verghy, Carmen Sylva în intimitate, în Revista Germaniștilor Români, (an. V, nr. 1, 1936).
7. Aida Vrioni, Regina Elisabeta, în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 1, 1936).
8. Simion C. Mândrescu, Românii și România în oglinda scrisului Carmen Sylvei, în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 1, 1936).
9. Alexandru Lapedatu, Dinastia noastră și Academia Română, în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 2, 1936).
10. Alfred Klug, Carmen Sylva și Felix Dahn, în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 1, 1936).
11. Octavian Goga, Carmen Sylva, în Revista Germaniștilor Români (an. V, nr. 2, 1936).
12. Ion Șiugariu, Poezia unei Regine, în Revista Fundațiilor Regale (an. X, nr. 12, 1943).