Profesorul Augustin Balint* (1 ianuarie 1902 – 29 ianuarie 1958)

Amintiri

Întortocheatele şi imprevizibilele căi ale vieţii m-au condus către profesia de educator. Frumoasa şi buna mea dăscăliţă din Boju, preoteasa Valeria Cristea împreună cu mama au socotit că făcându-mă învăţător mă vor ajuta să ies din sărăcia în care am apărut pe lume.

După susţinerea unor examene de diferenţă faţă de şcoala primară sătească, după fuga pentru obţinerea unei serii de acte, inclusiv ruşinosul certificat de paupertate, după pregătiri de tot felul, pe la începutul lunii octombrie 1947, stând călare pe o saltea bine umplută cu pănuşi de cucuruzi, am intrat în Cluj într-o căruţă trasă chinuitor de greu de un cal slăbănog, crezându-mă un mare învingător. Cu un clop de paie devenit sur de vreme pe cap, cu un coşuleţ de papură pe genunchi, în care aveam un caiet de citire şi unul de aritmetică, cu mutra mea de ins victorios, dominat de mari aspiraţii şi visuri, păream un strănepot ardelenesc al lui Don Quijote.

Anii şcolari 1947-1948 şi 1948-1949 au fost pentru mine o etapă de stagnare, deoarece sosisem la Cluj cu şapte clase primare terminate, cu examen de absolvire luat cu rezultate dintre cele mai bune, şi, după doi ani petrecuţi la Cluj, eram a doua oară absolvent al clasei a VII-a, putând susţine examen de admitere pentru un loc la Şcoala Pedagogică de Băieţi, unde stătusem „pe loc repaus” vreme de doi ani. Şi, la admitere, era s-o încurc din cauza probei eliminatorii la muzică, însă, ştiind ce pot eu la alte obiecte, examinatorul, bunul profesor Dorin Pop, mi-a dat drumul. Aşa am ajuns eu, în toamna anului 1949, elev în anul I B, avându-l ca diriginte pe fostul director al şcolii, profesorul Augustin Balint, care ne-a condus cu dragoste de părinte şi cu tact de pedagog deosebit până la terminarea şcolii în 1953.

În orice împrejurare din şcoală, pe domnul diriginte îl observam şi îl recunoşteam de la distanţă. Se ţinea mereu drept, păşea rar şi lin, având grijă să nu-i alunece pardesiul pe care-l purta pe umeri; sub braţul drept ducea catalogul şi în mâna stângă ţinea un mic mănunchi de chei cu care parcă se juca în vreme ce-şi mişca buzele, răspunzând la saluturile elevilor, pe care niciodată nu-i neglija.

În pragul vârstei de cincizeci de ani, fiind cam de-o seamă cu părinţii noştri, domnul diriginte ni se înfăţişa cu un chip de bărbat deosebit. Între bărbia cu gropiţă pronunţată la mijloc şi cununa din flori de cireş a părului, strălucea o faţă luminată de un zâmbet abia perceptibil – mesager veritabil al bunătăţii lăuntrice şi al omeniei care îl caracterizau. Ochii clari şi întrebători, mângâiaţi de nişte sprâncene dese, obrajii rumeni ca de fecior holtei, zâmbetul nelipsit, tot calmul şi siguranţa mişcărilor pe care le făcea, vocea prietenoasă şi atrăgătoare – toate laolaltă ne cucereau, fiindcă exprimau optimism, încredere şi prietenie pentru noi cei care ne străduiam să învăţăm a trăi omeneşte şi să ştim a-i învăţa, la rândul nostru, şi pe alţii, pe copii.

În clasă îşi desfăşura toată măiestria de profesor de care dispunea. Abia acuma îmi dau seama că îşi aşeza munca de succes pe un principiu, să-i zicem, al creării atmosferei psihologice favorabil înţelegerii şi receptării noutăţilor, pe care ştia s-o construiască în clasă. Intra calm; până aşeza catalogul şi eventualul material didactic adus, zâmbea spre noi, îşi rotea privirile peste clasă, pe care o mângâia, o cuprindea şi şi-o apropia, apoi se aşeza la catedră şi nota absenţii. După alte două-trei contacte din ochi cu clasa, declanşa blând, imperceptibil de blând, mersul activităţii, căci legătura emoţional-intelectuală dintre dascăl şi subiecţii săi era realizată, interesul şi atenţia voluntară, determinate de motivaţia necesităţii de a cunoaşte, funcţionau de-acuma perfect. Stârniţi şi mobilizaţi de profesor, elevii participau deschis şi direct, faptic şi mental, urmărind pas cu pas totul şi refăcând fiecare ceea ce se desfăşura în clasă. Lecţia curgea continuu şi firesc, fără abateri sau opriri nejustificate, aşa cum se desfăşoară procesele în sânul naturii. Când suna, clasa era apreciată prin vorbe potrivite ori numai cu un surâs luminos; câţiva dintre noi primeam note, câtorva li se făcea un anumit semn cu arătătorul mâinii drepte şi dascălul ieşea în tumultul tineresc ce domina coridoarele marii şcoli.

Domnul diriginte! Eu numai aşa pot să-i spun deşi, iată, au trecut şapte decenii de când s-a reîntors în sânul ocrotitor al naturii. Domnul diriginte era un veritabil profesor de ştiinţe naturale. Poseda adânci şi întinse cunoştinţe teoretice şi avea multă pricepere asupra fenomenelor concrete şi vii ale naturii. Numai cine i-a cunoscut laboratorul şi a ieşit cu dânsul în natură poate că şi-a dat seama de adevăr. Era preocupat mereu să ne pregătească şi pe noi în această direcţie, fiindcă urma să fim nişte adevăraţi mesageri ai ştiinţei în mult-neglijata lume a copiilor de la ţară. În acest sens, neuitate rămân pentru mine câteva ieşiri în natură, făcute primăvara devreme, în pragul verii şi toamna târziu, toate cu scopul de a observa şi recunoaşte ceea ce învăţasem în clasă.

Odată, primăvara, prin martie, ne-a dus afară din oraş. Am mers pe jos, trecând prin Mănăştur, unde am vizitat ferma de bovine a Institutului de Agronomie, şi apoi am ieşit în câmp. Acolo, pe o păşune deluroasă ne-a dat sarcina să căutăm numuliţi, nişte bănuţi calcaroşi caracteristici perioadei paleogenului; ne-a îndemnat să ne reamintim cele învăţate în clasă şi ne-a orientat să privim în jur şi să ne imaginăm cum ar fi arătat locul cu flora formată din fanerogame şi cu fauna de la începutul erei neozoice.

Prin iunie, înaintea examenelor de sfârşit de an, specifice şcolii din acea perioadă, împreună cu clasa paralelă A, al cărei diriginte era ilustrul om de cultură şi profesor de matematică, Atanasie Popa, într-o duminică luminoasă am urcat la Făget să vedem natura în toată plinătatea şi robusteţea manifestărilor ei de la începutul verii. Dirigintele nostru ne stârnea să deschidem bine ochii şi să observăm, matematicianul filosofa, iar noi, elevii, ne încântam de măreţia şi frumuseţile pădurii, în primul rând fiind eu, cel care copilărisem pe dealurile aspre şi pleşuve ale Câmpiei Transilvaniei şi acuma intram prima dată într-o mare pădure adevărată.

Pentru mine, cea mai interesantă dintre aceste ieşiri în natură a fost una care a avut loc pe la sfârşitul lunii octombrie 1950, dacă îmi aduc destul de bine aminte. Atunci, elevii frumosului oraş Cluj au fost mobilizaţi în număr mare şi duşi cu un tren special în vagoane de marfă undeva între Gârbău şi Aghireş, pe nişte dealuri cu păduri bătrâne, de fag şi stejar, ca să culeagă jir şi ghindă.

Pădurea se dezbrăcase pe jumătate şi aşternuse pe jos un enorm covor arămiu stropit cu înflorituri verzi şi roşii. Când ne mişcam pe el, se năştea o melodie sâsâită ca un suspin în stingere. Sus, printre crengile desfrunzite se deschideau largi întinderi din albastrul cerului sprijinit parcă pe vârfurile în veşnică legănare ale arborilor seculari.

Voioşi că suntem unde ne place, noi ciuguleam cu vârfurile degetelor micuţele seminţe de pe frunze, din iarbă şi chiar de pe pământul umed. Unele clase mai inventive s-au împărţit în echipe şi, folosind pături, cearşafuri sau mari prelate întinse pe jos, scuturau roadele pădurii pe ele şi reuşeau să adune cantităţi mari cu care se lăudau. Era un fel de întrecere socialistă între clase, cum ne exprimam noi atunci.

Profesorii, diriginţi sau nu, care ne însoţeau, aveau o mare răspundere în astfel de „excursii”. Problema principală care-i preocupa era să ne aibă mereu sub priviri pentru a şti ce facem, ce şi cum lucrăm, dar mai ales ce se întâmplă cu noi pentru ca, la nevoie, să poată interveni prompt. În timpul lucrului ne îndrumau, discutau cu noi lejer; lăsând parţial de-o parte canoanele didactice din lecţii, se apropiau sufleteşte de noi şi ne cunoşteau şi altfel decât în „chingile” băncilor. Uneori se citea pe feţele lor un fel de îngrijorare, care dispărea după ce se vedeau cu noi din nou în curtea şcolii.

În relaţiile sale cu elevii, domnul diriginte Augustin Balint, cu experienţa de care dispunea şi cu omenia care-l caracteriza, se comporta ca un adevărat părinte sufletesc şi bun prieten. Nu exista problemă personală sau de interes general care să nu poată fi abordată într-o discuţie cu dânsul şi care să nu-şi afle răspunsul adecvat cerinţelor şi realităţilor vieţii. Să nu uităm însă că eram în vremea mult-hulitului deceniu al şaselea al secolului trecut când şi anumite probleme de natură ştiinţifică se „rezolvau” la modul dictatorial. Atunci Stalin şi-a publicat cărţulia Marxismul şi problemele lingvisticii, cu scopul de a pune ordine în discuţiile dintre savanţii sovietici.

Îmi amintesc că pe la sfârşitul lunii februarie 1951, când eram în anul II de studii şi ni se preda geografia Uniunii Sovietice, într-o după-amiază i-am făcut o vizită în laboratorul de ştiinţe naturale al şcolii, unde lucra. M-a primit zâmbind şi, văzându-mă cam fâstâcit, m-a întrebat ce mă aduce la dânsul. I-am spus cam pe şoptite, fiindcă problema ridicată de mine privind istoria neamului nostru era una tabu în acea vreme. M-a îndemnat să mă gândesc şi să caut eu un răspuns care să mă convingă de adevăr. Duminica viitoare, după-masă mă invita să-l însoţesc în vizita pe care o va face familiei unui coleg, prieten de-al meu, ce locuieşte dincolo de Gunoaie, spre câmp, între Someşeni şi Cluj. Pe drum, eu, mărunt cum sunt şi slab îmbrăcat, mă ţineam la un pas lateral de dânsul ca să nu creadă lumea că, ia, acest domn elegant, acest tovarăş cumsecade discută de aproape cu un amărât adunat de pe drumuri. După ce am trecut de vama din Piaţa Mărăşti, i-am spus răspunsul meu: Câinele cel mare se suie pe cel mic, altminteri nu se poate! Aşa ne arată povestea istoriei din toate timpurile! A râs reţinut şi m-a bătut pe umăr în semn de aprobare. Întrebarea mea din laborator fusese: Domnule diriginte, se poate naşte o naţiune şi o limbă peste noapte ca urmare a unei intervenţii militare şi a ocupaţiei? De ce pe stema URSS scrie româneşte cu litere ruseşti – Proletari din toate ţările, uniţi-vă! – şi se zice că nu e româneşte?

După ce am terminat şcoala pedagogică, la o simplă festivitate de despărţire ne-a sfătuit să avem grijă cum ne mişcăm în lume şi să facem ceea ce suntem siguri că aduce lucruri bune pentru copii şi tineret, să fim atenţi cu cine stăm alături şi ce facem oriunde ne-am afla. Atunci, în râsetele clasei, un hâtru dintre noi a adăugat: Ca să trăim mult şi bine pe pământ! Scena aceea n-a fost comentată.

În perioada studiilor universitare (1953-1957) am ţinut mereu legătura cu şcoala, mai ales cu domnul diriginte. Odată, în iarna lui 1956, m-a invitat la o oră de dirigenţie. Avea o clasă de băieţi asemănătoare cu cea în care am fost şi eu cu câţiva ani mai înainte, copii de la ţară ca mine. Dirigintele dorea să le întărească motivaţia învăţării. Pentru aceasta a organizat un dialog între generaţii – eu, cel format anterior, şi actualii elevi care urmau să practice profesia de educatori.

Ca să avem un suport de discuţie ne-a pus în faţă zicerile populare: Cine ştie carte are patru ochi; Ai carte, ai parte. A fost interesant şi folositor. Poate că dacă eu aş fi putut fi mai firesc, mai deschis şi mai puţin emoţionat, acţiunea ar fi reuşit şi mai bine.

Ultima întâlnire! Care dintre noi şi-ar fi putut închipui că este cea din urmă? Ultima dată l-am întâlnit pe domnul diriginte Augustin Balint în august 1957. Se apropia ziua în care trebuia să plec la Baia Mare pentru a vedea unde voi lucra. Deşi eu am hotărât să mă duc acolo, acuma, în august, mă bătea gândul să rămân la Cluj, unde studiasem vreme de zece ani. Am trecut pe la Şcoala Pedagogică, de unde aşteptam un cuvânt bun de urmat. Directorul de atunci, domnul profesor Teodor Chindea mi-a promis o slujbă de pedagog, adăugând că mai târziu s-ar putea face şi altceva. L-am căutat pe domnul diriginte despre care aflasem că este în şcoală. Asista pe cineva la un examen de corigenţă. A ieşit din sală şi mi-a acordat câteva minute. Rezultatul convorbirii a fost că eu am decis să mă duc în Maramureş, fiindcă acolo era nevoie de mine. M-am dus şi n-am să regret niciodată.

În decembrie 1957, în perioada vacanţei de Crăciun, între două trenuri, m-am oprit la Cluj să-mi ridic diploma de profesor de la Universitatea „Victor Babeş”. Atunci n-am avut răgazul să-l caut, deşi aş fi dorit să-l întâlnesc pentru a vorbi cu dânsul despre o chestiune importantă pentru mine în acel moment. Când eram student şi-l întâlneam, aproape întotdeauna îşi exprima dorinţa să mă vadă cu o fată, o prietenă. Am tot amânat acel eveniment, fiindcă aşa au curs întâmplările vieţii mele în acea vreme. Mă gândeam că prin ianuarie 1958 să i-o prezint pe logodnica mea, fata cu care urma să mă căsătoresc în câşlegile acelei ierni. După vacanţa de iarnă, ne-am adunat amândoi resursele băneşti şi ne-am dus la Cluj să ne cumpărăm verighete. Am tras la fostul meu coleg de şcoală pedagogică şi de facultate, Ion Taloş, devenit cercetător la Arhiva de Folclor a Academiei Republicii Populare Române, Filiala Cluj. El ne-a dat trista veste că domnul diriginte Augustin Balint nu mai este.

O întâmplare inexplicabilă, pusă în mişcare de o forţă necunoscută a subconştientului sau cine ştie ce a făcut ca noi – eu şi Maria – tocmai atunci să venim la Cluj şi să-l conducem pe ultimul drum pe domnul diriginte Augustin Balint, căruia îi datorez în mare măsură formarea mea ca om şi ca educator. De ce am plecat tocmai atunci la Cluj? M-o fi chemat? Mai avea să-mi spună ceva? Niciodată n-am aflat răspunsul la aceste întrebări şi nu-l voi afla!

Pe la mijlocul unei liniştite zile de iarnă fără omăt, dar cu lumină multă şi cer de un albastru-pur, în sunetele unui cântec blând, intonat de un cor de adolescenţi, fete şi băieţi, conduşi de maestrul Marius Cuteanu, sicriul cu trupul neînsufleţit al celui care a fost iubitul meu Profesor şi Diriginte a fost coborât încet în pământul Ţării, spre buna şi veşnica lui odihnă.

Întru eternitate, Dumnezeu să-i odihnească în pace trupul şi sufletul, că bun Om a mai fost! Iară noi, cei pe care ne-a iubit ca un părinte şi şi-a pus tot sufletul să ne facă oameni de omenie, câtă vreme mai rămânem aici, suntem semn de adâncă preţuire şi neuitare peste ani!

*Text primit la redacție înainte de decesul autorului.