La începutul secolului al XXI-lea, Radu Pavel Gheo s-a afirmat pe scena literară, iar eseul său autobiografic, respectiv „Adio, adio, patria mea: cu î din i, cu â din a”, s-a bucurat de un succes răsunător la public, fiind vorba despre o carte ce se integrează în peisajul literar și intelectual românesc. Acest eseu vine să (re)configureze și să radiografieze starea de spirit a unei generații care tânjește și care dorește să își găsească reperele identitare. „Adio, adio, patria mea: cu î din i, cu â din a” se constituie dintr-o suită de scrisori sau eseuri puternic impregnate de un subiectivism seducător. Nucleul scriiturii sale trimite la problematica identitară a tânărului est-european, care este dezamăgit de o societate aflată mereu în tranziție. Scriitorul pune în lumină faptul că identitatea culturală a unui popor se reflectă, cel mai adesea, în modul de a fi al individului în lume. Astfel, Radu Pavel Gheo pledează (în scriitura sa) pentru acest construct social, subliniind experiențele interculturale pe care le acumulează de-a lungul unui an și care generează, prin comparația între cele două culturi, noi forme de afirmare identitară. Chiar dacă eseul este bogat în experiențe, el devine fecund în adâncirea și în articularea identității culturale a individului.
Din Prolog este prefigurată combustia care stă la baza generării acțiunii: „Totul a început de la un plic expediat la întîmplare pentru Loteria Vizelor din Statele Unite, parte din curiozitate, parte din exasperare, parte din imboldul specific fiecărui ins care și-a trăit adolescența sub semnul mirajului american”[1]. Ba mai mult, scriitorul evidențiază mirajul american ce l-a atras încă din junețe. Aflarea veștii că a câștigat Loteria Vizelor pentru a-și putea trăi visul american capătă o nuanță de curiozitate; treptat, acesta se destramă, în momentul în care, fără să știe, va simți „o strîngere de inimă”[2].
Odată intrat în câmpul muncii, sloganul său idealist suna în felul următor: „Dacă tot mă plătesc prost, măcar să fac treabă ca lumea. Așa, în ciuda sistemului”[3]. Așadar, ceea ce subliniază Radu Pavel Gheo aici este nu numai o refuzare totală a logicii unui sistem care nu își promovează propriile valori, ci și o împotrivire, iar acest fapt dă naștere la o asumare a propriei sale verticalități, în ciuda unui sistem, realmente, putred. Totuși, acest „teribilism” adolescentin de a putea ajunge în „țara tuturor posibilităților” a rămas puternic impregnat în ființa scriitorului. Încă de la început, Radu Pavel Gheo descrie cu exactitate cultura din care provine, iar singura satisfacție a fost aceea că a trăit din „cultură”, atât cât s-a putut. El își părăsește țara, pentru că știa despre Statele Unite ale Americii că este cea mai bună dintre lumile posibile; rămâne împăcat însă cu ideea că nu a făcut niciun compromis în țara sa, dar și dezamăgit de faptul că sistemul românesc nu își promovează adevăratele valori pe care încă le mai are.
Sătul de un sistem corupt, care este orb în ceea ce privește promovarea valorilor, Radu Pavel Gheo trimite „din imitație”, așa cum mărturisește în paginile scriiturii sale, „două plicuri la faimoasa Visa Lottery a americanilor”[4]. Pe de-o parte, Radu Pavel Gheo nu vrea să își părăsească țara, „fiindcă în realitate nu vreau din toată inima”[5], deci, în sufletul său, el nu va renunța nicicând la valorile culturale românești, însă, în același timp, este dezgustat de faptul că a cunoscut mulți mediocri, care au avut posturi foarte bune, datorită cercurilor din care făceau parte.
Imaginea puterii culturii pe care Radu Pavel Gheo o gravează în scriitura sa este una răvășitoare. În România, aceasta a atins miezul absurdului „nu contează cît de valoros ești, ci unde ai amici. În cultură, în politică, în presă, în industrie, în fotbal – țara lui „cine”, niciodată a lui „ce”. Niciodată a lui „a face”[6]; acest lucru se reflectă, până în zilele noastre, atât de pregnant în cultura română. La Revoluția din decembrie ʼ89, scriitorul avea, așa cum mărturisește chiar el, 18-20 de ani, deci era un tânăr care dorea cu ardoare să își găsească reperele identitare, dat fiind faptul că o întreagă generație avea așteptări mărețe: „așteptările noastre erau destul de mari”[7]. Această revoluție trebuia să le întărească tinerilor de pe atunci speranțele, însă le-a tăiat aripile: „Ne-a înflăcărat. Apoi ne-am pleoștit”[8]. Aici, Radu Pavel Gheo denunță neimplicarea statului în consolidarea culturii, iar acest fapt a condus, inevitabil, la emigrarea în masă: „Cei mai mulți sînt de fapt alungați”[9]. Așadar, raportul valoric în România este unul răsturnat; valorile devin nonvalori, iar nonvalorile devin valori.
Referindu-se la poporul român, scriitorul subliniază faptul că ceea ce ne caracterizează pe noi (ca popor) este o judecată de „comunitate rurală închisă”[10]. Trăim într-o țară în care corupția, agresivitatea, oportunismul, lingușirea devin pioni ai culturii române. Toate aceste împletiri ale nonvalorilor promovate de societatea românească aruncă țara într-o prăpastie a dezastrului, a haosului și a pierderii oricăror urme de reper cultural. Cu toate acestea, Radu Pavel Gheo afirmă că „nu m-am săturat de România”[11]; în această afirmație rezidă osia scriiturii sale.
Odată ajuns în țara tuturor posibilităților, scriitorul realizează că lucrurile nu stau așa cum credea el: „nu credeam să pot spune așa ceva despre America”[12].
Într-una dintre scrisori, „Limba noastră – o comoară”, autorul evidențiază faptul că diferența dintre cultura română și cultura americană constă în faptul că noi avem o limbă națională, în schimb, americanii au doar o limbă oficială: „Raportul pe care îl au americanii cu limba lor nu este unul atît de pasional ca al românilor cu româna”[13].
Într-o altă scrisoare, „Refuznicii limbii române”, acesta subliniază faptul că „refuzul culturii de care aparții trădează resentimente și frustrări meschine”[14]. Astfel, identitatea culturală pe care o configurează scriitorul trebuie percepută ca un dat, care nu se valorizează pozitiv sau negativ; împărtășirea unor valori comune conferă individului apartenența la o comunitate. Un alt exemplu pe care îl oferă Radu Pavel Gheo constă în faptul că, în America, mulți emigranți, precum sunt românii, refuză să vorbească românește într-o altă cultură; acest refuz presupune o negare a propriilor rădăcini și, implicit, a propriilor valori.
Radu Pavel Gheo duce dorul „anormalității de acasă”[15]. În viziunea scriitorului, cultura americană se configurează prin obsesia americanilor atât pentru muncă, cât și pentru eficiența maximă. De altfel, cultura americană este obsedată și de toleranța cetățenilor americani față de alte culturi, de spațiile imense, precum și de lipsa timpului liber. Visul american „visat la distanță de SUA”[16] și realitatea cotidiană de acolo pe care o analizează (în detaliu) Radu Pavel Gheo este cu totul și cu totul izbitoare. Scrisorile sale demitizează „o lume prea des asimilată de români paradisului terestru”[17]. El subliniază șansa pe care o are individul și anume aceea de a deveni emigrant ca, mai apoi, să fie gata de schimbări radicale.
„Adio, adio, patria mea cu: î din i, cu â din a”, cartea semnată de Radu Pavel Gheo, este un eseu autobiografic ce surprinde dezamăgirile, frustrările: „Plecarea mea și a Alinei a fost rezultatul selectării numelui meu printre cîștigătorii la faimoasa loterie a vizelor pentru SUA, nu urmarea unor zbateri prelungite pe la ambasadele Canadei sau Statelor Unite”[18]. Acesta mărturisește că nu voia să plece din țară, ci simțea „furia neputincioasă a insului care vede cum lucrurile se fac mereu pe dos”[19].
În scrierea sa, teoria identitară pe care o propune rezidă în afirmația „Un lucru pe care nul știam (a trebuit să străbat cîteva zeci de mii de kilometri și să risipesc un an de viață pentru al afla) este acela că există emigranți care nu se simt bine în America”[20]. Cu alte cuvinte, Radu Pavel Gheo nu a reușit să se adapteze culturii americane, ba mai mult să se plieze după o nouă lume cu totul diferită. El ajunge la concluzia că emigranții care nu s-au putut adapta unei astfel de culturi sunt acei indivizi care au o individualitate „mai greu alterabilă”[21]. Această experiență a fost necesară pentru a înțelege mai multe lucruri, astfel încât Radu Pavel Gheo ajunge să își declare răspicat identitatea culturală românească: „Dacă ăsta e patriotism, atunci sînt patriot”[22]. Ba mai mult, un alt reper care ține de configurarea identității sale culturale este dat de reîntoarcerea în țara sa natală: „Îmi dau seama că nam plecat niciodată din România; am stat tot timpul întors cu fața într-acolo”[23].
Finalmente, experiența interculturală a lui Radu Pavel Gheo a fost esențială în construirea identității culturale ca individ, tocmai pentru că i-a oferit posibilitatea de a compara două culturi total diferite, care promovează valori opuse, de a vedea similaritățile și diferențele dintre ele, ajutându-l, în final, să își definească identitatea culturală: „Există, pentru fiecare dintre noi, un loc pe care îl numim „acasă”, care este legat de amintirile cele mai luminoase ale existenței și la care nu putem renunța fără a ne înstrăina de noi înșine”[24]. A fost nevoie de o astfel de înstrăinare culturală a scriitorului, pentru ca, mai apoi, să se regăsească, cu adevărat, pe sine însuși.
Bibliografie
Gheo, Radu, Pavel, Adio, adio, patria mea: cu î din i, cu â din a, ediția a III-a, Iași, Polirom, 2013.
[1] Radu Pavel Gheo, ,,Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din aʼʼ, ediţia a III-a, Iaşi, Polirom, 2013, p. 9.
[2] Ibidem, p. 9.
[3] Ibidem, p. 11.
[4] Ibidem, p. 13.
[5] Ibidem, p. 13.
[6] Ibidem, p. 14.
[7] Ibidem, p. 14.
[8] Ibidem, p. 14.
[9] Ibidem, p. 15.
[10] Ibidem, p. 17.
[11] Ibidem, p. 17.
[12] Ibidem, p. 24.
[13] Ibidem, p. 50.
[14] Ibidem, p. 58.
[15] Ibidem, p. 65.
[16] Ibidem, p. 89.
[17] Ibidem, p. 89.
[18] Ibidem, p. 243.
[19] Ibidem, p. 243.
[20] Ibidem, p. 244.
[21] Ibidem, p. 244.
[22] Ibidem, p. 252.
[23] Ibidem, p. 253.
[24] Ibidem, p. 251-252.
