Psihologul meu fără simbrie

Nu știu cum se întâmplă, dar de la o vreme toată lumea simte datoria să-mi dea sfaturi. O fi din cauza Covidului? Poate circulă ceva unde de șoc ce vin din zona războiului?! Poate că am eu o mutră care pare că are nevoie de consiliere?! Unii o fac elegant, frumos, doar „sugerează”. Alții o fac de-a dreptul! Ceva asemănător cu datul cu bâta în baltă! Probabil că citesc pe fața mea că nu prea înțeleg din prima, așa că se simt obligați să-mi spună fără ocolișuri.

Astăzi a început, pentru mine, ca orice zi obișnuită. Am ieșit cu intenția să fac vreo câțiva pași și ceva cumpărături. După o plimbare scurtă, Tania, nepoata mea, a intrat în magazin să cumpere apă și pâine, iar eu m-am așezat pe terasa minusculă, să o aștept la masa de sub o umbrelă. Cumpărasem un Rebus și intenționam să-l răsfoiesc, când lângă mine s-a așezat o doamnă. Nu m-am uitat cine este, că nu mă interesa, așa că, deși și-a cerut voie, iar eu i-am făcut semn că poate lua loc, am privit în continuare coperta revistei, în timp ce gândurile mele erau în cu totul altă parte. După câteva clipe, doamna a început să turuie. La început nu mi-am dat seama că vorbește cu mine, așa că am încercat să nu-i dau importanță. Pe măsură ce vorbea, însă, am realizat că „obiectul” atenției ei eram eu. Cu toate acestea nu mi-am ridicat ochii de pe coperta revistei, „sugerându-i” și eu că nu prea sunt dispusă la o conversație cu necunoscuți…

– No știi ce, doamnă? Poți plânge cât îi vrea, că de acolo nu-l mai aduci înapoi! Și al meu s-o dus. Atâta o băut până o murit! Eu am plâns numai un pic, cât am stat păstă sicriu, ca să nu zică lumea că nu mi-am bănuit, dar Dumnezeu știe ce-o fost și cum o fost traiul meu cu el, așa că m-am oprit, că nu-s nebună să merg după el chiar amu! Fiecare are soarta lui și fiecare știe ce-i fierbe în oală. Așa că n-ar trebui să ne pese ce zic alții! Pe al meu toată lumea îl lăuda că este bun, pentru că era tare ponturos, dar numai eu știu cum o fost cu adevărat! O fost și el ca toți oamenii! Nici mai bun, nici mai rău! I-o plăcut tare mult muierile și paharul, arde-le-ar focu! Cu vremea însă muierile le-o lăsat, ori l-o lăsat ele pe el, dar n-o lăsat paharul. De câte ori am zis să nu mai bea, că moare, el zicea: „No, că tu-i fi nemuritoare dacă nu bei!” și mă înjura. O gândit că face cu viața cum face cu mine! O dată bea pentru că era necăjit. Altă dată pentru că era bucuros. Uneori bea ca să-i treacă supărarea, alteori ca să-mi facă mie în ciudă. O zis că cu cât oi zice eu să nu mai beie, cu atâta va bea mai mult. „Atâta oi bea până oi muri!” No, amu o murit! Doamne, ai știre de sufletul lui! Dacă-i vrea, Doamne! Ce pot eu să fac? Dumneata, doamnă, gândești că ești o salcie plângătoare! Umbli jelnică, îmbrăcată toată în negru! De ce nu te dai și cu funingine pe față? Poate așa ar fi mai primit!

Se oprește pentru o clipă, ca să respire, apoi continuă:

– O amărâtă de muiere, când îi moare bărbatul, îi gata să se arunce în groapă după el, dar când bărbatului îi moare nevasta, tot atâta o prețălește cât un picior de scaun rupt. Îl aruncă și pune altul nou. Și apoi să vezi tu poveste de dragoste, de ți se face scârbă când îi vezi că put a groapă și ei se poartă ca niște prunci! Ba câte unul nici nu și-o îngropat bine nevasta, ce încă nu s-o răcit, și el își aruncă ochii peste sicriul ei și-i gata să-și caute alta degrabă. La mulți nu le trebuie nevastă, ci slujnică, să-i spele, să le facă mâncare, să le rabde câte toate și ei să steie ca trântorii. Al meu zicea că mai bine se însura cu o oaie, că aceea zicea: „Be! Be! Nu cum zici tu, muiere: Nu mai be, omule! Nu mai be!” Îmi spunea de multe ori că ar trebui să-mi pară bine că nu mă bate, deși m-o mai bătut și el. Când îl întrebam de ce ar trebui să mă bată, râdea ca prostu în târg și răspundea: „Da’ alții de ce-și bat nevestele? Cică o fost unul care își tot bătea nevasta și l-a întrebat un vecin de ce o tot bate. Omul a râs și a spus că el nu știe, dar lasă că știe ea!” Vezi, doamnă dragă? O făcea să se simtă vinovată și dacă nu era. Și pe mine m-o bătut, că o zis că mi-i drag șefu de post, de acolo de la noi din sat. Atunci mă durea, că nu eram de vină. Mai târziu am fost de vină, așa că și dacă m-o bătut, nu m-o durut. Uite cum devine problema! Mi-o povestit vecinul că și-o prins nevasta cu meșterul care le repara acoperișul și o bătut-o de n-o mai stat nimica în ea, era gata să o adune de pe jos cu fărașul. Biata muiere și-o strâns hăinuțele și s-o dus de la el. Acuma umblă el ca boul popii pe ulițele satului de curg zoaiele după el. Așa face omul prost! Îl prinde pe celălalt cum nu trebuie și în loc să-l atragă la el cu vorbă bună, îl ia la bătaie și după aceea se întreabă de ce l-o părăsit. Apoi și un câine, dacă nu-i dai omenie, se ia și se duce la altă casă! Da’ un om? A dumitale o fi fost, poate, tare bun, de aceea tăt plângi și ești atât de jelnică! Poate îl plângi pe el, ori poate te plângi pe dumneata. Eu zic că ar trebui să te oprești! Nu știu, că nu te cunosc, numai zic, că poate mai plâng și altele după el, numai că nu știi dumneata! Ori poate că știi, dar nu vrei să știi!

Femeia vorbea întruna. Doar frânturi din argumentele ei ajungeau până la mine. Din curiozitate am ridicat privirea să văd cine este cea care știa atâtea despre viață. Alături, pe băncuța albastră din plastic, stătea o femeie pe jumătate orășeancă, pe jumătate părea de la țară. Era îmbrăcată în haine curate, dar modeste, iar pe cap avea o basma de sub care ieșeau câțiva zulufi roșcați. Avea ochii de un albastru clar, cum e cerul după ploaie, iar fața luminată de o irizare interioară. Era înaltă și subțirică și nu părea să aibă mai mult de 45 de ani. Am privit-o cu oarecare curiozitate, deoarece m-a uimit modul în care prezenta viața, care mie îmi părea foarte complicată și greu de înțeles. Văzând cum o privesc, femeia râde, punând în valoare două gropițe de toată frumusețea și dă cu mâna, parcă alungând ceva ce-i crea disconfort:

– Te uiți la mine ca la oul cel roșu! continuă femeia. Lasă că nu m-o ouat o găină și n-am trecut prin lume cu ochii închiși. N-am io atâta școală, da’ să știi că nu-s proastă! Poate că văd mai bine ca mulți, care și dacă văd nu știu ce o văzut. Când o murit bărbatul meu, o venit fata noastră care-i la școală în Timișoara și mi-o spus că trebuie să mă duc la psiholog. Am întrebat-o că ce-mi poate face mie psihologul? Îmi mai adaugă ceva la salar? Îmi face reducere la produsele pe care vreau să le cumpăr? Îl aduce înapoi pe tat-su? Apoi, i-am spus că dacă este să fiu cinstită, pe tată-său nici nu vreau să mi-l aducă. O fost destul cât o fost! Acolo a ales să se ducă, acolo să steie, până l-oi chema io! Ori până la A doua Venire a Domnului! Fata s-o uitat speriată la mine și m-o lăsat în pace. Ba, zilele trecute mi-o zis o vecină că ar trebui să fac oarecum să nu mai stau singură. Nu m-am gândit ce era în capul ei, așa că am întrebat-o ce vrea să spună, mi-a spus că ar trebui să mă mărit, și că dacă nu-mi aflu eu pe oarecine, îmi caută ea. Îmi venea să arunc cu apă opărită după ea, dar m-am oprit, pentru că era nebună, săraca! I-am spus că în veci de veci nu mai vreau să rabd prostiile nimănui, că nu mai vreau să-mi spună nimeni ce și cum să fac, că nu mai spăl izmenele nimănui și nu le mai întind pe sârmă lângă hainele mele!

Femeia tace din nou, privindu-mă insistent ca să-mi observe reacțiile. Cum eu o priveam încremenită, ea a continuat:

– Poate că dumneata, când îi pune jos hainele jelnice, ți-i cota pe oarecine și vei lua totul de la început. Vai de el început! De parcă ar putea fi mai multe începuturi! Să te apuci acum să îi înveți agodurile altuia! O, Doamne! Să te angajezi slugă fără sâmbrie la un străin! Dacă tot vrei să fii slugă, ai acolo copiii, care îs ai tăi și la care le rabzi mai ușor… că-s ai tăi! Ori poate că dumneata nu ai copii, că voi, doamnele, abia dacă faceți câte un amărât de prunc de gândești că-i pui de Avicola! Dacă ai prunci, fii sluga lor, că batăr îs pruncii tăi, nu o căpușă străină pe care s-o porți în spate, câte zile ți-o mai dat Dumnezău! Faci cum vrei, că amu poți alege, numai cred că nu ar trebui să mai fii atât de jelnică de gândești că s-o prăpădit lumea!

Nepoata mea m-a salvat! A ieșit din magazin, așa că am salutat și m-am grăbit să plec, pentru că primisem prea multă informație și nu știam dacă sunt în măsură să o procesez!