Radu Țuculescu, Gudrun

„Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort.” 

Dino Buzzati

„Îți mai amintești de învățătoarea mea, doamna Hoffman, de la școala germană, delfinache? Cu siguranță, ți-am povestit despre ea adesea. O femeie tip bărbat, doar mustața-i mai lipsea. Fuma țigări fără filtru. Mirosea a tutun și a transpirație. Ne trăgea de urechi și ne bătea cu liniarul în palme. Era văduvă, urîtă și rea. Eu nu cred că un om urît la chip trebuie să fie și rău. Învățătoarea mea și dacă era frumoasă, tot rea ar fi fost. Poate greșesc. Poate caracterul este cel care-i cioplește omului mutra, i-o modelează… Iarăși nu sînt sigură. Tata era ceea ce se poate numi un bărbat arătos, chiar dacă trăsăturile chipului îi erau aspre. Învățătoarea nu mă suporta și nici eu pe ea. Mereu îi dădeam cîte o replică ironică la stupidele ei observații. O contram, cum ziceam noi copiii, cu o îndrăzneală pe care ea o considera adevărată obrăznicie. Și atunci mă bătea cu liniarul ori mă punea la colț să stau în genunchi pe boabe de porumb, avea întotdeauna în sertarul catedrei o pungă plină cu astfel de boabe.

 La una din ședințele cu părinții m-a pîrît tatei că sînt obraznică și-i incit și pe ceilalți din clasă să fie, că am un comportament deplorabil, greu de suportat, abia de-și poate ține lecțiile din cauza mea. Asta era, desigur, o mare minciună. Întors acasă, tata m-a bătut în camera mea cu cureaua, ții minte, delfinache, erai și tu pe-acolo pe undeva printre pernele patului. Mi-a lăsat urme pe picioare și brațe de a trebuit, o vreme, să port mereu bluzițe cu mîneci lungi și pantaloni de trening pe sub uniformă.

 De cîte ori mă bătea tata, mama se ascundea într-altă cameră, de parcă nici n-ar fi existat. Ea nu a participat niciodată la ședințele cu părinții. Sînt convinsă că fusese ordinul tatei să rămînă acasă, doar prezența lui era importantă.

Mama a murit cînd eu aveam paisprezece ani, la vreo trei ani după revoluție. O vreme am crezut că se îmbolnăvise din cauza bătăilor aplicate de tata. Fuma mult, era singura ei plăcere, singura ei bucurie. N-au fost bătăile de vină, făcuse cancer la plămîni. Tata nu i-a interzis niciodată fumatul. Și el fuma, dar mult mai puțin.

 Draga mea mamă, eu am iubit-o, dar ea oare m-a iubit? Delfinache, acum am să-ți destăinuiesc un secret teribil, ceva ce am păstrat doar pentru mine pînă azi. M-a durut enorm, a fost ca un cuțit înfipt în piept. Atunci m-am simțit cea mai singură ființă de pe lume. Am auzit-o pe mama mărturisindu-i unei vecine că ea, de fapt, nu m-a dorit. N-a vrut ca eu să apar pe lumea asta… Era tînără, dorea să mai trăiască cîțiva ani liberă, fără un plod pe cap, dar s-a întîmplat să rămînă gravidă, iar tata i-a spus, în stilul lui categoric, că asta-i menirea ei, să crească copii. Așa am venit pe lume, ca un copil nedorit de mamă. Aveam zece ani cînd am aflat. Cîte nopți nu am plîns cu tine lîngă mine, iar tu nu știai de ce!

Oare mama s-a prefăcut doar că mă iubește, cînd era în viață? Nu voi afla niciodată adevărul. Iar dacă tata m-a dorit, de ce m-a bătut mereu? Considera că era cea mai eficace metodă de educație a unui copil, de aia. Poate cea mai eficace să-i traumatizeze sufletul. Însă eu m-am născut o luptătoare și mi-am dat seama atunci că sînt o buruiană care crește după cum îi este voia, și unde dorește, cu toate intemperiile care o asaltează. Zîmbetul tău blînd a fost mereu o alinare pentru mine, te vedeam cu coada ochiului și cînd tata mă bătea și asta mă făcea să suport cu stoicism agresiunile lui. Ba chiar să-l înfrunt adesea. Libertatea mea de buruiană prindea tot mai bine contur și avea să se împlinească după ce tata m-a legat întîia oară. Întîia și ultima oară.

Tati, inima mea e un delfin albastru!

Ce tîmpenii vorbești, Gudrun. Ești o proastă!

Prima dată cînd i-am făcut această mărturisire de-a dreptul poetică, nu m-a bătut, m-a alintat doar cu binecunoscutul cuvințel: proastă. Eram deja obișnuită, efectul asupra mea devenea tot mai palid, mai nesemnificativ. Prin urmare, într-altă zi i-am repetat că inima mea este un delfin albastru pe un ton destul de provocator bănuiesc. S-a înfuriat și mi-a cîrpit cîteva palme, să nu te mai aud cu idioțenia asta! Surprinzător este faptul că nu te-a aruncat la gunoi. După cît de disprețuitor vorbea despre tine, numindu-te amărîta aia de jucărie din plastic, era de așteptat. Ori mi te-a lăsat ca să aibă mereu un pretext de a rîde de mine. Proasta care doarme cu un delfin cenușiu și caraghios, din plastic, ba mai și stă cu el de vorbă! O să-l iei cu tine și cînd te vei duce la ofițerul stării civile ca să te măriți? întreba el ironic și retoric. În fața ofițerului stării civile nu am ajuns niciodată. Întotdeauna am fost convinsă că acele hîrtii care pecetluiau, cică, o relație, nu reprezintă nimic, nu au nici o valoare, nu erau o asigurare pe viață că se vor iubi pînă ce moartea-i va despărți!

La cincisprezece ani m-am îndrăgostit de Robi, ți-l amintești cu siguranță. Era cu patru ani mai mare, chitarist într-o formație de club. Avea muzica în sînge, talent pînă-n vîrful degetelor. Doar puțin mai înalt decît mine, cu ochi albaștri, plin de umor și bun simț. Se comporta respectuos cu toată lumea, asta pînă cînd apuca să dea pe gît cîteva pahare de tărie.

În clubul unde cînta și repeta am găsit odată un morman de catifea albastră care fusese, bănuiesc, cortina scenei. Din acea catifea mi-am croit un costumaș trăznit, zic eu, o fustă scurtă, foarte scurtă și un sacou cu buzunare largi unde te duceam, uneori, cu mine… Robi mă aștepta cîteodată cînd ieșeam de la școală. Nu în fața clădirii, desigur, ci pe o stradă laterală unde ne întîlneam ca și întîmplător. Mă conducea pînă aproape de casă pentru a se feri de ochii vecinilor care m-ar fi putut pîrî tatălui.

O dată pe săptămînă, sîmbăta noaptea, săream pe fereastră, apoi peste gard și mergeam la club ca să-l ascult cum cîntă la chitară. Era un soi de discotecă, unde formația lui Robi ținea un recital de aproximativ o oră. Lumea dansa, mai puțin eu. Ședeam la o masă cu alte colege de clasă, uneori mă ridicam și țopăiam toate în jurul ei, fără să ne deplasăm pe ringul de dans. Te luam cu mine într-unul dintre buzunarele sacoului din catifea albastră, îți amintești delfinache, îți plăcea muzica… Puțin după miezul nopții, Robi mă conducea acasă, la despărțire ne sărutam și atît. Recunosc cu sinceritate, nu am fost niciodată atrasă de sex. Asta nu înseamnă că mă născusem o frigidă. Nu era pentru mine o prioritate, ceva la care să visez noaptea, ceva care să mă provoace și să-mi pierd cumpătul. Robi nu a forțat niciodată nota în acest sens, afirma, rîzînd, că avem destul timp pentru sex, o viață întreagă la dispoziție. Cînd se îmbăta devenea, însă, agresiv. Extrem de agresiv. Jignea pe toată lumea, inclusiv pe colegii din trupă. Se lua la harță, care denatura într-o adevărată bătaie. Își pierdea prietenii…

La mine nu s-a răstit și nici nu m-a lovit vreodată. Cînd era beat obișnuia să-mi spună mereu, viața asta-i o poveste spusă de un idiot, plină de mînie și gălăgie!

Într-o noapte, eu lipseam de la club, s-a întîmplat nenorocirea. După ce și-a terminat programul, a băut mult la bar, păhărel după păhărel. S-a luat la harță cu patronul, cu bodyguarzii acestuia, a declanșat bătaia cu pahare și sticle sparte, ba și-a folosit și chitara pe post de ciomag. A lovit în dreapta și în stînga și a fost lovit la rîndul lui, pînă cînd a căzut și a murit. Nu se știe exact dacă dintr-o lovitură primită ori deoarece, în cădere, s-a mai lovit la tîmplă și de colțul unei mese. Asta mi-au povestit colegele care se aflau în club.

Nu am fost la înmormîntare, n-am fost niciodată să-i vizitez mormîntul.

Trecutul poate să-ți facă rău doar dacă-i dai voie, delfinache.

Totuși, cu toată mărturisirea făcută vecinei, mama mea cred că avea momente cînd mă iubea cu adevărat. După ce a căzut la pat, mă chema mereu la ea, mă strîngea în brațe pătimaș și șoptea printre lacrimi, copilul meu drag, îmi mîngîia părul, ești frumoasă Gudrun, fata mea iubită, așa să rămîi toată viața, o luptătoare care nu se lasă doborîtă de nimeni și de nimic.

Iubesc atît de mult apa, delfinache, ți-am mai spus-o. La fel de mult ca și tine. Aș trăi în apă. M-aș transforma într-o plantă marină. Ori într-un peștișor colorat. Ori într-o sirenă. Oare sirenele au sex? Nu cred… Ce bine de ele!

Cînd eram mică, iar maturii îmi puneau acea întrebare tembelă pe care o pun la toți copiii, ce vrei tu să te faci cînd vei fi mare, invariabil răspundeam că vreau să mă fac bătrînă…”

Tatăl lui Gudrun era un pasionat al jocului de poker. Nu chiar un pătimaș care să-și piardă și ultimii bani, să intre-n datorii pînă la disperare. Calcula, cu sînge rece, cînd era momentul să se oprească, să iasă din joc. Participa doar la partidele pe care le organiza la el acasă, de două ori pe lună. Dacă era vreme frumoasă, partidele se desfășurau în chioșcul din grădină, vara ori la început de toamnă, dacă serile mai erau călduroase. În rest, jucătorii se adunau în sufragerie.

 Mama asista la partide toată noaptea așezată pe un scaun la o distanță de cîțiva metri de masa lor. Croșeta ori citea. Din cînd în cînd, executa comenzile scurte pe care i le adresa soțul pe un ton gutural, dar ferm, fără a-și muta privirile de pe cărți. Patru pahare cu vin! Apă plată și minerală! Sandviciuri! sau Patru boluri cu alune! sau Cafele! Sărățele! Golește scrumierele! Aprinde luminile! Pînă ce jucătorii, atinși de oboseală, se hotărau să plece toți deodată. În majoritatea cazurilor erau aceiași, vechi prieteni de-ai tatălui. Rareori, dacă lipsea vreunul din motive obiective, venea un coleg de serviciu de-al tatălui.

Ceea ce o surprindea și în același timp o nedumerea pe Gudrun era faptul că jucătorii de poker îi ziceau tatălui generale! E rîndul tău, generale! Mai gîndești mult, generale? Intri în joc, generale? Cafeaua și sandviciurile sînt de calitate, generale, să tot joace omul cu tine. Și așa mai departe. O dată a îndrăznit să întrebe, tati, tu ai fost în armată general? Tatăl a rîs batjocoritor, ce aiureli îți trec prin cap, fetițo, așa-mi zic jucătorii pentru că sînt cel mai bun! Răspunsul nu a mulțumit-o pe fetiță, dar a renunțat să-l mai întrebe, s-ar fi ales doar cu cîteva palme zdravene peste ceafă pentru insistențele sale prostești.

(Fragment din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Polirom)