Putea să fie altfel?

Putea fi sau nu putea fi altfel? Ne putem întreba și noi, retoric, parafrazându-l pe Daniel Morar*. Putem constata destul de repede că nu este o practică foarte frecventă ca personaje cunoscute din România, la vârsta de nici 60 de ani, să-și scrie, dar mai ales să-și și publice memoriile… (Cred că nu sunt singurul care ar răsfoi memoriile foștilor președinți și premieri postdecembriști.)

Nu știu dacă pentru cititori, persoana lui Daniel Morar necesită prezentare, dar fac acest lucru succint: Daniel Morar este absolvent de Drept (UBB Cluj, 1990) și a fost procuror începând din 1990 la diferite procuraturi/parchete, urcând în ierarhia de la parchete de pe lângă judecătorii, apoi de pe lângă tribunale, Curtea de Apel, Curtea de Casație și Justiție. A devenit arhicunoscut pentru faptul că a ajuns procuror general al Parchetului Național Anticorupție, apoi procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA). O scurtă perioadă a exercitat și funcția de procuror general al României. Iar în ultima parte a carierei, între 2013-2022, a fost judecător al Curții Constituționale a României, numit în funcție de către președintele Traian Băsescu.

Volumul (care poate fi bestsellerul anului din România, ca și carte de autor autohton) este structurat în 36 de capitole, fiecare având un titlu bine ales, uneori chiar răsunător/jurnalistic. (De exemplu: Procuror în orașul lui Funar; Epoca de aur a magistraților corupți; Instalarea fricii etc.) Aceste capitole se leagă între ele prin firul povestirii, deși sunt unele reveniri, reluări de cazuri, dar nu sunt plictisitoare, ci mai degrabă palpitante, asemănătoare pe alocuri unui roman polițist.

În aceste capitole putem urmări aproape cronologic o carieră de procuror începută la Târgu Mureș și continuată la Cluj, ulterior alternativ la Cluj și București, dar mai mult în capitală. În acest timp, ca procuror, Morar evoluează, învață meserie, își descrie „ucenicia” și maturizarea sa profesională.

Este un critic observator, care surprinde atmosfera de la începutul anilor ’90. Vorbește despre colegi, șefi, apoi relațiile cu celelalte instituții ale statului (cu administrația locală, cu poliția, cu serviciile secrete, cu legislativul etc.).

Ne detaliază din interiorul sistemului (cu o relativă imparțialitate) un tablou al evoluției justiției din România: de la cadrul legislativ, până la transformarea și maturizarea justiției, practici pozitive sau lipsuri; vedem și aspecte negative, cum ar fi corupția sau neprofesionalismul unor magistrați. (Ori relații nepotrivite cu lumea interlopă, amestecul politicului în actul justiției etc.)

Pe parcurs sunt realizate portrete ale principalelor personaje din politică și justiție din România de după 1989: Adrian Năstase, Traian Băsescu, Codruța Kövesi etc. Persoanele prezentate primesc calificative și critici destule. (Autorul este cam zgârcit cu aprecierile pozitive, excepții făcând unii colegi/subalterni și evident propria persoană.) Cu multe dintre aprecierile domniei sale putem fi de acord, cu unele însă mai puțin.

„Traian Băsescu, unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut și fără de care detașarea justiției de factorul politic nu ar fi fost posibilă…” (p. 525). Descrierea/aprecierea lui Băsescu este sumară, însă un pic exagerată în privința calităților fostului președinte. Cu toate defectele sale, Traian Băsescu a avut un rol pozitiv în evoluția României, dar în același timp a rămas un personaj controversat.

În privința persoanei Codruței Kövesi remarcăm că la început au fost în relație bună de colaborare colegială, dar raportul celor doi s-a stricat: „Relația dintre noi s-a deteriorat atunci când Codruța Kövesi a semnat, în februarie 2009, protocolul de cooperare dintre Ministerul Public și SRI, prin care ofițerii de informații erau introduși în activitatea de cercetare penală, iar procurorii erau obligați să țină la curent serviciul de informații în legătură cu anchetele desfășurate în cauzele în care serviciul a sesizat parchetul. Atunci am avut cu ea prima ceartă și s-a văzut asta imediat la ședința de bilanț a DNA din aceeași lună, când eu m-am arătat nemulțumit că, în instanțe, dosarele ajung cu foarte mare greutate să fie judecate pe fond, iar ea s-a declarat nemulțumită de volumul de activitate al procurorilor anticorupție, afirmând răspicat că două rechizitorii întocmite anual de procurori reflectă o activitate insuficientă. Am luat afirmația ei în nota relativă aferentă: acceptam că poate fi adevărat, însă totul depindea de complexitatea dosarelor, iar majoritatea dosarelor DNA erau complexe. Am arătat cum un procuror a întocmit un singur rechizitoriu în trei ani, cel în dosarul lui Radu Mazăre, fără ca acestuia să-i poată fi imputată o activitate insuficientă” (p. 397). (Argumentarea lui Morar pare plauzibilă, imaginea vestitei și temutei procuror Kövesi se șifonează un pic. În percepția mea, după Monica Macovei, pe lista preferințelor „eroilor justiției”, locul 2-3 era împărțit între Kövesi și Dănileț, doar apoi urma Morar.)

Parcurgând paginile cărții lui Daniel Morar, ne putem reaminti de marile cazuri de corupție și marile scandaluri ale României de după 1990. Fără să le pomenesc pe toate, aș aminti aici de: jocurile piramidale (Caritas, SAFI etc.); scandaluri și falimente bancare (Bancorex, BRD, Banca Internațională a Religiilor); scandalul transferurilor de jucători de fotbal; mișmașuri imobiliare (Becali și terenul armatei, Cazul Băneasa/Voiculescu); cazuri de mare corupție în: justiție, politică (de exemplu: mătușa Tamara), poliție, servicii secrete, vamă, poliția de frontieră; fraudări de examene de promovări în funcții etc. Toate văzute nu doar ca evenimente de presă, ci prin ochiul procurorului care a instrumentat cazuri sau care i-a coordonat pe procurorii anticorupție sau pe polițiștii judiciari în multe rechizitorii. (Însă, pe alocuri, autorul ne povestește și cazuri minore-nesemnificative – găinării în termeni cotidieni – de exemplu: polițiștii judiciari sau economici cum încercau să prindă în flagrant barmanii sau ospătarii care trișau când serveau clienții beți etc.).

De asemenea, putem urmări (tot prin prisma lui Daniel Morar) ce lupte s-au dat pentru obținerea independenței justiției față de ingerințele politice și mai ales față de influențele-presiunile venite dinspre serviciile secrete (SRI, SPP etc.). În acest context, un alt aspect interesant de urmărit este evoluția relației instituționale și a raportului de forțe dintre legislativ (parlament), executiv și justiție. Autorul arată că această ultimă putere (judecătorească) a fost considerată de primele două (executivă și legislativă) un fel de cenușăreasă sau slujitoare pentru mai marii vremii, dar datorită unor eforturi susținute și concentrate ale unor magistrați și chiar a CCR (Curtea Constituțională a României), justiția și-a dobândit independența.

Și despre CSM (Consiliul Superior al Magistraturii) aflăm lucruri neștiute sau prea puțin cunoscute de cetățeni, despre: membri, atitudinea lor, luptele și rivalitățile interne dintre judecători și procurori, orgolii personale, lovituri sub centură etc. Autorul consideră că de multe ori CSM-ul se comportă mai degrabă ca un sindicat al magistraților decât ca o instituție care prin lege are atribuții mult mai serioase, acelea de a veghea asupra funcționării corecte a sistemului justiției. În concluzia formulată la sfârșitul capitolului, în care a prezentat promovările frauduloase în justiție, dă un verdict aspru: „Așa se încheia povestea care a relevat un tablou deloc măgulitor al legăturilor imorale și, până la urmă, penale dintre înalții magistrați și în urma căreia Consiliul Superior al Magistraturii a picat examenul de credibilitate în fața opiniei publice” (p. 262).

Și mai categoric a fost când mai încolo face bilanțul propriei activități de la CSM: „Activitatea mea în CSM a durat puțin peste șase luni, timp în care am realizat diferența dintre statura și misiunea acestui organism, așa cum sunt ele trasate de Constituție, și modul în care se manifestă membrii săi. Orgolii, interese, nervi, gălăgie, infatuare, resentimente, nedreptăți, subiectivism, toate erau prezente și făceau CSM să se contureze mai degrabă ca un sindicat al magistraților decât ca un protector al magistraturii, mai degrabă ca un apărător al intereselor judecătorilor și procurorilor decât ca garant al independenței justiției” (p. 531).

Autorul este o persoană curajoasă, fapt ce reiese din activitatea sa, din relațiile cu președinții, cu șefii, cu serviciile etc. Nu cred că este foarte iubit de colegi, deoarece tabloul schițat despre mediul justiției și mai ales descrierile/caracterizările persoanelor care activează în justiția din România (judecători, procurori, grefieri etc.) sunt critice, poate chiar mai negative decât ne-am aștepta noi, cei din afara sistemului. (Că mai toți avem experiențe negative în acest sens, la care au contribuit și cazurile-scandalurile apărute în presa deceniilor trecute.) În capitolul dedicat activismului magistraților spune nici mai mult nici mai puțin: „Magistrații prezentați în acest capitol al cărții sunt diferiți de cei pe care îi știm noi: sunt ipocriți, interesați, neprincipiali, agresivi, manipulatori și manipulați, lacomi și deciși să-și conserve privilegiile avute ori să dobândească altele noi. În fapt, totul era despre ei și aproape nimic despre justiție ori justițiabili” (p. 546). Dar să fim corecți și să recunoaștem, că pe parcursul capitolului ne dă informații și detalii despre activismul pe bune al magistraților care luptă pentru independența justiției. Însă pe lângă trendul pozitiv nu mătură sub preș aspectele negative din breasla proprie în numele falsei solidarități profesionale a magistraților, care mai degrabă pare a fi un fel de complicitate…

În carte sunt detalii multe despre viziunea și experiența lui Morar în privința relației și rolului serviciilor secrete care, ca origine (dacă nu și ca mentalitate), sunt moștenitoarele securității. Serviciile, sub pretextul apărării siguranței naționale, uneori s-au amestecat în probleme care nu se încadrează în articolele constituției sau ale legilor privind funcționarea acestor servicii.

Procurorii, datorită legislației și a dotărilor tehnice, mult timp depindeau de servicii la capitolul interceptărilor telefonice necesare și legale. (Autorul ne spune că are dovezi că inclusiv telefonul său a fost ascultat, fără temei legal și fără motiv.) A fost un meci lung între Morar (parchete, CCR etc.) și legislativ, în privința legilor „Big Brother” (despre interceptări), pe care parlamentul a încercat să le impună la propunerea și insistențele serviciilor secrete. Dar până la urmă, aceste legi au picat testul de constituționalitate la CCR. Au fost și alte motive de conflict între Morar și mai marii serviciilor (în special cu generalul Coldea, adjunctul SRI).

„Coldea mi-a spus că ei «știu totul despre noi», iar dacă datele vor apărea public, nu vom fi într-o situație confortabilă. Am luat-o ca pe o amenințare, care era clar că mă viza și pe mine. De fapt, era aproape un șantaj, iar eu știam că șantajul are un început, dar nicidecum un sfârșit, și că un om șantajat rămâne captiv, or eu nu voiam să fiu așa, cu atât mai mult cu cât nu mă simțeam deloc nesigur. I-am replicat, spunându-i că eu nu sunt infractor și nici nu atentez la siguranța națională, iar viața mea privată nu îl privește și, prin urmare, dacă va mai încerca vreodată să mă abordeze în acea manieră nu va fi bine. Se pare că am fost destul de convingător, pentru că secvența nu s-a mai repetat”  (pp. 635-636).

Cartea lui Daniel Morar este bine documentată și a fost realizată cu ajutorul unei ziariste de investigații, Sorina Matei. Însă mai sunt și unele mici scăpări (apreciază că Târgu Mureș, în 1990, 60% din populaţia era maghiară, în realitate etnici maghiari reprezentau 52%). Are și formulări sau opinii poate nepotrivite sau contestabile: „Pe 19 martie 1990, grupuri de români au solicitat și obținut demisia lui Kincses Előd din funcția de vicepreședinte al Consiliului Județean Mureș” (p. 7). Aici greșește deoarece era vorba de CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională) și nu Consiliul Județean. (Tot în privința evenimentelor de la Târgu Mureș, din martie 1990, uneori am impresia că memorialistul confundă agresorul cu victima, sau chiar le amestecă, deși lucrurile erau destul de evidente: la Târgu Mureș, în martie 1990, a fost un conflict interetnic, și nu maghiarii au fost agresorii.) Referindu-se la caz, vorbește de miliție, nu de poliție, cum se numea oficial în 1990  instituția din subordinea Ministerului de Interne.

Și o altă formulare inexactă: „În 1984, tocmai terminasem liceul, și ratasem înscrierea la facultate…” (p. 586). Nu înscrierea a ratat-o, la facultate se înscriu doar cei admiși. Aici e vorba de ratarea admiterii. (La Facultatea de Drept admiterea era grea, de obicei,  era o concurenţă de zece sau mai mulți candidați pe un loc. Morar a intrat la facultate în 1986 și a terminat-o în 1990.)

În multe locuri scoate în evidență meritul procurorilor anticorupție, în privința scăderii fenomenului corupției, dar este un caz punctual unde nu are dreptate: „Măsurile legislative promise de demnitari în vederea preîntâmpinării fraudelor de la bacalaureat au rămas într-un con de umbră, dar efectul anchetelor noastre a fost vizibil. Dacă în perioada 2002-2009 rata de promovare anuală la bacalaureat s-a situat în mod constant peste 80%, în 2010 a scăzut la 69%, în 2011 a fost de 45%, iar în 2012 a scăzut la 44%…” (pp. 296-297). Cauza reală a scăderii promovabilității la bacalaureat a fost introducerea, din 2011, a camerelor video la examene, din ordinul ministrului Daniel Funeriu.

Mai este cel puțin un caz „discutabil”, prezentat cu lux de amănunte în carte, despre restituirea unei școli din Sfântu Gheorghe, pentru care membrii comisiei de restituire ar fi decis restituirea nelegală, întocmind înscrisuri contrar legalității, cum afirmă autorul cărții. (Deci fals în acte și/sau uz de fals.) Să vedem pasajul: „La sfârșitul lui decembrie 2010 erau trimiși în judecată Markó Attila, fost subsecretar de stat la Oficiul Regional pentru Relații Interetnice din cadrul Ministerului Informațiilor Publice, Marosan Tamas, reprezentantul Eparhiei Reformate din Ardeal, și Silviu Clim, fost consilier juridic în cadrul Ministerului Justiției, pentru faptul că au restituit nelegal clădirea Liceului Teoretic «Székely Mikó» din Sfântu Gheorghe către Eparhia Reformată din Ardeal. Procurorii îi acuzau pe cei trei că, făcând parte din comisia specială de restituire a unor bunuri imobile care au aparținut minorităților naționale din România, au întocmit înscrisuri în care stabileau, contrar realității, că imobilul situat în municipiul Sfântu Gheorghe a fost proprietatea Bisericii Reformate din Sfântu Gheorghe și l-au restituit acesteia, prejudiciind statul român cu aproximativ 1.300.000 de euro, contravaloarea imobilului” (p. 443) (sublinierile îmi aparțin, L.L.).

În realitate, în anul 1948, statul comunist a luat de la reformați imobilul (prin decretul de naționalizare), iar comisia a vrut să-l restituie Eparhiei Reformate. Și conform acuzației, ei au comis fals în acte și au fost condamnați. Cazul este prezentat în capitolul Proteste și imunități, deoarece comunitatea reformată și maghiară protestează pentru anularea restituirii și condamnarea celor în cauză. În paralel, este prezentat cazul baronului de Argeș, Constantin Nicolescu, pentru a cărui susținere au protestat membrii de partid, de fapt angajații fostului președinte de consiliu județean…

Da, Daniel Morar a fost un procuror eficient, are merite incontestabile în lupta anticorupție, care era practic inexistentă înainte ca Monica Macovei și el să apară pe scenă. Și de regulă, lucra cu metode corecte, iar dacă a depășit  măsura pe alocuri, recunoaște în memorii sale. Văzând că atât parlamentul, cu ridicarea imunităților, cât și instanțele lucrează anevoios (parlamentarii apelau la tărăgăneli, tertipuri), a recurs la metoda de scurgeri de informații spre presă. (Este vorba de cazul miniștrilor Remeș și Mureșan): „Furnizarea acelor imagini televiziunii publice nu a fost un act deontologic, dar numai așa am reușit să-i punem în defensivă pe cei cercetați și pe criticii noștri, câștigând timp, și să arătăm că rapacitatea și corupția înalților demnitari ai statului nu e doar o poveste” (p. 275). Dar se și scuză, că erau sub presiunea factorului timp (societatea aștepta rezultate în lupta anticorupție), și din această cauză au folosit, cum spune el, „scurtătura”.

Și un ultim citat din memoriile lui Daniel Morar: „Doar Curtea Constituțională putea să intervină. Intervenția ei, determinată inclusiv de lașitatea elitelor și a conducătorilor care, într-un climat de frică, nu puteau ori nu voiau să rezolve lucrurile, a fost decisivă. Doar așa s-a putut evita ca serviciile de informații să devină un factotum în societatea românească, asemenea Securității de dinainte de 1989, și tot așa s-a putut preveni o dictatură a magistraților, despre care eu credeam cândva că ar fi una dezirabilă, dar, în realitate, e la fel de nocivă ca oricare altă dictatură” (p. 657).  Este o viziune cel puțin ciudată: o dictatură a magistraților? Dar până la urmă, recunoaște că dictatura de orice formă constituie un regim totalitar. Deci nici „dictatura magistraților” nu e de dorit.

Cartea lui Daniel Morar a fost primită de unii foarte belicos (de cei vizați și de mercenarii lor). Este și o opinie agreată de mai mulți, că Morar, prin această carte, „își lustruiește singur statuia în fața celor care l-au urcat și doborât apoi de pe soclu” (Sabina Fati, Revista 22).

Putea fi sau nu putea fi altfel? Mă întrebam și eu retoric la început. Vă răspund eu, și puteți să mă contraziceți: Da. Se putea altfel, adică mai bine și păcat de timpul scurs degeaba.

* Daniel Morar, Putea să fie altcumva. O istorie subiectivă a justiției după 1990, Editura Humanitas, București, 2022.