Puterea lui Dumnezeu în suferință

Estimated read time 6 min read

Puterea lui Dumnezeu în inima unei ființe disperate este la fel ca rugăciunea spusă de un copil când plânge în clipele disperării, deoarece sufletul pur al copilului este strâns legat de legile naturii și legile Universului. Așa noi, oamenii, suntem strâns legați de condiția umană, care ne impune niște legi ce trebuie respectate de orice ființă care este în căutarea fericirii. De aceea, Platon spunea că ființa umană, într-o viață, vede doar aparențele vieții imperfecte, necunoscându-se îndeajuns. La fel ca în diftongul lui Socrate „Cunoaște-te pe tine însuți”, scris pe frontispiciul templului Apollo din Delphi, definește foarte bine ce este omul și ce cale are de parcurs în viață. Așa cum scriitoarea Camelia Baciu se definește pe ea însăși plecând de la întrebarea „De ce eu?”, care este și titlul romanului autobiografic. Parcurgând romanul cu simțurile pe care mi le impune conștiința, când intru în inima personajelor îmi dau seama de ce ne naștem și murim într-un decor straniu impus de condiția umană.

În sufletul Cameliei Baciu există acea durere absolută care o poartă pe culmile disperării, unde se adună toate valențele unui suflet chinuit de boli, de speranțe că orice boală poate fi învinsă prin cunoașterea de sine. De aceea, pulsul suferinței este dat de ororile vieții, care uneori ajung până la paroxism, încât stai și te întrebi: „Oare are rost să mai trăiesc în lumea aceasta unde totul este suferință?”. Așa este și personajul principal din roman. Scris dintr-o sincronizare a simțurilor cu sensibilitatea, dă naștere unei euforii care o poartă pe plaiurile nebănuite ale voinței, ținând-o strâns legată de universul ei interior, unde se adună toate atrocitățile care vin din suferință, dându-i imboldul de a intra în sfera minții, ajungând până acolo încât subconștientul îi devine inexorabil, fiind tot timpul în căutarea unui sens în viață, și de ce nu a lui Dumnezeu, deoarece conștiința îi spune că există un Dumnezeu al binelui, al adevărului și al frumosului. Încearcă cu disperare să scape din capcanele minții care uneori îi joacă feste. Ideea sinuciderii prinde rădăcini în subconștientul ei, ducând-o într-o stare de ataraxie. De acolo există doar un pas spre abrogarea sufletului, adică să cadă într-un abis unde negura morții pune stăpânire pe suflet. Este o luptă ce se dă în sufletul oricărui om care caută cu adevărat să ajungă la rădăcinile suferinței, spunându-și: „De ce sufăr atât?”. Sunt clipe debusolate, atroce, deoarece sufletul este în căutarea unui vis numit mântuire, adică fiecare dorește să pună capăt suferințelor. Complexul lui Cioran, chiar al lui Nietzsche, despre suferință, dau un aplomb absolut spiritului, de a urca pe cele mai înalte culmi ale condiției umane, fiindcă fericirea este de ordin dumnezeiesc. De aceea, multe ființe trăiesc pe culmile disperării, căci viața are două fenomene eterne: nașterea și moartea. Prin naștere deschidem drumul spre lumina vieții, iar prin moarte abolim condiția umană, deoarece suntem nemuritori! Sprijinul care ne rămâne în sfera suferinței este credința. Numai Dumnezeu scapă sufletul de suferințe și sinucidere!

Închisă în ea însăși, autoarea dă naștere unei disecții mai amănunțite a sufletului ei, cotrobăind în toate ungherele minții, unde s-au adunat cele mai grele încercări ale vieții, ca să-și dea seama unde a greșit, citind cu ardoare orice carte, volum, manuscris, tratat ce găsește despre psihic, dar orice cunoaștere, mai ales din lectura unei cărți, parcă te îndepărtează de psihicul tău, multă cunoaștere nu ajută psihicul, ci îl pune într-o dilemă, costisitoare minții, deoarece pe aleile minții se plimbă răul cu binele, iar ca binele să iasă învingător trebuie să-ți exploatezi propriul intelect, unde judecățile dau acuratețe sufletului, ducându-l dincolo, chiar depășind condiția umană.

Orice ființă vrea să pună capăt suferinței prin sinceritate! Doar fiind sincer cu tine însuți, rugăciunea are valoare, are formele ei de a intra în contact cu absolutul. Clipa eternității o atingi foarte greu, deoarece este depășirea condiției umane, cunoscându-te pe tine  însuți. Numai printr-o sinceritate absolută ajungi la rădăcinile spiritului, trăindu-ți propriul mit sau mituri. Așa încearcă și personajul principal din roman să ajungă la rădăcinile suferinței, vrând să le scoată din suflet, dar abrogarea suferinței necesită reîntoarcerea sufletului la origini, unde omul dialoga sincer cu Dumnezeu, într-un Paradis terestru, când Adam și Eva erau liberi, necunoscând binele și răul.

De aceea, cunoașterea intrinsecă deschide calea spre absolut. Atunci sufletul era unul cu natura și Dumnezeu.

Ceea ce mă surprinde în roman este dialectica unei ființe care este în căutarea propriului destin. Un monolog bine definit, unde primează cunoașterea de sine, fiind tot timpul preocupată de alegerea unei soluții de a ieși din impasul în care a dus-o suferința, chiar fericirea, deoarece orice clipă este unică în viața ei. Acel moment nu se mai întoarce înapoi. Așa cum multe dintre faptele făcute rămân pe scara conștiinței. Când urcă și coboară în interiorul ființei, își dă seama cât de mică este în fața lumii, conștientizând senin cum întotdeauna cunoașterea de sine este unica salvare din focul iadului. Plânge subit la orice remușcare a sufletului, iar zâmbetul, bucuria copilelor, o poartă pe pajiștile înverzite ale spiritului, unde se adună toate furtunile unei vieți zbuciumate de căderi și coborâșuri.

Romanul ,,De ce eu?” este cvasipsihologic, deoarece Camelia Baciu este în căutarea rădăcinilor morții, încât vrea să ajungă acolo unde spiritul se întâlnește cu adevărul, spunându-și: ,,Unde se află fericirea?”.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours