Purtătorul de… cuvinte

Purtătorul de cuvinte este titlul pe care Septimiu Chiș l-a ales pentru acest interviu, pentru că profesorul și bibliotecarul din Halmășd iubește într-atât cuvintele încât și-a făcut din ele un mod de viață. Promovează cartea, cuvintele scrise pe pagini de hârtie palpabile, demodate și plăcut mirositoare.

Corina Știrb Cooper: De ce purtător de cuvinte?

Septimiu Chiș: Pentru că, de când mă știu, am iubit cuvântul, cu toate semnificațiile lui, cu toate implicațiile lui. De multe ori a trebuit să-l promovez într-o lume a tăcerii, un spațiu al ignoranței. Pe mine de fapt m-a inspirat o zicere a lui Nicolae Iorga: „Pentru mulți, literatura este un scris, nu un sens.” De când am început să fiu conștient și să înțeleg, îndeletnicirea de căpătâi a fost căutarea sensului (sensul cuvintelor, sensul vieții). Dacă e să fac o incursiune în trecut, am niște antecedente: bebeluș fiind, îngurgitam pagini întregi de ziare, în orele în care eram nevoit să-i aștept pe mama și pe tata, ei fiind profesori.

Noi aveam locuința în incinta școlii, tata fiind director. Poate acesta a fost un semn ca eu să lucrez cu cărțile. Descoperirea sensurilor nu ar fi fost posibilă fără figura minunată a învățătoarei mele, Floare Pușcaș, care ne-a învățat, pe mine și pe colegii mei de școală, să folosim instrumentul acesta atât de necesar: dicționarul. Ea detesta în cel mai înalt grad învățarea mecanică.

Trecerea anilor a făcut ca tot ce e legat de carte să devină o profesie a mea. Am aproape 30 de ani de activitate la școală și îmi place să spun că am rămas repetent în aceeași clasă, în sensul bun al cuvântului. De pe poziția asta îndrum lectura în rândul elevilor și profesorilor, dar am de luptat cu obiceiul acestora de a prefera alte surse de documentare decât cartea. Asta e lupta mea de fiecare zi. Autosuficiența îi afectează atât pe elevi cât și pe profesori. Am alcătuit un nucleu al iubitorilor de carte.

În tot ceea ce fac mă călăuzesc vorbele lui Grigore Vieru: „Plec zilnic după câștig la minele de aur ale graiului meu.”

Am avut un prieten care a murit, Ioan Timiș Palatinus, care avea o mare dragoste pentru cărți. El era orb. Avea o librărie, Excelsior, în stațiunea Moneasa, unde eu mergeam la tratament. Acest om cunoștea fiecare volum pe care îl punea în vânzare. Îl pipăia atât cu ochii minții, cât și cu degetele. Profita de bunăvoința pacienților din stațiune, rugându-i să-i citească pagini de filozofie (el fiind profesor de filozofie la bază), de istorie, sociologie etc. Într-un articol pe care l-am citit și eu într-un număr al ziarului „Evenimentul zilei”, acest om era numit „omul care vede idei”. Era posesor al unei biblioteci de câteva zeci de mii de volume, multe dintre ele făcându-le cadou.

Scriu inspirat fiind de realitatea în care mă mișc, mai greu sau mai ușor, în funcție de „geometria precară a trupului meu”, după cum spunea Ioana M. Petrescu, o expertă în eminescologie. Scriu poezie, eseu, pamflet. Am câteva articole de presă care au văzut lumina tiparului în paginile revistelor „Contraste culturale”, „I.D.E.I.” și altele, dar și în spațiul virtual.

C.Ș.C.: Ați publicat și cărți?

S.C.: Consider că nu am adunat destul material reprezentativ pentru mintea, inima și sufletul meu, pentru a-l publica. Dar sper că, odată cu ieșirea la pensie, să mă dedic scrisului. Pentru mine, cartea e un element de căpătâi, n-aș strivi-o sub călcâi, după cum spunea un personaj dintr-un roman de Titus Popovici. Aș îmbrățișa-o precum aș îmbrățișa un om drag.

Am o bibliotecă personală de câteva zeci de mii de volume. Mă simt excelent în această grădină pe care mi-am alcătuit-o. Duc dorul evenimentelor culturale mai de anvergură, așa cum era Târgul de carte organizat pe vremuri la Zalău.

Mi-aș dori să fie promovată mai mult cartea. Ea pierde teren pe anumite laturi (cum ar fi lumea virtuală) și mă străduiesc să limitez acest proces.

C.Ș.C.: Ce citiți în acest moment?

S.C.: În momentul de față citesc „Gânduri nebotezate”, o carte de aforisme și cugetări, semnată de profesorul Octavian Guțu, un om de o sensibilitate deosebită, după cum mi-am putut da seama din paginile cărții. Această carte e validată prin nevoința cititorilor de a descoperi înțelesurile din ea. Îmi vine în minte un aforism: „Palavragiii sunt purtătorii de cuvânt ai inamicului.”

Iubesc, în același timp, și tăcerea. Prin intermediul acesteia, îmi filtrez trăirile, simțirea, îmi soluționez dilemele existențiale și pornesc cu și mai multă forță în lupta pe care o duc în fiecare zi pentru a fi un purtător de cuvinte.

Din dorința de a-mi îmbogăți biblioteca personală, dar și pe cea a instituției școlare, am devenit un cunoscut al angajaților firmelor de curierat.

Când va fi să mor, îmi pun în sicriu o carte. Le iubesc. Două lucruri iubesc în viața asta: cărțile și femeile frumoase. În această ordine.

(C.Ș.C.)