(Titlul original: A suttykassza. Traducerea autorului.)
Familia Boroș, formată din cinci persoane, trăia foarte greu din salariul minuscul, de funcționar, al capului familiei, Boroș Kazimir. La începutul noii epoci – în prima parte a anilor cincizeci – nu erau doar ei în această situație. Majoritatea populației orășelului, regiunii și chiar a țării împărtășea această soartă amărâtă. Doamna Márta, soția domnului Kazimir, de mai multe ori a decis să se angajeze și ea, fiindcă din două salarii s-ar fi putut descurca mai bine decât dintr-unul singur. Însă, de fiecare dată, soțul doamnei și-a exprimat vetoul în privința angajării ei:
– Femeia să stea acasă, să aibă grijă de copii și de gospodărie! Să împartă cât poate de bine venitul familiei! (Care de fapt era așa de mic, încât trebuia înmulțit, nu împărțit.) Să-și aștepte bărbatul cu masă caldă și cu patul făcut, dacă s-a măritat!
Pe când Márta era încă fată nemăritată, desena frumos, croia și cosea cu îndemânare, gătea foarte bine, deci și-ar fi putut găsi un loc de muncă în orice domeniu. Drept urmare, a fost chemată la nou-înființata cooperativă de fabricat încălțăminte din oraș – ca desenatoare sau orice altceva (administrator, secretară etc.), dar Kazimir Boroș a împiedicat-o, spunând că o femeie căsătorită și mamă cu trei copii trebuie să aibă grijă de familia ei. În plus, el i-a mai dat de lucru soției, bineînțeles, nu pe bani, căci din propria muncă de birou aducea acasă socoteli, astfel ca ea, seară de seară, să verifice și să corecteze greșelile de calcul comise de el în actele de contabilitate. (Pentru că domnul Kazimir era extrem de leneș și neatent.) Cu alte ocazii, ea corecta manuscrise aduse în ciornă, și apoi le copia cu scrisul ei caligrafic. După un timp, doamna Márta ar fi vrut să se angajeze în secția de croitorie a cooperativei, dar nici de data aceasta bărbatul ei nu a fost de acord. Mai degrabă și-a trimis propriile surori pe capul nevestei, pentru a le învăța să facă prăjituri, să tricoteze, să croiască și să coasă, desigur pe lângă celelalte treburi casnice și creșterea copiilor.
Pe lângă toate acestea, a mai venit și munca în colectiv, pentru că familia avea câteva hectare de pământ deosebit de slab, unde cultivau puțin porumb și grâu. La hotarul localității, familia mai avea o grădină pentru legume, și un teren cunoscut sub numele de pârlog, unde fusese de curând plantată viță-de-vie, care abia începuse să dea roade.
În 1952, pe când colectivizarea a început să fie forțată și în orașul lor, familia Boroș a fost somată ca numitul Kazimir Boroș să intre în rândurile colectivului. În caz contrar – asta i s-a spus deschis doamnei Márta – tovarășul Kazimir va fi dat afară de la serviciu, fiind considerat chiabur, iar gemenele lor, cele două fete mai mari ale familiei, ar fi fost exmatriculate din liceu. Tina era în anul II la specializarea financiar-contabilă, iar sora ei geamănă, alintată Duța, era elevă la fostul colegiu reformat, transformat în liceu teoretic.
Pentru prima dată în viață, Kazimir a cerut părerea soției sale. Ea s-a angajat că se va înscrie în colectiv cu pământul familiei, pentru ca soțul ei să-și continue cariera de funcționar, fiindcă e necesar un salariu fix pentru traiul familiei. A hotărât că va realiza numărul de norme de muncă obligatoriu pentru ca grădina de legume și via să rămână familiei. Din cauza muncii epuizante din colectiv, a fost nevoită să abandoneze definitiv ideea de a se angaja. Munca la colectiv era o ocupație serioasă, destul de grea, chiar dacă nu era tare bănoasă, iar plata în produse era tare slăbuță.
Doamna Márta gestiona bugetul familiei în felul următor: în ziua de salariu primea de la soț o sută de lei și trebuia să se descurce cum putea, cât țineau banii. Din această sumă făcea cumpărăturile din magazin, de la piață, plătea factura de energie electrică, mai lua medicamente și alte lucruri. Desigur, toate cheltuielile trebuiau consemnate în scris. Întotdeauna purta cu ea acești bani într-un portmoneu de pânză, cusut chiar de ea. Următoarea sută o primea abia după ce cheltuirea celei precedente fusese verificată. Așa a învățat să facă și contabilitate. Ce-i drept, azi am zice că această contabilitate a fost oarecum cosmetizată: când cumpăra ceva din magazin cu 3 lei și 40 de bani, nota 3,45 și punea 5 bani deoparte, în pușculița-punguța secretă. Dacă achiziționa carne cu 12 lei (pentru duminici sau de sărbători), atunci contabiliza 12 lei și 10 bani. Dar trebuia să fie foarte atentă, pentru că soțul ei Kazimir cunoștea prețurile principalelor produse și le verifica regulat.
Din acești bănuți, cu greu s-a adunat conținutul pungii cu banii pitiți, pe care i-a păstrat într-o pungă de hârtie, ascunsă într-o poșetă din iască, împreună cu condimentele pentru bucătărie. Mirodeniile le cumpăra de la un vânzător ambulant, care aducea uneori boia, piper, cuișoare, foi de dafin și alte lucruri care nu se găseau în magazine. Vânzătorul își doza produsele în pungi de hârtie mai mici sau mai mari. O pungă de hârtie de culoare maro, cu miros de foi de dafin, era tezaurul ei secret, pușculița sau punguța pitită. Punga cu bani era ascunsă printre mirodenii. Când reușea să adune cinci bancnote de câte cinci lei, le preschimba într-o bancnotă de 25 lei. Uneori, bancnotele de 25 de lei le preschimba în „sutari”, dar asta se întâmpla foarte rar. După un an și jumătate de zgârcenie, dublă contabilitate și tremur constant să nu fie demascată, a reușit să agonisească 600 de lei. Aceasta era o sumă uriașă la vremea respectivă, un salariu și jumătate, după venitul mediu de atunci. Doamna Márta strângea acești bani pentru ca anul viitor, când gemenele vor absolvi liceul, să aibă haine și încălțăminte noi pentru festivitate.
Cei trei copii știau despre punguța pitită. Uneori, doamna Márta o folosea pentru a le cumpăra un articol considerat „de lux”: o lenjerie mai bună sau o carte, care nu erau aprobate de bancherul familiei (adică de domnul Kazimir).
Pe lângă faptul că era un pic comod și foarte conservator, Kazimir Boroș nu și-a dezmințit numele*: îi plăcea vinul, dar nu făcea excepție nici cu pălinca, îi plăcea la fel de mult. Mergea la cârciumă o dată pe săptămână, sâmbăta. Dar, din cauza zgârceniei sale, întotdeauna storcea banii de crâșmă de la soție, în dauna bugetului familiei. Nu voia să intre în cârciumă cu bancnote de valoare mai mare pe care le primea la salariu, se mulțumea cu un „cinciar”, prețul unui litru de vin. Uneori, fiind mai însetat sau având cheful mai în floare, lua „o zecică”.
În acea sâmbătă (ziua când obișnuia să meargă la crâșmă), a ajuns acasă de la birou, și-a aruncat servieta sub cuier, s-a descălțat, s-a spălat pe mâini și a cerut prânzul. Fetele l-au servit cu mâncarea pregătită la prânz de doamna Márta. A mâncat, și-a șters gura cu prosopul de bucătărie, apoi a aprins o țigară, s-a uitat prin casă și a întrebat:
– Unde este mama voastră?
Preferata lui, Tina, i-a răspuns:
– Mama noastră s-a dus în vie la săpat, și a lăsat vorbă că nu va ajunge acasă decât pe la ora cinei.
– Dar atunci eu cu ce bani pot să mă duc la cârciumă? Mama ta deșteaptă nu ți-a spus și asta?
– Nu a vorbit despre asta, ci doar când ar putea veni.
Domnul Kazimir a devenit extrem de nervos din cauza celor auzite. Supărarea s-a manifestat prin gestul de a da cu piciorul în pisoiul care tot mișuna în jurul mesei. Pisoiul și-a căutat refugiul în brațele celui de-al treilea copil, Uți, elev de școală primară. Apoi, tatăl s-a ridicat brusc, răsturnând scaunul pe care stătuse și a intrat în cealaltă cameră. Cei trei copii s-au uitat unul la altul și au așteptat evoluții de rău augur. El a lăsat deschisă ușa camerei, așadar se auzea și se vedea ce face. Mai întâi a zgâlțâit vitrina dulapului cu oglindă din camera mare și apoi a cotrobăit în dulapul cu ușă rulantă a bufetului. În cele din urmă a scotocit pe raftul de sus al dulapului pentru haine. Căutarea lui nu a fost zadarnică, pentru că a aflat mirodeniile și poșeta cu punguța secretă. A scos-o, s-a uitat la ea, a mirosit fiecare pungă de hârtie și, în cele din urmă, a scos triumfător pușculița cu bani:
– Ce fel de bani sunt ăștia? De unde are mama voastră atâţia bani?
Copiii speriați știau de proveniența banilor, dar nu și-au trădat mama. Mai degrabă s-au prefăcut și ei surprinși, așteptând reacția tatălui lor.
– Mă voi hodini acum, iar când mama voastră ajunge acasă, voi regla conturile, o s-o iau eu la rost! Rămâneți în liniște, că sunt istovit de munca obositoare de a ne câștiga pâinea!
Copiilor nu trebuia să li se spună de două ori, ei s-au refugiat în curte. Fetele gemene, smiorcăindu-se, au așteptat să treacă timpul. În ciuda vârstei sale de doar nouă ani, Uți, care în fond era un copil neastâmpărat, dar deosebit de isteț, a înțeles gravitatea situației. A ieșit în stradă și s-a îndreptat spre vie. Deși avea picioare scurte, se deplasa așa de iute cum nu o fac nici adulții. Și-a văzut mama de departe, cum se apleca în vie după buruieni, cu sapa în mână. Ajuns acolo, a povestit pe scurt cum tata a descoperit poșeta și că diseară vrea să regleze conturile cu mama. Nu înțelegea exact aceste cuvinte, doar le reproducea ca un papagal.
Márta a devenit mai întâi palidă, apoi s-a înroșit și a fost nevoită să se așeze jos, tocmai în mijlocul rândului unde se aflau. În mintea ei alergau una după alta idei, căutând o cale de ieșire din încurcătură. Nu avea prea mult timp, trebuia să se grăbească, dar totuși a găsit soluția. A mângâiat capul lui Uți, care era îngrijorat de problema mamei, și l-a întrebat:
– Poți să ajungi acasă la fel de repede cum ai venit?
– Desigur, mami, sunt băiat mare!
– E în regulă atunci! Dar să nu te duci direct acasă, ci mai întâi du-te la apartamentul unde stă tanti Cătă, are ușa spre stradă, și spune-i următoarele. Poți să ții minte?
– Da, desigur! Am spus deja că sunt băiat mare.
– Tanti Cătă, mama vă roagă, că dacă aveți pe Dumnezeu, atunci fiți bună și veniți la noi acasă și întrebați-ne dacă șoferul din Cluj a venit astăzi după banii pe care i-ați lăsat mamei. Că pe suma de 600 de lei vreți să vă comandați mobilă. Dacă nu a fost șoferul, atunci veți veni după bani doar luni dimineață, când va fi și Márta acasă, pentru că i-ați dat personal banii.
Uți a ascultat cu atenție mesajul și, la cererea mamei, a repetat cu voce tare de trei ori.
– E în regulă, băiețelul meu! Deci spune-i asta la tanti Cătă! Acum grăbește-te să ajungi acasă la timp, înainte ca tatăl tău să se trezească!
A sărutat obrăjorul fiului său, i-a dat drumul să plece și se uita după el cu îngrijorare.
Oare va reuși planul ei?
Uți pășea vioi, aproape alergând spre casă, pe drum încontinuu repeta mesajul, pentru a nu se încurca. Mai întâi s-a dus la tanti Cătă, care curăța cartofi pentru cină în bucătărie. Soțul ei era șofer de autobuz și încă nu sosise acasă. Dintr-o suflare, copilul a transmis mesajul mamei sale, și răspunzând la întrebările lui tanti Cătă, a povestit că problema s-a ivit pentru că tatăl lui a găsit punga pitită. (Vecinele își cunoșteau secretele reciproc, pentru că în conflictele familiale erau în situație vulnerabilă, și nu se puteau baza decât una pe cealaltă.)
Ajuns acasă, încă din curte, Uți a divulgat și surorilor secretul soluției găsite de mamă. Era și timpul, pentru că tatăl lor s-a trezit și cu un hârâit puternic a ieșit în curte. Tanti Cătă l-a observat prin fereastra care dădea spre interiorul curții și i s-a adresat:
– Stați, stimate domnule Kazimir, tocmai am vrut să vorbesc cu dumneavoastră.
– Care-i treaba?
Femeia a ieșit în curtea comună, folosită de trei familii și, apropiindu-se, l-a întrebat mai încet și mai discret:
– Nu știți, vecine, dacă a fost pe la dumneavoastră șoferul din Cluj care trebuia să preia banii mei? (Vecina obișnuia să trimită și să primească pachete sau bani către și dinspre rudele din Cluj. Rolul de poștaș era jucat de șoferii de autobuz, care aveau obiceiul să lase coletul la vecini, dacă destinatarul nu era acasă.)
Din moment ce domnul Kazimir înainte de masă nu se afla acasă, nu a putut răspunde, așa că le-a întrebat pe gemene:
– Fetelor, ce știți, a fost șoferul?
Ele au răspuns la unison:
– Nu, azi n-a fost.
Problema era aproape complet rezolvată, dar tanti Cătă voia să fie absolut sigură:
– Stimate domnule Kazimir, vă rog să-i spuneți Mártei că nu mai vreau să vă deranjez în seara asta, dar o să vin luni, înainte de masă, pentru cei 600 de lei. Probabil că va ajunge acasă târziu, și va fi și obosită. La revedere, domnule vecin! Servus, copii!
Mai târziu a sosit Márta, obosită și agitată. A fost întâmpinată de Uți la poartă:
– Mamă dragă, a fost tanti Cătă și cred că totul este bine.
Mama i-a mângâiat căpșorul și au intrat împreună în curte. După ce a văzut sosirea lor, domnul Kazimir, în loc să-i salute, li s-a adresat bosumflat:
– Era timpul să ajungi acasă, că-l faci pe bărbatul tău muncitor să moară de sete! Adă repede un „cinciar”, pentru că birtul se închide! Ei bine, nu cinci, să fie unul de zece, mâine e duminică!
Doamna Márta a făcut ceea ce niciodată nu mai făcuse. A luat trei bancnote de câte cinci din portmoneul ei și i le-a dat bărbatului său, cu aceste cuvinte:
– Dragul meu Kazimir, ai perfectă dreptate că mâine este duminică. Adu-ți și un litru de vin pentru masa de prânz de duminică!…
*Kazimir Boroș nu și-a dezmințit numele – (joc de cuvinte: „bor” în maghiară vin, „boroș”, adică amator sau consumator de vin).
Din volumul de nuvele „A fehér vödör” („Găleata albă”) recent apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău.
*************
Pandemie
(Lectură de două-trei minute)
(Titlul original: Világjárvány. Traducerea autorului.)
În cercurile bine informate sau cele mai bine informate, umblă vorba că o (nouă) pandemie este în curs de desfășurare… Vestea îi îngrijorează pe unii, însă sunt alții care nu iau lucrurile în serios și fac gesturi delăsătoare cu mânuțele lor. Evident, sunt alții care văd imediat o nouă teorie conspiraționistă.
Cei care sunt îngrijorați vin cu textele lor obișnuite: că ei au spus-o mereu, chiar au și știut (pe surse sigure) că prea multă libertate și liberalism, mai ales libertinism, sunt dăunătoare. Și că vor veni noi restricții. Altfel nu se poate…
Cei mai ușuratici nu-și fac griji de toate acestea și nu sunt îngrijorați nici de faptul că rămânem fără apă potabilă, deoarece pâraiele, lacurile, mările și oceanele sunt din ce în ce mai poluate; că ghețarii se topesc și stratul polar de gheață se subțiază pe zi ce trece din cauza încălzirii globale; că „gaura din stratul protector de ozon” se lărgește în fiecare an…
Adepții teoriilor conspiraționiste se împart la rândul lor în diferite tabere:
– Este absolut sigur că în primul rând americanii sunt de vină (și) în cazul acestei pandemii. (Evident că Soros sau Bill Gates sunt implicați, că unde se pot câștiga ceva bănuți, ei nu pot lipsi…)
– Locul doi este împărțit în mod democratic, adică frățește, între ruși și chinezi. (Este arhicunoscut că ei au învățat democrația și pluralismul odată cu laptele supt din sânul mamei.)
– În al treilea rând (adică premiat cu medalia de bronz) este Bruxelles-ul/Uniunea Europeană. (Ei se implică în tot și în toate, iar pe urmă mușamalizează totul.)
– În fine, dar nu în ultimul rând, evreii sunt de vină și de data aceasta. (Fapt spus de multe ori de unii influenceri ieșiți din termenul de garanție, dar și de alții mai noi.)
– Dacă ne uităm doar la cei din jurul nostru, atunci este absolut evident că și ungurii sunt implicați. Nu există ca ei să scape o asemenea oportunitate…
Ca un indiciu, sau ca o consecință majoră a noii pandemii, lumea se uită mai puțin la televiziunile comerciale și la canale care difuzează filme pentru adulți. În mod paralel a scăzut brusc activitatea în social media și nu mai sunt atât de urmărite nici filmele și nici meciurile online.
Numele pandemiei este febra lecturii. În contrast cu denumirea sa, nu cauzează creșterea temperaturii corpului, este fără durere de cap sau tuse. Nu dăunează plămânului și nici inimii, cel mult stomacului, dacă nu ne alegem lecturi adecvate. (E drept că acest fapt depinde și de gustul fiecăruia.) Lectura contribuie la îmbogățirea vocabularului, culturii generale, apariției și dezvoltării gândirii critice. Nu în ultimul rând, putem petrece timpul liber în mod plăcut și/sau util.
În privința alegerii genului literar adecvat, cred că putem să căutăm opere care ne sunt potrivite și plăcute. Putem alege: romane, poezii, povestiri, piese de teatru, eseuri, scrieri umoristice, publicistică etc. Dacă cineva este interesat de părerea autorului, atunci să știți că el ar paria pe succesul nuvelei.
Din volumul de nuvele „A fehér vödör” („Găleata albă”) recent apărut la Editura Caiete Silvane, Zalău.
+ There are no comments
Add yours