Prognosis London

Londra te umple de senzaţii şi de emoţii speciale. După ce ai mers deja pe jos câţiva kilometri, îți dai seama că acesta este oraşul în care vrei să te întorci. Era un fel de Carpe diem, dar l-am vrea cu repetiție. Londra e un fel de Turnul Babel, dar plin de reguli. Dincolo de arhitectura specială şi de puzderia de muzee, te impresionează ordinea şi civilizaţia. E un sentiment de siguranță pe care nu îl încerci în destule metropole importante ale Europei. Este un loc incredibil! Nebun și scump, dar incredibil!

După o zi plină de muzee și plimbări, am poposit la celebra sală Indigo O2, unde ne aștepta un regal de muzică progresivă. În prima seară am început cu show-ul Voivod. Britanicii au sunat bine, un metal închegat, dar parcă puțin mai departe de metalul progresiv.
Ne-am revenit repede cu Einar Solberg, vocalistul de la Leprous, a cărui trupă a oferit un spectacol excentric, emoționant și dinamic. Totul a fost un concept despre viață și transformările ei. Instrumentiști desăvârșiți, o încântare plină de spirit neliniștit în elementul său absolut!
Seara s-a încheiat cu veteranii de la Hawkwind, o surpriză extraordinară, având în vedere că britanicii cântă din 1969! Ne-am întors prin tunelul timpului, cu o jumătate de secol în urmă și am retrăit revoluționarul ritual spațial. În lunga lor carieră, Hawkwind au fost pionieri în psihedelic și progresiv, dar mai ales au fost inițiatorii scenei acid-house din anii ’80. Piesele lor absorbeau undele sonore, dând naștere unei incredibile atmosfere de sunet și lumină.
A doua seară a început cu o mare surpriză: Rosalie Cunningham. Rock progresiv din anii ’60 și ’70, cu sonorități ancorate în prezent. O hipnoză blues și soul asezonată cu The Beatles, Jethro Tull, Fairport Convention sau Jefferson Airplane. Vocea lui Rosalie este susținută de inconfundabilul sunet al clapei Hammond.
A urmat Soen, un concert ce îl pândeam de ceva vreme. Așa cum m-am așteptat, a sunat undeva între Tool și Opeth (doar e acolo Martin Lopez, nu?), dar parcă încet-încet e altceva. Pe scenă a fost și un cvartet de coarde, se construiește mai mult în zona epică. Oricum, nu sună a Dream Theater, cum năzuiesc multe trupe de progmetal. Bineînțeles, totul a sunat perfect; fără solo-uri fanteziste, pur și simplu o compoziție solidă, cu multe momente de savurat. Contrastul dintre riff-urile dure și vocile emoționante, părțile epice de sunet, fac ca fiecare secundă de muzică să fie o plăcere. Când riff-urilor de chitară care se succed brutal, susținute de tobele uimitoare ale lui Martin Lopez, li se alătură vocea melodioasă și caldă a lui Joel Ekelöf, simți că muzica nu este pierdută și poți visa cu ochii deschiși! Un echilibru perfect între hard și epic, complex și captivant. Această muzică îți dă putere și, în același timp, este liniștitoare.
Pe bună dreptate, capul de afiș al festivalului a fost trupa poloneză Riverside. Cei patru muzicieni au arătat că rockul progresiv este în ADN-ul lor. Fiecare instrument muzical a ieșit în prim-plan atunci când era momentul. Au fost pauze și schimbări de tempo în timpul unor melodii, toate meșteșugite artistic de liderul Mariusz Duda. Puterea trupei a fost întotdeauna capacitatea lor de a combina vocile minunate, într-o manieră care-mi amintește de Greg Lake sau John Wetton, cu melodii surprinzătoare și muzicalitate superbă. Performanță fantastică, sunet grozav, într-un cuvânt ARTĂ!
Întregul festival a fost o trecere în revistă a curentelor progresive mai vechi sau mai noi. O variație și o diversitate incredibilă, compoziții sofisticate, muzicalitate magnifică și influențe din toate zonele; de la lucrările întunecate sau pasaje neoclasice ale lui Stravinsky, până la free-jazz á la Sun Ra. Plin de sunet și furie, câteodată dezlănțuit, alteori cu momente melancolice ce îți lăsau o lacrimă în colțul ochiului, a fost un eveniment între prieteni, cu muzică celestă.