Profeție și destin

Reeditată la un interval considerabil de 11 ani, cartea Dor de vis – Profeție împlinită, semnată de Doina Ira-Tăutan, apare tot la Editura Caiete Silvane și reprezintă o nevoie a autoarei de a-și reevalua scriitura inițială, o încercare de reașezare a epicului, o ordonare a narațiunii din perspectiva unui eu mai exersat, mai distilat. Asemenea volumului-matcă și acesta este unul de analiză și de introspecție, iar episoadele, șase la număr, din care este alcătuit, compun scenariul unei existențe. Mărturisirea Doinei Ira-Tăutan stă sub semnul subiectivității, al memoriei afective, al unei sensibilități menită a o pigmenta într-o manieră proprie. Cartea Dor de vis, ediția a doua revizuită și adăugită, se încadrează în spectrul unor taxonomii operaționale distincte: autobiografie, memorii, interviu, roman, jurnal. Discursul se derulează la granița dintre pactul romanesc și pactul autobiografic. Evenimențial, episoadele sunt redate cronologic dintr-o perspectivă experiențială. Tematic, cartea se joacă în anticamera unor teme și motive precum suferința, moartea, despărțirea, dezamăgirea, boala, timpul, iubirea pierdută și regăsită, menite a configura un univers ficțional drapat cu dramatism și de o mare intensitate emoțională.

Personajul-narator, Dina, înregistrează atent atât momente-cheie personale care i-au marcat devenirea, cât și aspecte sociale, care defineau realitatea anilor 1990-2000. Rama se constituie din rememorări, secvențe, așa cum le înregistrează memoria afectivă, iar cartea este, în esență, un desfășurător temporal – cronologic, un pseudointerviu între cele două instanțe narative create, Dina și Andra. Prietene din copilărie, timpul le va separa, apoi se vor regăsi sub semnul amintirii și al creației: „Ne-am regăsit și reîntâlnit după mulți ani. (…) La una dintre întâlnirile noastre i-am spus că îmi doresc de mult timp să scriu despre ea, să scriu povestea vieții ei. Am întrebat-o dacă este de acord și dacă vrea să mă ajute să fac asta. «Sigur că sunt de acord, Andra. Ți-am citit cărțile»”.

Doina Ira-Tăutan ne oferă un hibrid la nivel compozițional și tematic, iar construcția cărții este un perpetuum mobile între trecutul dureros și prezentul relatării. Evenimentele nu sunt redate la cald ca în genul diaristic, existând o distanță considerabilă între momentul trăirii și cel al mărturisirii. Astfel, distanța oferă impresia de perspectivă, reamintirea poate fi alterată de noi experiențe afective, de noi reflecții, ceea ce ar putea distorsiona claritatea întâmplării. Acest fapt nu înseamnă că se alterează materialul evenimențial, ci că îl îmbogățește cu noi stări, emoții, trăiri. Aici intervine ficțiunea, care se construiește în jurul mărturisirii și al notelor de jurnal: „Am primit jurnalul Dinei, în fapt cinci dintre cele șase caiete studențești, scrise față-verso, cu scris de copil, mai întâi, și de adult, mai spre final. Pe ultimul dintre ele nu mi l-a dat. Am întrebat-o de ce. Mi-a spus că nici acum nu este pregătită să termine una dintre povestirile ei, începute demult, dar că atunci când va putea scrie totul sau când va putea vorbi despre asta, voi primi și celălalt caiet”. Regia cărții se coagulează într-un scenariu de tip întrebare-răspuns și evocă plăcerea personajului-narator de a mărturisi totul, fără a eluda din schema romanescă detaliul. Scrisul devine pentru Dina o modalitate de a se elibera de trecut, de a-l accepta și de a elimina negarea din ecuația devenirii: „Negam o anumită perioadă din existența mea, care mă marcase definitiv. Nu aveam curajul să mă gândesc la ea. Mă temeam că rememorând, voi reînvia totul și că amintirile acelea îmi vor declanșa iarăși suferința. După ce m-am maturizat, am decis că a venit timpul să-mi înfrunt temerile. (…) Și, dacă până atunci singura modalitate de a mă elibera fusese scrisul, mi-am spus că tot el mă va ajuta”.

Dor de vis este un autoportret în care personajul relatează secvențial episoade care compun scenariul unei călătorii interioare a ființei, care descoperă și se descoperă de-a lungul devenirii. Lipsa de afecțiune a părinților, izbucnirile violente ale tatălui, incidentul cu tânărul abuzator în drum spre școală, despărțirea familiei, alegerile viitoare, toate vor avea un impact negativ asupra formării și maturizării Dinei.

Autoarea încearcă o disimulare auctorială, vocea inițială a naratorului-creator este înlocuită treptat cu aceea a personajului-narator din unghiul căruia se relatează discursul epic. Realizăm în urma lecturii celui de-al doilea volum că prioritatea în realizarea scenariului o au avatarurile interioare și cele ale iubirii. Dina, la vârsta de 18 ani, se îndrăgostește iremediabil de Cristian, care avea 25, iar după finalizarea studiilor liceale se căsătorește cu acesta, ieșind de sub incidența unei familii destrămate: „Dorința de a avea propria familie, «scăpând» astfel de tutela părinților, tutelă care mă «obliga» să fiu când cu unul, când cu celălalt, a făcut ca propunerea lui Cristian de a ne căsători imediat după ce voi absolvi liceul, să fie pentru mine cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla”. Dina trece de la extaz la agonie, iar cu fiecare etapă vechiul eu îl completează pe cel prezent până la indistinct. Destinul ei va fi zdruncinat de momente menite a o forma. Șirul nesfârșit de pierderi, de renunțări și încercări îi vor testa caracterul. Fiecare nouă experiență este percepută de personajul-narator ca un program reformator, regenerator pentru ca, în final, să își găsească echilibrul, să se elibereze de singurătate prin scris și prin întâlnirea cu Victor Tăutu, care dă un nou sens devenirii Dinei. Profeția țigăncii Trandafira, eșecurile, pierderile, renunțările și acceptarea compun un destin exersat, maturat, împlinit: „Că dacă ai să treci de toate necazurile, o să ai totul. Nu uita că de tine depinde”. Prin formula aleasă, personajul exersează pe tot parcursul narațiunii, ieșirea din durata temporală prin actul rememorării declanșat de Andra.

Doina Ira-Tăutan scrie o carte despre profeție și destin, despre renunțări și acceptări, despre eșec și împliniri. Dor de vis se distinge, în primul rând, prin partiturile care compun creația, prin povestea propriu-zisă. Remarcăm însă că stilul autoarei este într-o continuă exersare și căutare a formulei narative care să o individualizeze în peisajul contemporan.