Probleme de muzeografie reflectate în revista „Școala Noastră”

Acum 100 de ani, la 15 aprilie 1924, la Zalău apărea de sub tipar primul număr al revistei pedagogice-culturale „Școala Noastră”, ca organ oficial al Revizoratului (Inspectoratului) școlar, al Comitetului școlar județean și al Asociației Învățătorilor din județul Sălaj.

În articolul „Programul nostru”, semnat de către Nicolae Nistor, redactorul-responsabil, erau enunţate obiectivele revistei, o adevărată platformă-program pentru învățământul sălăjean:

„a) Să strângă rândurile tuturor dascălilor din judeţ din toate ramurile de învăţământ. b) Să stabilească o legătură strânsă între şcoala normală şi între învăţătorul care a ieşit din această şcoală. c) Să dea putinţa acestor dascăli să-şi publice lucrările de specialitate, lecţiunile practice, observaţiunile precum şi orice elaborate cu caracter profesional […]. d) Să îmbrăţişeze toate manifestările culturale din judeţul nostru precum şi orice eveniment social ce stă în legătură cu educaţia mulţimii. e) Să publice dări de seamă asupra operelor pedagogice sau sociale, care apar în literatura noastră şi să concretizeze în rezultate concise ideile fundamentale ale articolelor mai importante publicate în marile reviste pedagogice române şi străine. f) Să îmbrăţişeze trecutul cultural al românilor din Sălaj şi să publice orice lucrări care ating acest trecut ca: date istorice asupra evenimentelor mai însemnate, note asupra marilor bărbaţi, cari au contribuit la ridicarea culturală a judeţului, precum şi scrierea monografiilor tuturor comunelor din judeţ”.¹

În evoluția revistei „Școala Noastră” se disting trei etape: 1) 1924-1931; 2) 1932-1939; 3) 1939-1940.

Din anul 1932 devine „revistă pedagogică-culturală a corpului didactic primar din județul Sălaj cu apariție lunară”; începând cu nr. 1/1935 devine „revistă lunară de educație, cultură profesională și afirmare națională”, iar din martie 1939 revista trece în proprietatea Asociației învățătorilor sălăjeni, secția Sălaj.

Membrii în Comitetul de redacție au fost următorii: 1924 – Ioan Mango, Simion Oros, Grațian Capătă, Emil Pocola, Petre Modreanu; începând cu nr. 9-10/1926, directorul revistei este Ioan Mango, redactor Grațian Capătă, iar comitetul de redacție era format din Leontin Ghergariu, Simion Oros, Emil Pocola, Dumitru Mărgineanu, Augustin Creșpai și Ioan Rațiu; începând cu nr. 17-18/1927 redactor devine Leontin Ghergariu, iese din comitetul de redacție Emil Pocola și reintră Grațian Capătă.

Sistându-și apariția, provizoriu, în perioada februarie-decembrie 1931, din cauza crizei economice mondiale, revista reapare în ianuarie 1932, cu același colegiu de redacție.

De la 20 februarie 1932, revista nemaiavând comitet de redacție, Dumitru Mărgineanu devine redactor-responsabil, care din anul 1937 cumulează și funcția de director al publicației pedagogice.

Din martie 1939, revista trece în proprietatea secției Sălaj a Asociației învățătorilor, iar redactarea ei cade în sarcina Consiliului central. Redactor-responsabil este Macedon Olaru, iar din septembrie 1939 Comitetul de redacție este format din Gheorghe Pop Corniș și Ioan Ardeleanu Senior.

Primele opt numere se tipăresc la Tipografia „Șereș” din Zalău, apoi la Tipografia „Luceafărul” din Zalău, până la întreruperea apariției revistei, cauzată de Dictatul de la Viena, din 30 august 1940.²

Printre numeroasele problematici abordate în coloanele revistei se numără și cele de muzeografie, respectiv necesitatea înființării unui muzeu județean în Sălaj și a muzeelor școlare.

În cadrul unei ample și interesante conferințe, primarul orașului Zalău, dr. Nicodim Cristea, vorbește despre necesitatea înființării unui muzeu sau Palat cultural în urbea de sub Meseș. Mulți priveau cu sarcasm și ironie problema muzeelor, fără a fi conștienți de importanța acestor prestigioase instituții de cultură: „Ironia și sarcazmul obișnuit la noi în materii foarte importante din punct de vedere național, cum este și problema muzeelor românești, te fac să meditezi adânc asupra ei și să aperi cu toate puterile instituția aceasta indispenzabilă în istoria țărilor și popoarelor civilizate”.³

Având ca bază de documentare studiul publicat de către reputatul istoric și etnograf Coriolan Petran, intitulat „Muzeele din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”, Nicodim Cristea trece în revistă toate muzeele existente la momentul respectiv, oferind informații privind anul înființării, evoluția și colecțiile deținute. Subliniază că a venit de puțin timp în Zalău, din funcția de prim-pretor al plasei Hida, dar că dorește să se implice cât mai mult și în problemele culturale ale Zalăului, el fiind, de altfel, inițiatorul înființării despărțământului Zalău al Astrei, în anul 1923.⁴

Își exprimă părerea de rău că în Sălaj nu exista un muzeu județean, așa cum ar fi fost normal, care să cerceteze, conserve și valorifice patrimoniul cultural, subliniind faptul că mai existau doar cinci județe din Transilvania în care nu funcționa o astfel de instituție: „Este dureroasă pentru fiii Sălajului constatarea lipsei unui muzeu județean sau palat cultural în vreun centru al acestui județ. Numai 5 județe din Transilvania sunt în starea aceasta, lipsind muzeul în comunele urbane: Bistrița, Dej, Diciosânmartin (Târnăveni – n.n.), Făgăraș și Zalău”. Consideră că era timpul ca și Zalăul să intre în rândul orașelor civilizate: „Drept aceea este timpul, să ne dăm seama cu mic cu mare de această lipsă, căutând să facem și noi începutul stăruințelor pentru soluționarea acestei chestiuni”. Între timp, multe din descoperirile arheologice efectuate în Sălaj, la Porolissum, Crasna sau Șimleu Silvaniei, mergeau spre alte muzee, la Cluj, Budapesta etc. De asemenea, mulți intelectuali dețineau colecții particulare de mare valoare, „cari nefiind îngrijite sistematic și de un expert, se strică și azi mâine nu mai au nici o valoare”. Toate obiectele existente în cele 240 de localități din județul Sălaj puteau constitui baza unui muzeu județean, cu sediul în Zalău. Pentru început, propune ca muzeul să fie organizat în două săli pe care le punea la dispoziție în sediul Primăriei Zalău, „și după cum se va manifesta interesul intelectualilor noștri pentru acest așezământ de cultură, am avea atâtea modalități pentru asigurarea mai multor camere în acest oraș și cu timpul pentru edificarea unui palat cultural îndată ce starea materială a orașului ne va permite aceasta”. Face apel „la simțul de bun Român” al tuturor intelectualilor din județ, rugându-i să trimită, pe adresa comitetului Despărțământului Astra, obiectele pe care le donau pentru muzeu. Își ia angajamentul de a deschide o rubrică în ziarele din județ, în cadrul căreia să publice toate donațiile, „servind aceste donațiuni ca pildă pentru toată lumea, căreia îi incubă datorința a sprijini înființarea grabnică a acestui așezământ de cultură, ce va păstra cu sfințenie toate obiectele importante din acest județ fără a escepționa primirea obiectelor națiunilor conlocuitoare cu noi, cari vor să-și dea concursul la îmbogățirea acestui muzeu”.⁵

Se pare că apelul lui Nicodim Cristea nu a avut succesul scontat, deoarece peste cinci ani aflăm dintr-un articol publicat de Ioan Mango, inspectorul general al învățământului sălăjean, în revista „Școala Noastră”, că au fost „puțini aceia cari au înțeles și sprijinit înfăptuirea ideii” și că „abia s-au putut aduna câteva zeci de obiecte”.

Cu toate acestea, ideea nu a fost abandonată, iar Ioan Mango face un nou apel către intelectualii sălăjeni să se ocupe „sistematic cu cercetarea rămășițelor vechi, cu descrierea lor și a legendelor, ce s-au mai păstrat și cu adunarea și depozitarea obiectelor mai de valoare, într-un muzeu”. Totodată, subliniază că sunt puține județe în țară atât de bogate în vestigii istorice precum Sălajul, amintind de castrele romane de la Porolissum și Buciumi, de inscripții și drumul roman, de cetățile de la Ortelec și Șimleu, de bisericile de piatră de la Uileacu Șimleului și Coșei, foste mănăstiri catolice, tumulii de la Nușfalău și bisericile de lemn din Sălaj, susținând că aceea din Ban este cea mai veche. Nu în ultimul rând, amintește că biserica de lemn din Cizer a fost „lucrată de mâna lui Horea”. În legătură cu acestea s-au păstrat multe legende, tradiții, povești etc. De asemenea, susține că existau foarte multe obiecte vechi, „de mare preț”, care se aflau încă în pământ, dar și la colecționari particulari, „cari nu le au nici un folos, dar pentru cercetători prezintă mare valoare”.⁶

Susține, pe bună dreptate, că toate aceste vestigii istorice reprezintă identitatea noastră și în consecință avem datoria morală de a le cerceta, conserva și pune în valoare, iar cea mai potrivită instituție pentru a pune în valoare patrimoniul cultural este muzeul. În caz contrar, există pericolul ca peste toate acestea să se așeze vălul uitării, nepăsării sau chiar dispariția lor: „Pentru istoria unui popor toate acestea comportă o importanță deosebită, fiindcă ele dau dovezi de originea, timpul așezării, starea economică și culturală etc. Ele sunt singurele mărturii vii a unor vremuri trecute din cari n-au rămas dovezi scrise. Din ele se va reconstitui o bună parte din trecutul nostru. Asupra tuturor acestora planează vălul uitării și al nepăsării cărturarilor noștri de eri și azi. Până acum puțini s-au ocupat sistematic și intenziv cu descrierea trecutului acestor rămășițe vechi și adunarea legendelor și obiectelor mai de valoare. Urmarea este că unele au dispărut deja, iar celelalte sunt pe cale de a dispare de aci înainte”.⁷

În ultima parte a articolului, Ioan Mango aduce la cunoștință inițiativa lăudabilă a Astrei, care și-a propus înființarea Muzeului Unirii din Alba Iulia. În vederea realizării acestui obiectiv important, face un apel către membrii Corpului didactic din județul Sălaj, „să-și facă datoria și pe acest teren”, să se pună „cu toții în serviciul acestei idei frumoase”, să colecteze și să doneze obiectele și documentele solicitate de către Astra prin intermediul unei circulare, pe care o publică în coloanele revistei: „Să adunăm rămășițele de urme din trecutul nostru ca să nu dispară și aceste și să rămânem fără ele. Prin această muncă facem cel mai bun serviciu neamului”.

În circulara trimisă de către Astra, cea mai importantă asociație culturală a românilor transilvăneni, se subliniază că după Muzeul Astrei din Sibiu și Muzeul Avram Iancu din Vidra, se intenționa înființarea Muzeului Unirii din Alba Iulia. Se împliniseră 10 ani de la realizarea Unirii Transilvaniei cu România, ocazie cu care Astra, cu aprobarea și sprijinul guvernului Maniu, a hotărât ca, pe lângă Serbările Unirii, „să ia asupra sa sarcina” înființării muzeului. În acest context, se făcea apel către despărțămintele și cercurile culturale ale Astrei, precum și către „întreaga obște românească”, pentru a colecta și sprijini cu obiecte. În mod special, circulara se adresa celor care au jucat un anumit rol în pregătirea și desfășurarea istoricei adunări naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, să contribuie cu obiecte și documente „pentru înzestrarea cât mai grabnică și mai mulțumitoare a acestui Muzeu”. Erau redate toate categoriile de obiecte care urmau să facă parte din noul muzeu, ce trebuiau trimise pe adresa Despărțământului Astrei din Alba Iulia.

O altă inițiativă lăudabilă a Astrei a fost aceea de a populariza puținele fotografii istorice realizate la marele praznic românesc de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, de către Samuilă Mârza. În acest sens, a fost realizat un album cu cele 14 fotografii istorice, care a fost pus în vânzare de către Oficiul de desfacere al Astrei, condus de către sălăjeanul nostru, Grațian Crăciun Mărcuș. În comunicatul publicat în revista „Școala Noastră” se sublinia importanța istoricelor fotografii: „Credința noastră este că aceste imagini n-ar trebui să lipsească din nici o sală de învățământ, din nici o casă culturală, din nici un oficiu public, dar chiar nici din casa particulară a unui român conștient! Generațiile viitoare trebuie să crească văzând mereu cum s-a născut o țară liberă, cum a răsărit Unirea tuturor românilor, pentru care veacuri dearândul s-a jertfit atâta sânge românesc.

În ceea ce privește înființarea muzeelor școlare, ea a fost prevăzută inclusiv în legea unificării învățământului din România, adoptată în anul 1924. În acest context, la 3 iunie 1925, Direcția Generală a Învățământului primar și Normal primar din cadrul Ministerului Instrucțiunii Publice trimitea o circulară inspectorilor generali școlari județeni, care a fost publicată și în revista „Școala Noastră”. Prin intermediul circularei, ministerul punea în vedere tuturor învățătorilor și învățătoarelor de la școlile de băieți și de fete din țară să ia măsuri „să înjghebe fără întârziere muzee școlare pe clase, alături de muzeul general” al școlii. Ele trebuiau organizate potrivit programei școlare, în colaborare cu elevii, urmând să devină „o carte deschisă” în cadrul căreia elevii puteau „să găsească tot materialul necesar, a le clarifica ideile și a le da cunoștințe exacte despre tot ceea ce-i înconjoară, despre tot ce e legat de trecutul îndepărtat al neamului nostru”. De asemenea, în circulară se prevedea înființarea de biblioteci școlare, pe clase, „cari să conțină cărți ce interesează viața copilărească, potrivite cu gustul și desvoltarea sufletească la care au ajuns elevii respectivi”. Se propunea ca în zilele de sâmbătă să fie organizate ore de lectură, „făcută chiar de elevii cei mai distinși ai școlei sau ai clasei respective”. Nu în ultimul rând, învățătorii aveau sarcina de a da elevilor îndrumări să întocmească albume geografice și istorice, „în cari să se colecteze cărți poștale ilustrate din tot ce are mai scump și mai frumos țara noastră, precum și din tot ceia ce găsesc mai interesant în cartea neamului”, respectiv figurile marilor voievozi, scene din viața poporului român etc. Strângerea ilustratelor urma să se facă prin corespondența între școlarii din diferitele regiuni ale țării, ceea ce prilejuia elevilor „momente fericite de schimb de idei și unire sufletească, cultivându-se astfel în mod serios mai mult dragostea de neam și frumusețile și bogățiile pământului românesc”.

Se considera că înființarea unui muzeu școlar nu era „o problemă costisitoare” și că un învățător „activ și conștiu” îl putea realiza cu eforturi minime.

Conform indicațiilor date de I.C. Petrescu în „Școala Activă”, muzeul școlar putea fi împărțit astfel:

„a) Istorie: tablouri istorice, arme, vase, monede, îmbrăcăminte veche, inscripții, portul popular al regiunii, etc.

1. b) Geografie: hărți, globul pământesc, schițe, planuri, peisaje, reliefuri, etc.
2. c) Religie: chipuri, tablouri religioase, statuete, etc.
3. d) Științe Naturale: exemplare caracteristice din flora și fauna țării (dacă e posibil), neapărat din cele tipice ale regiunii, minereuri, roce, etc.
4. e) Fizică: Termometru, Barometru, Pluviometru, eprubete, balanță, lentile, măsuri, greutăți, busolă, etc.
5. f) Aritmetică: Centimetru, litru și componenții, metrul, corpuri geometrice (cu volum), etc. (…)”
6. g) Desemn și Caligrafie: colecții de desene și de caete de caligrafie ale celor mai talentați elevi din fiecare an, reținute după expoziția de la sfârșitul anului, moodele de desemn și caligrafie, picturi, gravuri, sculpturi (pentru desemn), etc.
7. h) Lucru manual: modelaj în lemn și gips, diferite obiecte din lemn (modele lucrate de elevi), împletituri, coșuri, diferite modele și lucruri confecționate din hârtie, plachete, etc.
8. i) Diferite instrumente muzicale, de lucru, măestrie, etc.”.

Se spera ca toate aceste „obiecte intuitive” din cadrul muzeului școlar să contribuie la formarea și dezvoltarea simțului estetic, artistic, practic, al elevilor și „mai ales deșteptarea conștiinței naționale a elevilor”. Elevii vor înțelege mai ușor „unele întocmiri și așezăminte sociale, unele fapte, legi și va câștiga pe încetul o cunoaștere clară și potrivită a rosturilor de viață, a raporturilor sociale, a produselor industriale și economice, apreciind real valoarea lor”. În concluzie, înființarea muzeelor școlare reprezenta o necesitate a învățământului primar din România interbelică.

Subrevizorul școlar de control (inspector școlar) Leontin Turcu, cel care se ocupa și de cercetășia din școlile primare sălăjene, publică un vast articol, intitulat „Muzeu școlar”, în cadrul căreia dorește să împărtășească învățătorilor experiența sa personală în această problemă. Consideră că pentru a face învățământul cât mai atractiv, dar în același timp și folositor, era nevoie, pe lângă diferitele metode moderne de predare, să se pună un mare accent pe intuiția fenomenelor, „așa după cum se prezintă ele în natură”. Aceste principii formau adevărata bază a învățământului, a „școlii active”.

În acest context, s-a simțit nevoia de a se aduna și grupa, pe colecții, „toate acele obiecte trebuincioase la intuirea și predarea diferitelor materii de învățământ, pentru a le avea la îndemână în decursul lecțiunilor”. Toate aceste colecții de obiecte, documente, plante, insecte, roci minerale, tablouri, aparate etc., trebuiau adunate, grupate și aranjate pe categorii, depuse într-un loc special amenajat pentru păstrarea și conservarea lor (dulapuri, rame sub sticlă, cutii etc.), într-o sală pregătită pentru acest scop, care forma muzeul școlar. Din aceste considerente au luat ființă muzee școlare de istorie, geografie, științe naturale, artă (sculptură, pictură etc.), artă tehnică și literară, iar altele „pentru a servi ca obiecte de intuiție pentru diferite instituții (școli) etc.”. Afirmă că nu era ramură de știință și artă care să nu aibă muzeul său special.

Subliniază importanța acestor colecții și a muzeelor, în general: „Importanța acestor colecțiuni este covârșitoare și o cunoaștem cu toții. Prin ele se reoglindește totul ce s-a perîndat și produs natura de secoli, precum și ce a produs geniul omenesc de la existența sa pe pământ. Muzeul este adevărata carte a trecutului, care arată precis adevărul și istoria vremurilor”.

În acest context, consideră că se impunea înființarea muzeelor școlare, cu toate secțiunile amintite în îndrumările de mai sus, care să cuprindă obiectele necesare procesului de predare a materiilor, începând chiar de la școala primară.

Pentru a ține pasul cu statele moderne din vestul Europei și în interesul învățământului primar românesc, se oferă să împărtășească cu dascălii sălăjeni propria experiență, în speranța că aceste sfaturi „vor fi primite cu dragostea” cu care le scria și că va fi „secondat și sprijinit pentru pornirea acestui curent”, de toți cei care erau convinși de importanța muzeelor școlare.

În concepția sa, muzeul școlar primar trebuia să cuprindă în primul rând tot ceea ce privea de aproape viața internă a școlii, extinzându-se apoi treptat la viața comunei, plasei, județului etc. Colecțiile din viața internă a școlii, pe lângă obiectele intuitive, tablouri, bibliotecă, colecțiile fizico-naturale, botanice, zoologice etc., trebuiau să cuprindă și documente, obiecte etc., din istoria dezvoltării școlii. Dădea ca exemplu lucrările cele mai reprezentative ale elevilor din fiecare an, la lucru manual, caligrafie și desen. De asemenea, evenimente deosebite din viața culturală și istorică a școlii, precum albume cu învățătorii care au funcționat de-a lungul timpului în școala respectivă, ale elevilor, momente deosebite din viața culturală desfășurată de către elevi, expoziții, teatru, fotografii cu edificiile școlare vechi și noi etc. În arhiva școlii propune să fie păstrată „Condica culturală”, în care să fie trecute toate evenimentele mai importante din viața școlii și comunei, precum serbările, punerea în scenă a unor piese de teatru, cu programul și executanții lui. De asemenea, registrele de vizită, inspecții, articole apărute în ziare despre școala și învățătorii ei. Mai târziu după posibilitatea fiecărei școli, muzeul școlar trebuia completat cu obiecte de artă bisericească, artă casnică, industrială, economică, produse literare, obiecte istorice, etnografice și arheologice, documente istorice etc., ceea ce avea caracteristic fiecare localitate din punct de vedere social, cultural-moral, modul de viață și de gândire. În acest fel, muzeul constituia „oglinda vie, o carte de istorie a desvoltării și istoricul comunei”.

Consideră că realizarea unui astfel de muzeu școlar complex necesita timp, muncă și pricepere, „fără de cari acest muzeu nu va progresa și înflori”. Cel chemat la înființarea și „prosperarea” muzeului era învățătorul, care trebuia să se folosească de orice moment potrivit pentru a colecționa obiecte pentru muzeu, „va trebui să aibă o voință de fier și să fie adânc pătruns de însemnătatea și foloasele muzeului în munca ce desvoltă”.

Odată colecțiile constituite, urma etalarea lor într-un mobilier special, format din dulapuri curate, sub sticlă, în rame, în cutii etc., „aranjate frumos, cu gust artistic și nu la voia întâmplării, ci după soiuri (categorii de obiecte – n.n.) și se vor feri de praf, insecte sau alte lucruri cari ar putea strica colecțiunile”.

Atenționează învățătorii că odată organizată colecția muzeală, nu însemna că ea trebuie „să stea sub lăcată, căci chiar aci este păcatul în care cad cei mai mulți, că au ce intui și nu o fac din nepăsare, fie din nepricepere și cunoștință de cauză”. Așadar, obiectele de muzeu trebuiau folosite în procesul didactic, nu ținute sub lacăt. De asemenea, piesele de muzeu trebuiau conservate, respectiv dulapurile aerisite și desprăfuite etc.

Conform normelor muzeografice, obiectele trebuiau să fie etichetate și numerotate cu numărul secției căreia aparțineau, numărul curent din secție, numele obiectului, de unde provenea și de de la cine, denumirea „poporală” și științifică (la plante și insecte).

Așa cum am arătat mai sus, pentru a organiza un muzeu cât mai complet, învățătorii nu trebuiau să se rezume la viața internă a școlii, ci să cuprindă tot ceea ce însemna viață culturală, religioasă, istorică, economică etc., a comunei întregi. În acest scop, învățătorul, împreună cu elevii cei mai mari, avea misiunea de a colecta, prin diferite mijloace, obiecte vechi, cărți vechi, monede, documente istorice, arme, obiecte agricole, inscripții, însemnări, îmbrăcăminte, port popular de pe la bătrânii satului, „cari obiecte se pierd nedându-le din neștiință cei ce le au, nicio însemnătate”. De asemenea, trebuia recuperat patrimoniul imaterial (doine, ghicitori, chiuituri, bocete, descântece, colinde, povești, snoave, păcălituri, orații, legende, credințe, obiceiuri etc.), subliniind că astfel se salva patrimoniul nescris: „pentru a salva ce se mai poate, baremi acum în ceasul ultim marea comoară națională: Literatura poporală”. În timpul lungilor seri de iarnă, li se recomanda învățătorilor să cheme bătrânii satelor la câte o clacă și toate poveștile pe care le spuneau cu aceste ocazii să le consemneze în scris. Elevii puteau contribui și ei la îmbogățirea colecțiilor de folclor, notând colinde vechi auzite de la bunici, chiuituri, povești etc. Cele mai de valoare se puteau publica în gazetele de cultură. În același timp, se atrăgea atenția asupra metodologiei de lucru, respectiv să fie scrise așa cum le pronunțau țăranii, „căci numai astfel au valoare”. Nu în ultimul rând, revizorul școlar Leontin Turcu propune ca pe lângă muzeul școlar din fiecare comună, să fie înființat și un muzeu școlar județean, care să aibă rolul de a cerceta și valorifica istoricul învățământului sălăjean, care să cuprindă monografiile școlare, fotografii cu vechile și noile școli, figuri de dascăli sălăjeni, activitatea cercurilor culturale sălăjene, obiecte școlare, rechizite etc. De asemenea, să fie reprezentate fauna, flora, mineralogia, patrimoniul imaterial și personalitățile marcante, „cu tot ce a produs geniul lor, biografiile lor”. Pentru ca învățătorii să fie motivați în realizarea acestor importante obiective culturale, el propunea ca ei să fie recompensați cu premii.

În concluzie, se poate afirma că preocupările muzeale pe care înaintașii noștri sălăjeni le aveau acum 100 de ani sunt actuale și la fel ca atunci facem și noi apel la păstrarea și valorificarea patrimoniului nostru cultural material și imaterial, pentru că el reprezintă identitatea noastră.

Note:

¹ „Școala Noastră”, nr. 1-2, 15 aprilie 1924, p. 2.

² Valentin Dărăban, Doru E. Goron, Contribuții la istoria presei românești în Sălaj, în „Acta Mvsei Porolissensis”, VI, Zalău, 1982, p. 482-483.

³ „Școala Noastră”, nr. 6, 15 iunie 1924, p. 87.

⁴ Vezi, pe larg, Marin Pop, Activitatea despărțământului Zalău al Astrei sub conducerea primarului Nicodim Cristea, în „Caiete Silvane”, nr. 174, iulie 2019, p. 5-14.

⁵ „Școala Noastră”, nr. 6, 15 iunie 1924, p. 96-97.

⁶ Idem, nr. 7-8, 1-15 aprilie 1929, p. 210.

⁷ Ibidem, p. 121.

⁸ Ibidem.

⁹ Ibidem, p. 205-207.

¹⁰ Idem, nr. 11, 1 iunie 1929, p. 35-355.

¹¹ Idem, nr. 13, 1 septembrie 1925, p. 276-277.

¹² Idem, nr. 3, martie 1934, p. 111.

¹³ Ibidem.

¹⁴ Idem, nr. 7-8, 1-15 aprilie 1926, p. 115.

¹⁵ Ibidem, p. 116-117.

¹⁶ Ibidem, p. 118-128.